luni, 31 decembrie 2012

Breviarul sceptic: primirea critică (3)


Alex Ciorogar recenzează Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate (Iași: Polirom, 2012) în cuprinsul revistei STEAUA, nr.12 / decembrie 2012, pp.46-48.



Citiţi în continuare!

sâmbătă, 29 decembrie 2012

Aporia


”... Simonide care, după ce ceruse mai întîi un răgaz de o zi regelui Hieron, care voia să afle de la el ce este Dumnezeu, a doua zi l-a rugat să-i mai acorde încă două zile, în ziua următoare încă patru și așa mai departe; pînă ce, mirîndu-se regele că înmulțește mereu numărul zilelor, i-a răspuns că problema devenea cu atît mai obscură cu cît se gîndea mai mult la ea” (Paul Hazard, Criza conștiinței europene: 1680 - 1715, traducere de Sanda Șora. București: Editura Univers, 1973, p.122).


Citiţi în continuare!

joi, 27 decembrie 2012

N. Steinhardt: Scrisori către Valeriu Gherghel (2)


Reproduc încă o scrisoare:

Rohia, 22 ianuarie 1986

Iubite domnule Gherghel,

Bătrânii au mâncărimea scrisului!

Nici n-au apucat să apară Degetele zdrobite, încă nici n-am primit răspuns la propunerea referitoare la o nouă anchetă (”textul decisiv al vieții Dvs.”) că daimonul scrisului îmi și dă ghes să vin cu o nouă întrebare: Ar fi Opinia [studențească] (ori altă revistă ieșeană) dispusă a-mi publica un text lung, 34 file dactilografiate (la două rânduri cu spații libere și margine lată), intitulat ”Convorbiri cu Sergiu Al-George”?

Sergiu Al-George, medic și orientalist, mi-a fost coleg de detenție și – îndrăznesc a spune – prieten. Un om admirabil. Textul meu reprezintă amintiri și convorbiri libere despre subiecte foarte diferite (artă, medicină, drumeție, literatură, etică…) cu omul acesta de mare valoare, ținută și cultură. Aș fi fericit să poată apărea textul meu, de preferință într-o revistă studențească (ar putea fi publicat într-o serie de 2-4 texte.)

Bună ziua mi-ați dat, belea v-ați căpătat!

Cu sinceră și aleasă afecțiune,
pisălogul N. Steinhardt


Citiţi în continuare!

duminică, 23 decembrie 2012

Dansul macabru


Cînd a murit poetul Mihai Ursachi, lumea a găsit de cuviinţă să-şi exprime durerea în hexametri imperfecţi. Dincolo de ineditul ei, orice moarte e puţin caraghioasă. Dar ceea ce s-a petrecut atunci, de Idele lui martie, mi s-a părut de un caraghioslîc desăvîrşit. Oamenii se străduiesc să transforme în ridicul orice. Şi pînă la urmă reuşesc.

 Pagina funerară a gazetelor s-a umplut de o luxuriantă literatură elegiacă. Metaforele cele mai fistichii şi mai greu de priceput au covîrşit anunţurile de doliu. Durerea pricinuită de moartea neaşteptată a poetului a primit forme premeditat lirice. Supravieţuitorii au gîndit pesemne că în cazul unui liric eminent nu poţi vorbi simplu şi pe înţelesul celorlalţi. E preferabilă o rostire de tip oracular, din care să se deducă nu doar suferinţa, ci şi formele întortocheat poetice, pe care le ia, în sufletul nostru, această suferinţă ascuţită. Dacă am băgat bine de seamă, suferinţa pricinuită de dispariţia unui romancier e de o altă esenţă faţă de suferinţa la dispariţia unui poet. În primul caz, suferinţa se traduce printr-o predispoziţie epică, revărsată diluvial în naraţiuni contorsionate. În al doilea, prin compunerea de versete cu o semnificaţie impenetrabilă. De exemplu, s-a spus în acele zile de maximă tristeţe că poetul Mihai Ursachi s-a îndreptat spre tărîmul Metaforei Pure sau, într-o variantă uşor teologală, către regiunea Verbului Atemporal. Simpla constatare a direcţiei în care s-a îndreptat poetul nu a părut, totuşi, suficientă. De aceea s-a făcut completarea că, în această călătorie supremă, ilustrul defunct navighează solitar într-o arcă, înfruntînd furtunile pe oceanul postumităţii. Nu a fost destul. S-a făcut precizarea absolut trebuincioasă că în sufletele noastre Mihai Ursachi va rămîne veşnic prezent sub aspectul unei enigme de formă inelară.

Orice suferinţă exprimată verbal devine oarecum suspectă de la sine. Însăşi afirmaţia că “suferinţa ne răpeşte cuvintele”, făcută la microfon sau aşternută în scris, pare un semn al contrafacerii. Durerea adevărată e taciturnă, presupun. Singura ei formă autorizată e de ordin somatic. Secreţia glandelor lacrimale (şi uneori a nasului) vorbeşte pe deplin despre o trăire negativă, aflată în afara oricărui dubiu. Cînd retorica se amestecă în manifestările somatice, apare, din partea celor neafectaţi de vreo durere anume (e firesc să fie şi din aceştia), suspiciunea. De fapt, suferinţa e, de cele mai multe ori, o reacţie pentru ceilalţi, o trăire care face parte dintr-un spectacol laborios, în care există privitori şi, în afara protagonistului expus la vedere sub coroane somptuoase, figuranţi înlăcrimaţi. Adeseori, din păcate, figurantul doreşte să treacă drept protagonist. Pentru că nu poate (şi nici nu ţine morţiş) să schimbe locul cu actorul principal, figurantul se manifestă cît mai zgomotos. Şi, după cutume imemoriale, cît mai liric: în endecasilabi, trohei ori terţine. Prozodic şi ritmat, cum s-ar zice.

În definitiv, nimeni nu are nici cea mai vagă reprezentare a morţii. Nu ştim ce e moartea. O trăim doar ca spectacol anticipativ. Eu însumi, oricît mă străduiesc, nu-mi pot închipui un univers din care să fiu absent. Universul nu se poate dispensa de preţioasa mea făptură. Şi totuşi… Pentru orice muritor care nu şi-a împlinit încă rostul prescris de silogismul dispariţiei inevitabile, moartea înseamnă, de fapt, ceremonie a despărţirii de altul. E bine, cred, s-o întîmpinăm în reculegere.

Mihai Ursachi avea un foarte acut simţ al comicului. Cînd l-am cunoscut, obşnuiam să ne plimbăm pe un traseu care ducea inevitabil la o străduţă unde se afla un atelier fotografic. Într-o vitrină, meşterul fotograf îşi expusese produsele. Pe atunci (eheu, fugaces…) fotografiile se lucrau îndeosebi în alb-negru sau în sepia. Dintr-un impuls creativ irepresibil de a insufla viaţă îngheţatelor efigii cenuşii, meşterul roşea cu creion chimic buzele damelor şi colora în azuriu pupilele domnilor. Rezultatul era de un grotesc absolut. De fiecare dată, Ursachi mă trăgea de mînă şi se posta ferm în faţa vitrinei. Privea mai întîi cu o mină foarte serioasă caricaturile, îşi schimba poziţia şi unghiul de vedere, după care împungea solemn cu degetul în sticlă. Venea şi momentul în care nu mai rezistam. Din adîncurile tenebroase ale fiinţei noastre urca, lipsit de orice respect pentru măiestria absolut senzaţională a fotografului, un hohot de rîs dezlănţuit. Şi oarecum indecent. Trecătorii nedumeriţi ne priveau cu severitate şi, adeseori, cu oarece reproş. Nu înţelegeau, desigur, veselia noastră şi nici modul ei public de a se rezolva.

Pentru acest motiv, nici nu vreau să mă gîndesc cum va fi reacţionat poetul în faţa durerii noastre poematice, la fel de bine articulată ca şi ilariantele fotografii.


Citiţi în continuare!

miercuri, 19 decembrie 2012

Teologia veselă (4)


William Ockham: Gîndul că Iisus Christos s-ar fi putut întrupa într-un asin, într-o piatră sau într-un arbore nu cuprinde nici o contradicție. Îi răspunde Umberto Eco, peste ani: Dacă Iisus s-ar fi întrupat în Japonia, ne-am fi împărtășit cu orez și sake.

În imagine: Odilon Redon, Vision (1883)


Citiţi în continuare!

duminică, 16 decembrie 2012

Ugolo și Godot


”...să ne imaginăm o piesă în care auzim mai multe aluzii vagi la un personaj numit Ugolo. Ugolo nu apare pe scenă, nu are legătură cu nici o acțiune și nimeni nu știe nimic precis despre el. Personajele fac remarci neașteptate ca 'Ana, gîndește-te la Ugolo!' sau 'Andrei, nu-l uita pe Ugolo', ori 'Deseori, în pat, înainte de a adormi, îmi amintesc de Ugolo'. Descrierile legate de acest nume sînt obscure și evazive; ele nu ar putea servi ca descrieri de identificare... Totuși, spectatorii își dau perfect seama că există o entitate numită Ugolo, care are exact unica însușire că nimeni nu-i cunoaște însușirile” (Toma Pavel, Lumi ficționale, traducere de Maria Mociorniță, București: Editura Minerva, 1992, p.60).

Samuel Beckett întrevăzuse deja această posibilitate dramatică. Vladimir și Estragon vorbesc obsesiv despre Godot. Îl așteaptă. Și nu se urnesc din loc tocmai pentru că îl așteaptă pe Godot. Despre care nu știu nimic precis. Nu există replică în care umbra lui Godot să nu se furișeze. Faptele și spusele celor doi par dictate de prezența / absența lui Godot. Și cu toate acestea, Godot este în chip precis ”o entitate care are exact unica însușire că nimeni nu-i cunoaște însușirile”.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 15 decembrie 2012

N. Steinhardt: Scrisori către Valeriu Gherghel


Între 1985 și 1987, N. Steinhardt (1912 -1989) a colaborat la Opinia studențească. A publicat aici aproximativ zece recenzii și eseuri. Cu acest prilej, am corespondat frecvent. Reproduc mai jos una dintre scrisorile primite.

Rohia, ianuarie 1986

Iubite domnule Valeriu Gherghel,

Mai întîi: sincere și dragi mulțumiri pentru atenția, bunăvoința, răbdarea și afecțiunea ce-mi dovedești.

Apoi: și pentru a-ți fi însușit propunerea mea referitoare la o anchetă despre cărți-destin. Răspunsul meu (îl voi da la vremea potrivită) tare mă tem că te va dezamăgi (atît prin cuprins cît și prin textul la care mă refer)! N-are a face - voi fi sincer.

La Cluj te-ai putea adresa următorilor: Teohar Mihadaș, Mircea Zaciu, Virgil Bulat, Alexandru Vlad, Aurel Codoban, Dan Damaschin, A. Rău, Eugen Uricariu, Radu Țuculescu.

Da, Alexandru Paleologu e greu de urnit! Din motive de comoditate cred: e foarte comod și ”seniorial”. Prin detenție - spre deosebire de Sergiu al-George, Dinu Pillat și mine (nouă închisoarea ne-a fost ”experiență limită și cutremurătoare”) - a trecut cu nonșalanță. Și așa trăiește și acum. Asta-i este firea. (Nici pic de critică în acest mini-portret: doar o constatare.)

Pentru anchetă, mă voi strădui să-l pisălogesc. Izbuti-voi?

Referitor la textul despre Al-George: nu-l voi supune Opiniei. E prea lung. Sper să-l pot include într-un volum colectiv de istoria medicinei, redactat de un prieten al lui Al-George: doctorul Gh. Brătescu.

M'aș [1] bucura mult - mai e nevoie să o spun? - să văd apărute ”Degete zdrobite”.

M-a bucurat referirea dtale la Nae Ionescu. Da, ducem lipsă de unul ca el. C. Noica e prea ”autor” el însuși. Cu toate că e și el dascăl înnăscut, e oarecum ”grăbit” din fire. Pe Nae l-a deviat de la misiunea lui politica. Pe Constantin Noica, poate, fecunditatea autoricească.

Oricum, două spirite mari, cu propria-i ”ispită” fiecare.

(De Noica - dar și de Alexandru  Paleologu - mă simt foarte legat; legat și recunoscător.)

Cu multă, aleasă și devotată afecțiune,
al dtale,
N. Steinhardt

[1] Cu apostrof! Lapsus ortografic de moșneag!


Citiţi în continuare!

marți, 11 decembrie 2012

Fericirea umilă


Eroarea fundamentală a omului modern, spune Andrei Makine în ultimul lui roman, apărut în decembrie 2010 la Seuils, Le livre des brèves amours éternelles (Cartea scurtelor iubiri eterne), este că vrea să trăiască într-un paradis definitiv, fiind obsedat de durată, şi nu bagă în seamă paradisul temporar, singurul la îndemîna noastră pe pămînt (poate şi dincolo). Dorim atît de aprig fericirea viitoare, fericirea inteligibilă, încît ignorăm cu superbie fericirea de aproape, fericirea umilă.

Înţelepciunea înseamnă, pînă la urmă, “să te bucuri - pur şi simplu - de zăpada care cade sau de mirosul lemnului pus pe foc”. E prea puţin, vor striga cititorii.

Să luăm aminte la destinul unui personaj din Cartea scurtelor iubiri eterne. Dmitri Ress are ca ideal să lupte împotriva servituţii impuse omului de regimul sovietic. Militează şi face cincisprezece ani de puşcărie. Moare la 44 de ani, îmbătrînit prematur. Dar ceea ce oferă, în definitiv, un sens plin vieţii sale nu este protestul, nu e revolta, nu este nici lupta îndreptăţită pe care a dus-o, ci amintirea unei iubiri fugare, de demult.

Cînd eşti oare fericit cu adevărat: cînd lupţi împotriva nedreptăţii şi servituţii (precum Dmitri Ress) sau cînd iubești un om umil cu o iubire umilă? Cele două fericiri (una activă, cealaltă contemplativă) sînt posibile împreună? Nu am încă un răspuns. Şi, oricum, nu de la Andrei Makine îl aşteptam.


Citiţi în continuare!

luni, 10 decembrie 2012

Breviarul sceptic: primirea critică (2)


Dana Pîrvan-Jenaru recenzează cu multă simpatie în Observator cultural (nr.653 / decembrie 2012) Breviarul sceptic. Recenzia poate fi consultată AICI.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 8 decembrie 2012

Jogging


Samuel Beckett: ”Le seul sport que j’ai pratiqué, c’est de suivre les enterrements à pied”.


Citiţi în continuare!

vineri, 7 decembrie 2012

Părăsirea teologiei


Am citat zilele trecute ”definiția” iubirii pe care a propus-o cîndva filosoful și dramaturgul francez Gabriel Marcel (1889 - 1973). Aș menționa astăzi opinia lui cu privire la relația dintre discursul filosofic (teologic) și Dumnezeu. Transcriu: ”cînd încerc să văd în ce mod pot vorbi despre Dumnezeu, ajung să constat că pot mai curînd să-I vorbesc decît să vorbesc despre El. Și dacă Îi vorbesc, aceasta are loc în realitate ca unui 'tu', care nu este empiric, unui 'tu' despre care pot spune deci că este Tu-ul absolut” (Gabriel Marcel, Dialoguri cu Pierre Boutang, București: Anastasia, 1996, p.101). Rugăciunea devine astfel singura modalitate de a te apropia cu adevărat de esența lui Dumnezeu.

În imagine: Zurbaran, St Francois in His Tomb.


Citiţi în continuare!

joi, 6 decembrie 2012

Povestea vînătoriței cu șoim și a lecturilor sale


La Cervantes, în Don Quijote, există un procedeu specular, puțin comentat. Episodul pe care îl voi rezuma succint se petrece în partea a doua a romanului, mai precis în capitolul XXX. Protagonistul îşi urmează peregrinarea prin universul deja quijotizat, care-i confirmă la fiece pas adevărul: anume acela că este un cavaler rătăcitor, cel mai viteaz şi mai milostiv dintre toţi, un cavaler întru totul asemenea lui Tristan şi Lancelot. Pe măsură ce străbate lumea, don Quijote se arată tot mai convins că este însuşi don Quijote, Cavalerul Tristei Figuri (şi acum Cavalerul Leilor). Să vedem în ce fel…

Întîmplarea se petrece după ciudata păţanie cu luntrea fermecată, de pe rîul Ebru. Don Quijote scapă cu bine din cumplita încercare şi-şi continuă, alături de scutier, drumul. A doua zi, ajung la o pădure. Don Quijote îl trimite pe Sancho să salute un grup de vînători cu toată deferenţa. Scutierul îi îndeplineşte porunca şi se apropie de grup. Zăreşte o doamnă îmbrăcată în strai verde şi călare pe un sireap alb, extrem de binevoitoare. Pe pumnul stîng, înmănuşat, doamna (care este ducesă) ţine un şoim. Pare stăpîna alaiului vînătoresc. Sancho îngenunchează, cum a fost instruit, i se adresează în cuvinte meşteşugite şi-i transmite, astfel, salutul smerit al cavalerului. Doamna îi ascultă discursul şi dă semne de mare bucurie. A auzit deja despre straşnicul cavaler o mulţime de lucruri. Sancho se minunează. Cum e cu putinţă ca vestea despre aventurile stăpînului său şi despre năzdrăvăniile lui să fi făcut înconjurul lumii? Faptul pare de necrezut.

Spre a-l dumiri, doamna continuă în acest fel discuţia: “Ia spune-mi, dragă scutierule, stăpînul acesta al tău nu e unul despre care se află tipărită o istorisire numită a Iscusitului hidalgo don Quijote de la Mancha şi care are drept doamnă a inimii sale pe o anume Dulcineea din Toboso?”. Hîtrul scutier oferă un răspuns pe măsură: “Chiar el este, doamnă, iar acel scutier al său, care intră sau trebuia să intre în istorisirea asta, şi pe care-l cheamă Sancho Panza, sînt eu, afară numai dacă nu m-or fi schimbat în leagăn, vreau să zic dacă nu m-or fi războtezat la tiparniţă”. Sancho recunoaşte, deci, deplina îndreptăţire a bănuielii ducesei. În consecinţa renumelui său, don Quijote este primit la casa de vînătoare a ducelui etc. Nu importă peripeţiile care urmează.

Să luăm aminte la următorul fapt remarcabil. În romanul Don Quijote al lui Cervantes, un personaj sau mai multe (vînătoriţa cu şoimul şi soţul ei, ducele) pretind că au auzit despre cavalerul don Quijote, un personaj din roman, fiindcă au citit romanul Don Quijote, în care locuiesc ei înşişi. Putem rezuma artificiul narativ astfel: în Don Quijote există (cel puţin) un personaj care citeşte un roman intitulat Don Quijote, în care există un personaj care citeşte un roman intitulat Don Quijote… Ş.a.m.d.

În imagine: Elizeu Menezes, Don Quijote.


Citiţi în continuare!

Breviarul sceptic: primirea critică (1)



Sorin Lavric, în România literară (nr.47, 2012, p.9) despre Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate. Recenzia poate fi consultată AICI.


Citiţi în continuare!

miercuri, 5 decembrie 2012

Oglinda


Voi povesti o anecdotă, compusă pe la anul 1320, în sprijinul unui modest adevăr. O cochetă cere slujnicii să meargă în tîrg şi să-i cumpere o oglindă. Menţionez că oglinda conţine, alături de putinţa descoperirii eului şi a bogăţiei sale reprimate, mult timp, o sugestie cu privire la posibilitatea corijării unei naturi mai vitrege, prin intermediul culorilor vegetale şi fumului de pleoape. După cîteva ceasuri, slujnica se întoarce biruitoare. Doamna priveşte atent în oglindă, o aruncă nemulţumită şi trimite pe slujnică să-i cumpere alta. Slujnica îi ascultă porunca şi pleacă. Dar, la întoarcere, nu mai ţine în mîini o oglindă, ci un craniu. Şi declară matroanei: “Poftim, oglindiţi-vă, nu există în lumea întreagă oglindă de sticlă în care să vă puteţi reflecta mai bine şi mai veridic!” Morala se impune de la sine. Iată de ce m-aş fi simţit mai comod în Evul Mediu.


Citiţi în continuare!

marți, 4 decembrie 2012

Breviarul sceptic: primirea critică


Aș semnala binevoitorilor recenzia pe care a redactat-o criticul literar Doris Mironescu pornind de la Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate. Recenzia a apărut în Suplimentul de cultură sub titlul În registrul ideilor gingașe. Poate fi consultată AICI.


Citiţi în continuare!

luni, 3 decembrie 2012

Principiul rațiunii insuficiente


“În dimineaţa zilei de 29 martie 1852, Tolstoi a făcut scrimă, folosind floreta şi masca trimise la la Iasnaia Poliana, a luat masa, a scris, şi apoi a început să se căiască”, scrie Viktor Şklovski, în monografia despre Tolstoi (Bucureşti, Editura Eminescu, 1986, p.121), fără a sesiza, în succesiunea gesturilor, vreo semnificaţie anume, mai ridicată. Dar şi fără a fi izbit de anarhia lor definitivă. Iată, în toată nuditatea lui orbitoare, non-sensul oricărei secvenţe biografice. Despre această succesiune şi acest non-sens mi-am propus să spun două vorbe.

Pentru mine, ori de cîte ori o citesc (am învăţat-o deja pe de rost), fraza lui Şklovski se remarcă îndeosebi printr-un irezistibil efect comic. Oricît de visător aş fi, catalogul sec al acestor momente, pedanteria enumerării şi, îndeosebi, gestul din final îmi descreţesc instantaneu fruntea.

Tolstoi însuşi pare a fi înţeles, dacă luăm aminte la unele dintre caracterizările aceluiaşi Şklovski, mecanica actului gratuit, care l-a obsedat pe Gide. Existenţa umană e guvernată despotic de un principiu al iraţiunii suficiente. Fericirea nu succede în chip necesar iubirii şi căsătoriei. Lev Nikolaevici a trăit-o pe propria-i piele. Credinţa nu succede în chip necesar dovezii empirice. Fariseii n-au crezut. Sinuciderea nu succede în chip necesar eşecului în amor. Wronski, în Anna Karenina, face tot ce e omeneşte posibil pentru a evita deznodămîntul. În van…

După o lectură justificativă (memoriile unui protagonist al invaziei din 1812), în notele pregătitoare la Război şi pace, Tolstoi consemnează (citez după acelaşi Şklovski, p.297): “De aici rezultă un singur lucru: cuvintele nu înseamnă nimic, nu exprimă realitatea. Cuvintele se rostesc pentru că nu există altă soluţie, fără voie, aşa cum respiri sau dormi sau mănînci. După mine un singur lucru e ciudat: faptul că vrem să explicăm logic ceea ce se face ilogic”. Prin urmare, dacă am citit corect, în cadrul faptelor istorice, singură explicaţia (întotdeauna retrospectivă) impune o raţiune. Succesiunea reală a evenimentelor nu o conţine. Nimic nu lămureşte, aşadar, episodul căinţei lui Tolstoi, din dimineaţa zilei de 29 martie 1852, care produce rîsul.

O ştia prea bine şi Tolstoi însuşi.


Citiţi în continuare!

duminică, 2 decembrie 2012

Gregor Samsa si omul din subterană


Toată lumea știe cum începe Metamorfoza lui Franz Kafka: ”Într-o bună dimineață, cînd Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gînganie înspăimîntătoare”. Dar ideea că un om s-ar putea transforma într-o insectă monstruoasă (și lipsită, eventual, de conștiință) este mai veche. Recitesc Însemnări din subterană de F. M. Dostoievski (în traducerea lui Emil Iordache, tipărită de Polirom) și dau peste acest pasaj: ”Acum aș vrea să vă povestesc, domnilor, indiferent dacă doriți sau nu să mă ascultați, de ce n-am reușit să mă prefac nici măcar într-o insectă. Vă declar solemn că de multe ori am dorit să fiu o insectă. Însă nici măcar de asta n-am fost în stare. Vă jur, domnilor, că dacă ești prea conștient, asta-i o boală, o boală adevărată, deplină”.

În imagine: Odilon Redon, L'araignee souriante.

Citiţi în continuare!

Breviarul sceptic: primirea


S-au publicat deja mai multe recenzii despre Breviarul sceptic. Aș semnala deocamdată doar cronica lui Cristian Păltinișanu intitulată - cum altfel? - Și toamna se filosofează. Cei binevoitori o pot consulta printr-un simplu click AICI.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Despre iubire


Gabriel Marcel: ”A iubi înseamnă a spune celuilalt: Tu nu vei muri”.


Citiţi în continuare!