miercuri, 28 noiembrie 2012

Kant la Gaudeamus



Cînd am vorbit despre Breviarul sceptic, la recentul Tîrg de carte de la București, în 25 noiembrie, mi-am amintit impresia cu totul negativă pe care o avea Immanuel Kant cu privire la tîrgurile de orice fel. Pe vremea lui, firește, nu existau tîrguri de cărți (numai de cărți), dar la iarmaroc (Jahrmarkt) se vindeau alături de măgari, furci, cai, vopsele, cizme, muschete, lemn de foc, rochii, alimente, bomboane, se vindeau, zic, și cărți. Multe cărți. Mai multe decît și-ar fi dorit Kant însuși. Ca și Seneca, în Antichitate, Immanuel Kant detesta cărțile în exces (ori excesul de cărți). Amîndoi filosofii i-au sfătuit pe iubitorii de cărți să aleagă doar cîteva din mulțimea ”otrăvitoare” (este chiar termenul lui Kant) a tipăriturilor și să le citească la modul reflexiv. Nu trebuie să ne lăudăm, deci, cu posesia unor biblioteci vaste, ci cu lectura meditativă a cărților fundamentale. Care vor fi fiind acelea, rămîne o întrebare la care voi încerca abia mîine un răspuns...

În imagine: Pierre-Auguste Renoir, Claude Monet ou le liseur.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Poezia


Întrucît mă priveşte, n-aş face o deosebire foarte netă între aşa-zisa experienţă directă şi experienţa obţinută deviat, prin intermediar. De altfel, nici nu putem avea, şi nici nu avem, cu privire la majoritatea lucrurilor (dacă nu chiar la toate, cum cred) o experienţă directă.

Mai întîi, învăţăm numele şi abia apoi observăm, în toată concreteţea lor inepuizabilă, lucrurile şi făpturile numite. Nicidecum, invers. Fără cuvinte, am fi mai orbi decît cîrtiţele. Aşadar, aproape tot ceea ce ştim despre lume provine dintr-o experienţă derivată. Altminteri, aceasta din urmă mi se pare mai autentică şi mai bogată decît oricare altă formă de a considera universul. Un examen direct nici nu se poate realiza întotdeauna.

Pentru a sistematiza diversele imagini ale lumii, omul a inventat enciclopedia şi manualul rezumativ. Vincent de Beauvais a compus, cu această finalitate, Speculum majus. Pentru a sistematiza transcendentul, sfîntul Thoma a scris, în secolul al XIII-lea, Summa theologiae. Dar pentru a deveni om, în deplinul sens al cuvîntului, cineva a acoperit pereţii piramidelor cu versuri. Ori şi-a reprimat impulsul de a ucide şi dorinţa de a fi crud, ascultînd peripeţiile inextricabile, din O mie şi una de nopţi. Mai mult de atît: şi-a testat experienţele fundamentale îndeosebi imaginîndu-le. Nu spun cine ştie ce noutate.

Dacă nu ar exista un poem erotic, precum Cîntarea cîntărilor, sau poemele trubadurilor, ca să-l urmez pe Denis de Rougemont, noi am şti mult mai puţin despre iubirea pasiune şi despre frumuseţe. Dacă nu ar exista Moarte la Veneţia, ne-ar scăpa aproape în întregime ceea ce a fost numit, cam pompos, melancolia resemnată a sfîrşitului. Şi dacă nu ar exista Cartea lui Iov, nu am pricepe de ce suferinţa şi răul se acordă, pînă la urmă, cu providenţa lui Dumnezeu, chiar dacă filosofilor, pentru a răspunde la această enigmă, nu le-a fost de ajuns Theodicea lui Leibniz, care e, cel puţin, o meditaţie laborioasă.

Poezia, în sensul termenului german Dichtung, ne ascute senzaţiile, ne lărgeşte înţelegerea şi ne trage mai aproape de adevăr; ea devine, cum s-a insinuat deja, adevăr: Wahrheit. Altfel spus, numai o existenţă completată livresc accede la o experienţă nuanţată. Omul iliterat, cel incult, analfabetul trăiesc, obligatoriu, o existenţă abreviată.

Ideea că lectura ne falsifică, interzicîndu-ne accesul nemijlocit la adevărul lumii mi se pare, de aceea, discutabilă. Relaţia cu lumea este întotdeauna parţială. Dar fie că ne place, fie că nu, pentru omul livresc, relaţia în cauză este, orice ar susţine pontifii imediatului (şi nu sînt puţini), infinit mai bogată. Percepe mai acut cel care percepe mediat: iată un adevăr de care sînt perfect convins.


Citiţi în continuare!

marți, 20 noiembrie 2012

Duelul


Pe timpuri, scriitorul ofensat de critici sau de colegi recurgea la aşa-numitul duel. Trimetea adversarului o scurtă şi sobră înştiinţare, prin care stabilea ziua şi condiţiile întîlnirii. Cei doi îşi alegeau martori demni de încredere, se retrăgeau într-o poiană, în selva Galatei, să zicem, ori la Bucium, şi, de la distanţa a douăzeci de paşi, ţinteau unul asupra celuilalt cu pistolul, nemilos. De regulă, duelul se sfîrşea, totuşi, nedecis. Pistolul era, cu ani în urmă (ca şi azi, din norocire), o armă foarte nesigură. Cînd nu lua foc, pur şi simplu, plumbii sloboziţi se duceau de-a dreptul în fundul cerului şi nu către pieptul descoperit şi fraged al literatorilor. Oricum, simplul fapt de a fi apăsat o dată pe un trăgaci era suficient pentru a stabili o glorie. Demnitatea atinsă a unuia sau a celuilalt se reîntregea miraculos, sub efectul nemaipomenitei încleştări. Fiecare dintre cei doi se fudulea, mai tîrziu, în urbe, făcînd aluzie la curajul dovedit. Întîlnirea lor căpăta în mintea vulgului profan dimensiuni mitologice. Şi dacă literatura nu le asigura o notorietate eternă, faptul de a fi luptat într-un duel şi de a fi supravieţuit încercării rămînea în memoria tuturor, ca un act de nespusă bravură. Scriitorul care nu făcuse prin opere poetice sau narative nici o dovadă de talent îşi argumenta, astfel, cu vîrf şi îndesat, vocaţia.

Sigur, duelul nu era un act tocmai legal. Legislaţia nu-l permitea. Era, mai degrabă, un gest conspirativ. Şi tocmai prin această însuşire, duelul consacra mai rapid şi mai trainic decît critica. A te feri de duel ori a invoca articolul din Constituţie care îl prohibea dovedea, fireşte, laşitate, lipsă de caracter şi, nu în ultimul rînd, absenţa oricărui talent literar. Refuzul semnala, desigur, “soiul rău” al combatantului. Acela care avea la activ însă o participare la duel putea conta, în istoriile literare, pe un capitol biografic consistent şi laudativ. Ceea ce nu accepta criticul (şi anume genialitatea manifestă a scriitorului), arăta cu limpezime pocnetul pistolului. Ceea ce nu repera nici ochiul cel mai acut (şi anume onoarea inamicilor), se vădea prin duel, chiar dacă grozava ciocnire nu se sfîrşea cu morţi, răniţi ori paralizaţi, cum s-ar fi cuvenit, de altfel.

Mai nou, onoarea şi talentul se dovedesc prin injurii în serial sau prin opere epistolare, găzduite la gazetă. Acolo unde vorbea pistolul cu bubuit, fum şi ecou, astăzi vorbeşte flecarul. Acolo unde moartea era înfruntată cu pectoralii marmoreeni, acoperiţi doar de o cămaşă de in străvezie, astăzi se lăfăiesc guralivul şi fanfaronul. În loc să strivească mutra duşmanului printr-un foc definitiv, literatorul se mulţumeşte, de regulă, cu un scuipat literar, leşios şi anemic. În loc să-şi facă adversarul una cu pămîntul, ciuruindu-i creierii cu un glonte, poetul (sau prozatorul sau dramaturgul) ia(u) calea, improprie, a invectivei scrise, cea mai puţin recomandată, în lipsa strălucitoare a oricărui talent expresiv. Foaia de ziar se acoperă de semne speriate şi de interjecţii. Poetul (sau prozatorul sau dramaturgul) ajung să ţipe precum, odinioară, neuitatul Caţavencu, prototipul etern al românului nedreptăţit: “Săriiiţi, asasiiinul mă omoară! Daţi-l jos de pe mine, că-l strivesc!” 

Împrejurarea e de un comic mortal. Dar dincolo de comicul său nemuritor, ea atestă, în primul rînd, o cumplită decădere a moravurilor. Nimeni n-a băgat de seamă acest declin. Nimeni nu l-a deplîns cum se cuvine. Pentru a-ţi consolida prestigiul literar, poţi lua piatra în mînă cu intenţia de a sparge fereastra contestatarului, în toiul nopţii. Astăzi, nimeni nu mai cutează o ispravă de acest gen. Lapidaţia, care era la evrei modul obişnuit de a răzbuna o insultă, a căzut, vai, în desuetudine. Duelul a ieşit din uz. Lupta cu ghioaga s-a perimat. Şişul, bîta sau proţapul (abia acestea arme demne de un scriitor) lasă locul înjurăturii şi văicărelilor. Vai şi amar de epoca pe care o trăim… Vai şi amar de aşa-zişii noştri scriitori… Vai şi amar de aşa-zisul lor infernal talent…

În încheiere, voi povesti o anecdotă a cărei semnificaţie trece dincolo de posibila ei provenienţă apocrifă. S-a petrecut cu mulţi ani în urmă. Dar s-ar putea, la fel de bine, să nu se fi petrecut niciodată. 


Se spune că unul dintre împricinaţii de azi, supărat pe un coleg de redacţie, a apucat o scrumieră şi a îndreptat-o, prin zvîrlire, spre ţeasta nenorocitului (să fi fost şi acesta poet?). Scrumiera s-a spart. Ţeasta, îndărătnică, a rezistat. S-a conchis din această întîmplare sublima ferocitate a celui dintîi, genialitatea sa irevocabilă. Fapta lui s-a strecurat în legendă. Zborul nervos al scrumierei către scăfîrlia inamicului a inspirat lungi poeme în alexandrini albi şi asclepiadee. A umplut pînă la refuz istoriile literare. Cel ce a zvîrlit atît de precis scrumiera a fost căutat de cohorte întregi de cititori, ovaţionat şi rugat să le dea pe foi de hîrtie creponată autografe. Şi-a asigurat, cum s-ar zice, posteritatea. Şi-a plătit pensia. Gloria sa a primit, astfel, stabilitatea monumentului de bronz, cîntat de poetul latin. 


Un singur lucru nu s-a observat însă, un amănunt aproape neglijabil: faptul că destinul a ales greşit, ca de obicei. Incasabila ţeastă a colegului binemerita, cu siguranţă, mai mult de la patrie. Fie vorba între noi, nu reprezintă ea, prin tărie, cel mai nimerit simbol al scriitorului autohton? [V. G.]



Citiţi în continuare!

luni, 19 noiembrie 2012

Posibilități


De la Kierkegaard încoace, ne-am obișnuit să definim omul ca fiind o sumă de posibilități. Omul nu mai este privit ca ilustrarea cvasi-necesară a unei esențe (a lui ”animal rationale”, să zicem). Nu mai este un dat. Este pur și simplu o sumă de posibilități. Nu știu dacă suma de posibilități este ea însăși un dat. Sartre o considera un dat și o numea ”condiție umană”.

Dar a spune că un om este o sumă de posibilități mi se pare prea abstract. Mi se pare mult prea abstract să definim, cum face Soeren Kierkegaard, într-o pagină foarte cunoscută, libertatea ca ”posibilitate a posibilității”. O libertate ca posibilitate pură a unor posibilități pure e nulă. Posibilitățile trebuie să fie concrete.

Aș mai observa faptul că posibilitățile nu sînt întotdeauna universale. Posibilitatea de a te sinucide e universală, desigur. Dar posibilitatea de a crea un nou limbaj și o nouă sensibilitate, precum Mihai Eminescu, nu. Eminescu a avut realmente posibilitatea de a fi poet. Și marele lui noroc a fost că a avut nu numai posibilitatea de a fi poet dar și putința de a fi poet. În cazul lui, posibilitatea de a fi poet s-a împlinit.

Ca atare, aș redefini omul ca fiind suma posibilităților lui împlinite. Degeaba se naște cineva cu posibilitatea de a fi un nou Mozart, dacă nu are și putința de a-și identifica vocația de muzician (prin studii adecvate) și dacă nu are și putința (mediul social adecvat) de a și-o împlini. În consecință, multe din posibilitățile omului rămîn neîmplinite. Ce este atunci omul? Suma posibilităților lui împlinite? Sau suma ignoranțelor sale? Nu știu...

În imagine: Andrei Vereshchagin (n. 1969): Clepsidră
.
Citiţi în continuare!

vineri, 16 noiembrie 2012

Lectura virtuală


A existat, într-o vreme nu tocmai îndepărtată, un fel de lectură paralelă sau virtuală, una care se lipsea într-un fel de carte. Cum decurgea o asemenea lectură oarbă?

Ei bine, Descartes ne oferă un exemplu. Într-una din scrisorile sale, el narează un exerciţiu destul de curios. Ajutat şi de titlurile non-deceptive din vremea sa, foarte ramificate, Descartes efectua următorul exerciţiu mental, asemănător cu acela comentat de Georges Perec în Penser/Classer (1985): lectura cărţii cu paginile încă netăiate. Aşadar, în ce constă lectura paralelă? Nimic alta, aflăm de la biograful lui Descartes, decît a citi prin complicare speculativă un titlu-rezumat: “cînd era tînăr, istoriseşte Descartes, obişnuia, ori de cîte ori întîlnea o carte al cărei titlu i se părea făgăduitor, să reflecteze, fără să citească lucrarea, asupra conţinutului ei posibil şi se trudea să afle singur ceea ce ar fi găsit de-a gata în carte”.

Exerciţiul lecturii virtuale nu era o ciudăţenie pe atunci, de vreme ce foarte tînărul Blaise Pascal a reconstituit o bună parte a Elementelor lui Euclid (pînă la teorema cu numărul treizeci şi doi din cartea întîi), slujindu-se de noţiuni cu totul rudimentare, în lipsa lucrării. Şi asta pentru că tatăl său i-a interzis (pentru a-i proteja, desigur, mintea de o iraţiune mereu la pîndă) lectura cărţilor de matematici. O pro-scriere care devine treptat re-scriere, urmînd pre-scrierea titlului rezumativ. Rescriere care nu conduce, totuşi, la aberaţii.

Astăzi cine mai are curajul (sau abilitatea) de a încerca, în absenţa cărţii, o astfel de lectură?


În imagine: Hippolyte Flandrin (sec. XIX), Jeune homme nu assis au bord de la mer.



Citiţi în continuare!

joi, 15 noiembrie 2012

Umilința


Sfîntul Augustin, Scrisoarea 118: 2 ”Pentru a ajunge la adevăr urmează calea Domnului. Prima condiție este umilința. A doua, umilința. A treia, umilința. Umilința trebuie să preceadă toate celelalte condiții”.

În imagine: Emile Thivier, Saint Jean Bapriste au desert (1880)


Citiţi în continuare!

marți, 13 noiembrie 2012

O enigmă


Mi-am amintit, brusc, aseară, scena predicii din finalul romanului lui Carlos Fuentes, Diana. Sau zeița solitară a vînătorii (București: Humanitas, 2003).

Naratorul intră într-o biserică protestantă (așa îi ceruse Diana) și audiază orația unui pastor. Transcriu cîteva fraze din acest discurs: ”[Să] credeți că Dumnezeu iartă pentru că El este drept, nu pentru că voi ați fi așa. Nu veți putea niciodată să adunați destule merite pentru a vi se ierta nici că ați chinuit o muscă, nici că ați călcat cu nepăsare peste o furnică. Credeți în mod greșit că Dumnezeu este drept. Nu, dreptatea nu reprezintă ceea ce este Dumnezeu, ci ceea ce dă Dumnezeu. Ceea ce acordă Dumnezeu”.

Și încă: ”Dumnezeu nu este drept, Dumnezeu are doar putere, puterea de a ierta, deși el însuși nu merită nici o iertare. Și cum ar  merita-o, de vreme ce a comis greșeala de a crea aceste ființe lacome, păcătoase, ingrate, proaste, autodistrugătoare, care sîntem noi, cu toții, făpturile unui Dumnezeu vinovat? Împăcați-vă cu asta”.

Reproduc și sfîrșitul scenei: ”[Pastorul] a terminat. A zîmbit. A lansat un hohot de rîs; l-a strivit cu o mînă pe gură” (pp.243-245). Înțeleg că nimic din ceea ce facem nu are cine știe ce importanță. Contează doar grația. Dumnezeu se îndură de cine vrea să se îndure. Are milă față de cine are milă. Atît. Este foarte simplu. Și, totuși, mă urmărește, ca o enigmă, hohotul de rîs din final...

În imagine: Victor Hugo, Le pendu (1854).
.
Citiţi în continuare!

duminică, 11 noiembrie 2012

Cărțile lui Seneca


Recitesc un volum de Lucius Annaeus Seneca (c. 5 - 65), Scrieri filosofice alese (București: Editura Minerva, 1981). Aleg acest fragment din ”De tranquillitate animi. Ad Serenum”, IX: 4: ”în privința culturii... trebuie să existe măsură. La ce bun nenumărate biblioteci cu grămezi de cărți, cînd stăpînul lor abia ajunge, în toată viața, să le parcurgă titlurile? Prea multe cărți nu te învață, ci te împovărează. E cu mult mai folositor să te dedici cîtorva scriitori decît să te risipești prin toți” (p.93).

În principiu, Seneca are dreptate. Trebuie să te rezumi. Să păstrezi măsura pînă și în lecturi. Pe de altă parte, nu poți rămîne omul unei singure cărți. De acest om se temea însuși Thoma de Aquino: ”timeo homimem unius libri”. Seneca se descurca, știm asta, folosind compilații și chrestomatii. Culegeri de citate. Antologii de texte. Cîte cărți va fi păstrat în bibliotecă? Nu știm. Cîteva zeci? Cîteva sute?

În imagine: o miniatură medievală reprezentîndu-i pe Platon, Aristotel și Seneca.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Everyman: domnul orișicine


Philip Roth, Povestea lui orișicine, traducere de Fraga Cusin, Iași: Polirom, 2007.

Termin Povestea lui orișicine, micul roman al lui Roth, și rămîn cu o impresie amestecată. Aș corija, mai întîi, titlul ales de traducătoarea Fraga Cusin. Este vorba de ”everyman”, de omul mărunt, nesemnificativ, anonim, banal. Așadar, nu e vorba de Orișicine, cu O mare (cum scrie pe coperta ediției publicate de Polirom în 2007), ci de orișicine, cu un o cît se poate de mic.

Povestea nu este lipsită de cruzime. Transcriu acest coșmar: ”Tatăl lui avea să zacă nu numai în sicriu, ci și sub greutatea acelui pămînt și, brusc, a văzut gura tatălui său ca și cum n-ar fi existat nici un sicriu, ca și cum țărîna pe care o aruncau în groapă se depunea direct pe el, umplîndu-i gura, orbindu-i ochii, înfundîndu-i nările și astupîndu-i urechile” (p.83).

Philip Roth descrie aproape neutru, cu voce egală, într-un stil transparent, bătrînețea, declinul trupului, eșecul, boala, spitalul, moartea. Nicăieri patetism. Nicăieri duioșie. Foarte rar, o umbră de umor. Autorul a evitat peste tot ispita de a fi sarcastic sau, dimpotrivă, de a (se) înduioșa. Nu meditează despre viață și moarte. Nu compune eseuri despre vanitate. Nu se pierde într-o filosofare calpă. Recenzează o existență ca multe altele. Personajul lui Roth, domnul orișicine (cu un o cît se poate de mic), este ros de vinovăție și căință. A greșit în multe rînduri, a fost neatent, a rănit. Va plăti.

M-a amuzat un singur pasaj. Protagonistul a murit, este dus la groapă, rudele țin scurte cuvîntări. Fiica defunctului, Nancy, i se adresează astfel, citînd o maximă stoică (prețuită cîndva de tatăl ei):  ”N-ai cum să schimbi realitatea... Trebuie s-o accepți așa cum e. Nu te da bătut și accept-o așa cum e!” (p.15). Este singura împrejurare în care această prescripție venerabilă nu-l mai poate ajuta cu nimic pe ”everyman”.

În imagine, Michelangelo Merisi da Caravaggio: Punerea în mormînt.


Citiţi în continuare!

vineri, 9 noiembrie 2012

Rămurișul pasiunilor


În Les Passions de l’âme, Descartes începe prin a face următoarea precizare fundamentală: doar omul are pasiuni, din pricina finitudinii sale. Dumnezeu nu le poate cunoaşte. Dacă omul ar fi o fiinţă desăvîrşită, n-ar avea, nici el, sentimente. Ar rămîne în permanenţă neutru şi distant. Din păcate, nu e. Erudiţii vorbesc, desigur, despre “mînia lui Dumnezeu”, despre “sfînta Mînie”.

Dar mînia lui Dumnezeu, a observat cu temei fostul călugăr augustin, Martin Luther, e numai un fel de a vorbi. O manieră nechibzuită. În definitiv, ceea ce s-a numit “mînie divină” reprezintă o atribuire umană. Dumnezeu nu are afecţiuni. Nu iubeşte, nu urăşte, nu are dubii, nu se miră, nu este bun, nu este rău, nu cunoaşte mînia etc. Dumnezeu e supra-esenţial. Mai mult: supra-pasional, hyper-afectiv…

În articolul LXIX, Descartes enumeră cele şase pasiuni fundamentale. Şi anume: mirarea, iubirea şi ura, dorinţa, bucuria şi tristeţea. Două cupluri polare şi încă două afecte izolate (deşi mirarea poate trimite la dorinţă). Hexagonul pasiunilor poate fi reprezentat într-un tablou, ceea ce istoricii filosofiei au şi făcut. Despre această structură conceptuală (care stăpîneşte, se pare, întregul cosmic) a discutat, cel dintîi, logicianul Blanché, într-o carte memorabilă. Toate celelalte afecte derivă prin diviziune din numitul hexagon.

Iubirea are două (şi numai două) specii. Prima e, fireşte, iubirea intelectuală (amor intellectualis), de esenţă pur contemplativă. A doua, iubirea-pasiune: ea este o emoţie a sufletului, precizează Descartes, cauzată de spiritele animale, în continuă zbatere, care îndeamnă voinţa să ceară sufletului unirea cu obiectele afine. Ura e sentimentul opus. Ea defineşte mişcarea de îndepărtare prin raport cu un obiect nociv. Fiece afecţiune, orice emoţie îşi află, pînă la urmă, locul în acest tablou cuprinzător, de o geometrică preciziune şi distincţie. Clasificarea lui Descartes e fără rest.

Din cele şase rădăcini afective originare (sau primitive) urcă prin bifurcare întreg rămurişul varietăţilor secvente. Esenţa tabloului e de natură axiomatică. Se ştie: axiomatica exclude eroarea şi fantezia. [V. G.]


Citiţi în continuare!

joi, 8 noiembrie 2012

Infernala bucurie


Aprigul Quintus Septimius Florens Tertullianus (c. 160 - c. 225), teolog dubios, eșuat la finele vieții în erezia montanistă, nu a avut o părere prea bună despre filosofi. Se referea probabil la filosofii păgîni. I-a imaginat pe toți prăbușiți în temnița infernului, din pricina vanității lor nemăsurate, chinuiți de focul etern al unei eterne pedepse. Alături de filosof, Tertullian l-a pus și pe rege, și pe magistrat, și pe poet, și pe actorul tragic. Este ciudat pentru un muritor (și, mai cu seamă, pentru un creștin îndemnat să-și iubească aproapele oricare ar fi acesta) să jubileze că există un iad și că unii oameni vor ajunge acolo. Asta face Tertullian în De spectaculis, 30). Citez: ”Ce uluire pentru mine, ce hohote de rîs, ce sărbătoare, ce bucurie, cînd voi vedea atîția regi trufași jeluindu-se în temnița cea mai înfiorătoare a întunericului”. Cu siguranță, Hans Urs von Balthasar ar fi privit cu oroare acest citat.


Citiţi în continuare!

miercuri, 7 noiembrie 2012

Dickens și Tolstoi


Pentru a remarca mutaţia înfricoşătoare a scrisului şi diferenţa de atitudine dintre antici şi moderni, voi povesti în paragraful secvent, spre unanimă reflecţie, o întîmplare adevărată, sub aspectul unui succint apolog. 

Într-una din zilele anului 1857 (sau ale lui 1858, nu mai ştiu), la Londra, într-o sală ticsită de auditori, un tînăr romancier rus asistă la un spectacol de strigăte, şuiere şi expansiuni. În faţa lui, la tribuna improvizată, o persoană de statură mai curînd mijlocie. S-o numim, provizoriu, Dickens: un ins bărbos, surescitat, într-o continuă agitaţie expresivă oferă o reprezentaţie bizară. Poartă un costum ţipător. Sub jacheta de catifea, ascunde o vestă “trăsnită”, de un neverosimil roşu-crepuscular, precizează sarcastic G.K. Chesterton. Şi mai departe, tot eseistul: “Gura încadrată de barba castanie (barbă “imperială”, i s-a spus, n.m.V.G.) era mare şi mobilă, ca de actor şi într-adevăr [Dickens] era un actor… Izbutea să-şi sugă obrajii, căpătînd dintr-o dată expresia de aiureală stupidă a fetei ce-o slujea pe Mrs. Raddle, sau să şi-i umfle, încît păreau de două ori mai mari, atunci cînd imita energia apoplectică a domnului Serjeant Buzfuz” (G.K. Chesterton, Charles Dickens, Bucureşti, Editura Univers, 1970, pp.160-161). Sala (şi, nu mai puţin, tînărul romancier) respiră în ritmul declamaţiilor. Atîrnă de vocea recitatorului, se indignează sau plînge. Doamnele îşi moaie ochii în batistă. Cînd se încheie spectacolul, după aplauze şi ovaţii, ascultătorul iese zdrobit. Lev Nikolaevici Tolstoi, căci el este tînărul voiajor, îl aprobă. Amintirea acestui spectacol funambulesc nu-l va părăsi niciodată. Nu-l va urma însă pe ilustrul Dickens în această privinţă, nu va deveni un rapsod, deşi va citi frecvent familiei ori mujicilor de la Iasnaia Poliana un soi de fabule didactice, cu final edificator, cum sînt toate compunerile de manual. La urma urmelor, Dickens nici nu este, în privinţa metehnei sale, foarte inedit.

În Evul Mediu, am amintit altădată, scriitorul proceda la fel. Scrisul reprezintă, desigur, un act iniţiatic, o ceremonie privată, un exerciţiu egotist. Lectura, dimpotrivă: o ceremonie populară! Divina Commedia a lui Dante, să zicem, se citeşte, de către interpreţi, la răspîntii, în văzul şi auzul tuturor, spre colectivă minunare. Şi uneori, dacă are talent dramatic, însuşi autorul recită marţial din propria-i operă. Aşa au procedat şi Chrétien de Troyes, trubadurii ori Charles d’Orléans. “Romanul” este, mai întîi, o scriere poematică, nu foarte amplă, în versuri scurte, tocmai pentru a se putea recita în faţa unui auditoriu, într-o singură după-amiază. Cînd Muzele îl părăsesc, autorul se înfăţişează în public. Scriitorul se converteşte, aşadar, din creatorul inspirat într-o ipostază a histrionului. Se pogoară cu trufie din ceruri pe pămînt. Catadicseşte să grăiască.

Întorcîndu-mă la parabola londoneză, aş menţiona următorul fapt: cu Lev Nikolaevici Tolstoi se întîmplă altceva şi mai senzaţional. El ajunge, în ultimii ani de viaţă, să scrie pur şi simplu în public. Nu doar că dictează dactilografei, dar acceptă de-a valma alături de cabinetul de lucru (şi uneori, înăuntru) pe musafirii de la Iasnaia Poliana, în frunte cu V.G. Certkov, pe fii, fiice şi nepoţi. Se consultă, viclean, cu toţi, alege dintre finalurile imaginate, la Anna Karenina, să spunem, pe cel care iese prin referendum, adică finalul prezumat de el însuşi. O fotografie documentează această insurecţie scripturală. Un film din epocă (probabil că Tolstoi a fost dintre scriitorii de la începutul secolului trecut cel mai filmat) pecetluieşte adevărul, revoluţia scrisului.

Admiratorii îi copie jurnalul, nuvelele, povestirile, testamentul. Îl confiscă pur şi simplu.


Citiţi în continuare!

marți, 6 noiembrie 2012

Ravelstein


Saul Bellow, Ravelstein, traducere de Antoaneta Ralian, Iași: Polirom, 2008, 294p.

În pofida mormanelor de comentarii inadecvate, care văd în Ravelstein un ”roman cu cheie”, constat încă o dată valoarea cărții lui Saul Bellow. Refuz acest tip de lectură care se pretinde cultural și ideologic și care, pînă la urmă, nu are nici o legătură cu romanul. Avem de a face cu o ficțiune - ficțiune, cu o ficțiune în sensul literal al cuvîntului, și nu cu o biografie doar superficial retușată a cutărui profesor american de Filosofie politică. Ravelstein, de altfel, este un personaj memorabil, un ”joker măcinat de suferință”, un individ tragi-comic, cinic și sentimental, ironic și pătimaș, sumbru și fragil. Naratorul care deapănă povestea lui Ravelstein se numește Chick și redactează această ”biografie” - care nu este o biografie propriu-zisă! - cu devoțiunea hagiografului medieval. Sfîntul dispare cu totul sub legenda lui.

Din mulțimea frazelor subliniate pe parcursul lecturii, aleg deocamdată meditația lui Chick despre sentimentul apropierii morții: ”Îi menționam [lui Rosamund] deseori Moartea lui Ivan Ilici, ca să-i ilustrez ideea mea. În copilărie, zilele sînt extrem de lungi, dar la bătrînețe sînt repezi, 'mai iuți decît suveica țesătorului', cum spune Iov. Iar Ivan Ilici menționează și înălțarea lentă a unei pietre aruncate în aer [urmată de brusca ei coborîre]... Ești controlat de magnetismul gravitațional și întregul univers este implicat în această accelerare a propriului tău sfîrșit...

Arta este una dintre posibilitățile de salvare din această haotică accelerare. Metrul în poezie, tempo-ul în muzică și culoarea în pictură. Totuși, simțim permanent că ne rostogolim vertiginos spre țărînă, ca să ne prăbușim, zdrobiți, în groapă” (Saul Bellow, Ravelstein, traducere de Antoaneta Ralian, Iași: Polirom, 2008, p.251). [V. G.]

În imagine: Albrecht Dürer (1471–1528): Man of Sorrows (1493)


Citiţi în continuare!

luni, 5 noiembrie 2012

Ionesco



Eugen Ionescu în “Le Figaro Litteraire”, 29 martie 1994: ”[Dumnezeu] n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie în braţele Domnului. N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune: “Doamne, fă-mă să cred în Tine”. Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic”.

În imagine: Giovanni di Paolo, Expulsion du paradis (1445).


Citiţi în continuare!

vineri, 2 noiembrie 2012

Filosofii între ei


Max Horkheimer; Theodor W. Adorno, Dialectica Luminilor, traducere de Andrei Corbea, Iași: Polirom, 2012, 311p.

Karl R. Popper despre Theodor W. Adorno: ”Dacă pesimismul lui Adorno este filosofie, conținutul filosofic este nul. Adorno se opune conștient clarității... Adorno a acționat conform acestei maxime [Mai mult întuneric!] publicînd intenționat scrieri obscure și chiar oraculare”.

Karl R. Popper despre Max Horkheimer: ”În comparație cu Adorno, scrierile sale sînt luciditatea însăși. Așa-zisa sa 'teorie critică' este însă goală de conținut... Tot ce rămîne este un istoricism marxist vag, lipsit de originalitate. Horkheimer nu spune nimic valid care să nu fi fost spus mai înainte de alții” (Karl R. Popper, Mitul contextului: În apărarea științei și a raționalității, București: Editura TREI, 1998, pp.108-109).

În imagine, Kasimir Malevich, Quadrangle.


Citiţi în continuare!