miercuri, 31 octombrie 2012

Critica criticii critice


După cum știți, recitesc Critica rațiunii cinice a lui Peter Sloterdijk și nu mă pot împiedica să constat următorul fapt: în istoria modernității, deși modernitatea înseamnă rațiune, nimic nu a fost privit cu mai multă neîncredere decît rațiunea însăși.

Totul a pornit, desigur, de la Immanuel Kant și lucrările sale: Critica rațiuni pure (Kritik der reinen Vernunft), din 1781, și Critica rațiunii practice (Kritik der praktischen Vernunft), din 1788. Nu a fost de ajuns. Filosofii au reținut sugestia lui Kant și au căutat și alte varietăți ale rațiunii pentru a le examina și nega.

De pildă, Wilhelm Dilthey a intenționat să redacteze o critică a rațiunii istorice. În parte măcar, și-a realizat proiectul. Cu toate acestea, nu a publicat niciodată o lucrare cu acest titlu. Același lucru este valabil  și despre José Ortega y Gasset în privința rațiunii vitale. A vorbit în multe rînduri despre o atare rațiune vitală, a opus-o rațiunii pure, dar nu a consacrat un volum întreg subiectului.

În 1960, Jean-Paul Sartre a publicat, la Gallimard, un prim tom impozant și greu digerabil din Critica rațiunii dialectice (Critique de la raison dialectique I : Théorie des ensembles pratiques précédé de Questions de méthode), aproape 800 de pagini scrise în goană. Aici există și acel enunț sinistru, citat cu satisfacție de ideologii socialiști: ”Marxismul este filosofia de nedepășit a timpului nostru”. Abia în 1984, postum, se va tipări tomul secund al acestei scrieri dezlînate.

În 1967, Max Horkheimer tipărea lucrarea cu titlul Către o critică a rațiunii instrumentale (Zur Kritik der instrumentellen Vernunft:  Aus den Vorträgen und Aufzeichnungen seit Kriegsende).

Seria criticelor rațiunii a fost continuată, dacă nu mă înșel, de Peter Sloterdijk, cu a sa carte despre care am pomenti deja:  Kritik der zynischen Vernunft, Frankfurt am Main, Suhrkamp Verlag, 1983. Traducerea românească s-a publicat la Polirom, în 2000, primul volum, și în 2004, al doilea.

În Le Ventre des philosophes. Critique de la raison diététique (Grasset, 1989), Michel Onfray a găsit de cuviință să examineze o altă specie a rațiunii: rațiunea dietetică. În românește, cartea lui Onfray a apărut la Nemira, în anul 2000: Pîntecele filosofilor:  critica rațiunii dietetice.

În 2003, filosoful chilian Cristóbal Holzapfel Ossa scoate, la casa editorială Trotta din Madrid, Crítica de la razón lúdica.

Ideea unei critici a rațiunii (a unui anume tip de rațiune)  i-a bîntuit – nici nu se putea altfel -  și pe gînditorii autohtoni. În 2011, Dan Stoica (Jemapel) şi Costin Oproiu (Jemanfu) au publicat o contribuție voioasă în această materie: Critica raţiunii inutile şi insuficiente (Editura ALL).

Observăm, în concluzie, că rațiunea are multe fețe, toate criticabile. Depinde de unghiul din care o privești. Există rațiune pură, dar și rațiune practică, există rațiune istorică, dar și rațiune instrumentală, există rațiune cinică, dar și rațiune dietetică, sau ludică, sau inutilă, sau zadarnică... 
[V. G.]

În imagine: Jacob de Gheyn, Vanitas, 1603.

Citiţi în continuare!

luni, 29 octombrie 2012

Magister ludi


”Profesorii sînt nebunii propriilor lor instituții de învățămînt - într-o terminologie modernă, anexe ale 'discursurilor' lor. Prin toate facultățile se învîrt palavragii vanitoși, care complică lucrurile simple pînă la totala lor incomprehensibilitate - atît juriști cît și filosofi, atît teologi cît și, fără îndoială, medici” (Peter Sloterdijk, Critica rațiunii cinice, vol. 1, traducere de Tinu Pîrvulescu, Iași: Polirom, 2000, p.217).


Citiţi în continuare!

duminică, 28 octombrie 2012

Omul ”citit”


Deșertăciune a deșertăciunilor! Totul este deșertăciune. Cu fiece zi devenim tot mai puțin știutori. Nu putem citi decît (cel mult) o carte pe zi, de publicat însă se tipăresc zilnic zeci, sute, mii. Pe podea, în două teancuri simetrice, s-au adunat doar în ultima săptămînă următoarele volume: Plotin, Enneade III-V (Editura IRI, 2005), Alina Mungiu-Pippidi, De ce nu iau românii premiul Nobel (Polirom, 2012), Max Horkheimer & Theodor W. Adorno, Dialectica Luminilor. Fragmente filosofice (Polirom, 2012), Nikolaos A. Matsoukas, Istoria filosofiei bizantine (Editura Bizantină, 2011), Bill Bryson, Acasă: O istorie a vieții private (Polirom, 2012), Ioan Pânzaru, Regimul interpretării: Literatura și sensul acțiunii (Polirom, 2012), Cesare Marchi, Dante (Editura Artemis, sine anno). Biblioteca a oferit dintotdeauna cea mai acută lecție de umilință. Oare ce semnificație mai poate avea, în postmodernitate, sintagma ”om citit”?

În imagine:  Georges de La Tour (d’apres):  Saint Jérôme lisant



Citiţi în continuare!

sâmbătă, 27 octombrie 2012

Sănătate


”Obiecția, devierea, vesela suspiciune, plăcerea batjocurii sînt semne de sănătate” (Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine și de rău).


Citiţi în continuare!

vineri, 26 octombrie 2012

Tu


”Însăși  analiza narcisismului poate arăta cum celălalt i-a fost întotdeauna premergător eului. Eu privesc în oglindă și recunosc un străin care pretinde că este eu” (Peter Sloterdijk, Critica rațiunii cinice, traducere de Tinu Pîrvulescu, vol. 1, Iași: Polirom, 2000, p.86.

În imagine: Magritte, Reproduction interdite.


Citiţi în continuare!

joi, 25 octombrie 2012

Comedia substituirilor

    
“Sînt sălăşluit de două fiinţe, care îşi spun doar bună ziua,
dar nu îşi vorbesc”.
 Val Gheorghiu

În povestirea William Wilson, Edgar Allan Poe descrie un ciudat caz de dedublare. Eu mi-am propus să vă relatez unul cît se poate de real. Nu inventez nimic. Voi dovedi încă o dată, dacă mai era nevoie, că viaţa este cu mult mai plină de fantezie decît literatura. Acum două luni, mă aflam la Paris cu treburi, cum se spune. Cum tocmai îmi încheiasem afacerile şi eram foarte mulţumit de mine însumi, am intrat într-un bistrou din Place du Châtelet, spre a-mi serba triumful. Ochii mi s-au obişnuit greu cu penumbra. Cînd am putut zări mai bine, l-am recunoscut la o masă alăturată pe Paulo Coelho. El însuşi, Paulo Coelho, nici mai mult dar nici mai puţin… Sorbea gînditor dintr-un pahar cu un lichid vineţiu şi îşi mîngîia barba. Nu părea să se uite într-un loc precis. Scruta, mai degrabă, undeva în sine, căutînd probabil un subiect pentru o nouă povestire admirabilă. Faptul că stăteam foarte aproape de Coelho, marele Coelho, nu m-a mirat peste măsură. La Paris e posibil orice. M-a uimit însă insistenţa cu care, după o vreme, Coelho a început să mă privească. Avea ochii de culoarea cenuşie a absenţei. Peste puţin, brazilianul s-a ridicat şi s-a aşezat lîngă mine.

A surîs fermecător şi, într-o franceză perfectă, mi-a mărturisit că mă citeşte cu un interes deosebit, mulţumindu-mi totodată pentru comentariile pertinente pe care le-am dedicat unora dintre cărţile sale. Chiar acesta a fost cuvîntul: "per-ti-nen-te". Mi-a spus că nu se consideră un prozator post-modern stricto sensu şi că a făcut mare haz de ironia mea. A conchis că e foarte amuzant să-ţi trimiţi cititorii pe o pistă greşită. Cînd s-a ridicat de la masă, a pronunţat foarte limpede, cu acea limpezime a pronunţiei pe care o au doar străinii cînd vorbesc franceza, următoarea propoziţie: “Sper să ne revedem curînd, domnule Val Gheorghiu. A fost o plăcere să vă cunosc…”. N-am avut timp să schiţez nici un gest de curtoazie. Şi nici să-l anunţ că mă confunda cu o altă persoană, pe care o afecţionez de mult. Coelho şi-a ocupat din nou scaunul şi s-a retras în aceeaşi absenţă din care evadase pentru scurta noastră conversaţie.

Nu m-a uluit atît întîmplarea că mă cunoştea sau părea să mă cunoască. Port ca pe o fatalitate povara unei celebrităţi pe care nu mi-am dorit-o şi pentru care, în cursul vieţii mele, nu am făcut mai nimic. Mă irita, cu toate acestea, confuzia căreia îi fusesem victimă. Deşi nu eram foarte sigur că fusese vorba de o confuzie. În fond, eu scrisesem despre Coelho fără pic de deferenţă, eu afirmasem că Alchimistul e o scriere post-modernă, deşi nu credeam cîtuşi de puţin asta, eu mă aflam la Paris, într-un bistrou întunecos din Place du Châtelet. Nicidecum Val Gheorghiu. Am părăsit sumbra încăpere fără să fi aflat vreun răspuns şi m-am îndreptat spre aeroport. Pe drum nu m-am mai gîndit la straniul incident. Cînd am ajuns în Iaşi, aproape că îl uitasem.

Mă grăbeam spre casă, cînd, pe Lăpuşneanu, un vechi prieten m-a prins pe după braţ şi mi-a spus în şoaptă, insinuant, că se bucură nespus de noua mea achiziţie feminină: “Superbă damă, domnule Val Gheorghiu, într-adevăr superbă!”. I-am replicat că tocmai mă întorc dintr-o călătorie şi că nu am chef de glume. Prietenul m-a privit cu subînţeles şi a rîs complice ca de o poznă: “Chiar în dimineaţa asta v-am văzut. Absolut superbă, domnule Val Gheorghiu…”. Agasat de insistenţa cunoscutului, m-am desprins de braţul său şi am făcut brusc la stînga, spre biserica Banu. Se întunecase de-a binelea. Nu-mi doream decît o baie. Şi apoi patul spre a-mi pune impresiile în ordine. Acum mă îndoiam cu totul de realitatea călătoriei mele, de întîlnirea cu prozatorul Coelho, de afirmaţia peremptorie a prietenului meu, de faptul că fusesem prada facilă a atîtor confuzii.

În definitiv, îmi spuneam, existenţa nu înseamnă decît un şir de coincidenţe bizare, de contingenţe, de acţiuni fortuite. Din această plasă, mai tîrziu, o instanţă obscură, pe care uneori o desemnăm ca fiind Dumnezeu, iar alteori Moartea, construieşte ceva care se cheamă cu un termen desuet necesitate. Dar ceea ce mă umplea de o anume ciudă neputincioasă era posibilitatea (pe care nu puteam s-o exclud) ca o persoană să mi se substituie, printr-un misterios concurs de împrejurări, preluîndu-mi identitatea. Sau, caz la fel de îngrozitor, eu pe a ei. Nimeni nu a dorit vreodată, chiar dacă s-a susţinut contrariul, să fie, de fapt, altcineva. Cînd nu ai nimic, singura ta proprietate e un anume sentiment al identităţii. Siguranţa că eşti, în toate împrejurările, tu însuţi. Nimeni altcineva…

De altfel, încă de la debutul meu în presa culturală, viaţa îmi dăduse un avertisment. Publicasem, prin iunie 1979, un mic articol în Cronica. În ziua în care m-am dus la redacţie pentru a-mi primi onorariul, secretara m-a privit mirată şi mi-a spus cu un fel de sfîşiere în glas: “Dar vi l-am dat chiar în mînă, domnule Val Gheorghiu. Chiar în mînă…”. A trebuit, bineînţeles, să renunţ. Cum să-i explic că eu nu eram Val Gheorghiu şi că fusese la mijloc o confuzie? Mai tîrziu, primisem felicitări pentru cutare sau cutare vernisaj şi unii îmi propuseseră preţuri exorbitante pentru o pînză sau alta, pe care, Domnul ştie mai bine, nu eu le realizasem. Nu protestam. Chibzuiam că timpul va rezolva şi această neînţelegere. Discuţia cu marele Paulo Coelho, într-un bistrou din Place du Châtelet, îmi răpea însă orice iluzie. Împotriva unui destin potrivnic nu-i chip să lupţi. 

M-am convins de acest adevăr chiar a doua zi de la sosirea mea. Am sunat la redacţia Ziarului de Iaşi. Mi-a răspuns domnul Iuraşcu. Mi-am spus numele, chiar l-am repetat rar de cîteva ori, şi am cerut o legătură la camera 6. După cîteva clipe, o voce feminină mi-a spus: “Bună seara, domnule Val Gheorghiu. Sunaţi din Paris, nu? Vă rog să vorbiţi ceva mai tare. Da, am primit textul despre Coelho…”.

P. S. În urma publicării acestui modest articol, am primit din partea domnului Val Gheorghiu următorul, public, răspuns:

”Îl invidiez (sensul bun al cuvîntului) pe Valeriu Gherghel pentru admirabila proză publicată acum două sîmbete în Ziarul de Iași. Nu că narația m-ar conține ca personaj (chiar cu numele din buletin), dar e, pur și simplu, încîntătoare în subțirimea ei. Neatinsă de povestașul din mine nici în vis. (Nu jur că n-am să i-o fur cîndva, semnînd-o, neobrăzat, Val Gheorghiu. Complicîndu-i astfel - diavolește - autorului ei și așa obsesivul sindrom al perpetuei substituiri). Cît privește onorariul Cronicii de acum un sfert de secol, pe care, zice-se (ce memorie!), l-aș fi încasat (vai, vai, oroare!) în numele său, îl asigur pe de mine afecționatul Valeriu Gherghel că i-l pot, obligatorie deferență, restitui în valută forte (plus dobînda aferentă). În atelierul meu de pictură din Armeană, unde, cu nesubstituită reverență, îi aștept vizita”.

De curînd, am citit la gazetă o proză admirabilă, cu un titlu similar: Comedia substituirilor. N-am mai privit semnătura.


Citiţi în continuare!

miercuri, 24 octombrie 2012

Umilința


Miguel de Unamuno: ”dacă este scris că individul care se umilește va fi înălțat, aceasta nu vrea să spună că va fi înălțat acela care s-a umilit cu scopul de a fi înălțat” (Agonia creștinismului, traducere de Radu I. Petrescu, Iași: Institutul European, 1993, p.96).


Citiţi în continuare!

marți, 23 octombrie 2012

Violența nudității


În 1987, nu auzisem de Peter Sloterdijk.

Cel dintîi care mi-a vorbit despre Kritik der zynischen Vernunft, Critica rațiunii cinice, a fost Constantin Noica. Nu aveam cartea. Mi-a împrumutat-o. Cînd, în 2000, a apărut la Polirom, traducerea ei în românește, nu am fost deloc curios să recitesc lucrarea lui Sloterdijk. Nu-mi plăcuse stilul autorului: scria mult prea metaforic. Fusesem în schimb de acord cu definiția Luminilor: o utopie a rațiunii pure. Acceptasem ideea că rațiunea cinică este o  specie a falsei conștiințe. Recitesc acum,  mai senin, Kritik der zynischen Vernunft și mă amuză teribil anecdota cu Theodor Wiesengrund Adorno. Autorul Dialecticii negative preda un curs la Universitatea din Frankfurt. Era prin 1968, an al demonstrațiilor studențești. Profesorul nu-și poate începe cursul, fiindcă în amfiteatru dau buzna, zgomotos și impertinent, cîțiva protestatari și, mai cu seamă, cîteva protestatare.

Citez: ”Printre agitatori se făceau remarcate studentele care, în semn de protest, își dezveleau sînii. În fața gînditorului se afla carnea nudă, exersînd 'citica'; în fața omului profund dezamăgit, fără de care probabil că nici unul dintre cei prezenți n-ar fi aflat vreodată ce este critica, cinismul era în acțiune. Nu violența nudă a fost cea care l-a făcut pe filosof să amuțească, ci violența nudității... Cinismul mizează pe adevăruri cu aparență nudă, care conțin ceva neadevărat în modul în care sînt aduse în fața ochilor noștri”.

Întîmplare sau nu, Adorno moare un an mai tîrziu: 1969. Fusese oare dezgustat de cinism?

În imagine: Gustave Courbet, La femme dans les vagues (1868).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 20 octombrie 2012

Don Quijote din ”Don Quijote”




Episodul pe care îl voi rezuma succint se petrece în partea a doua a romanului Iscusitul hidalgo don Quijote de la Mancha, mai precis în capitolul XXX. Protagonistul îşi urmează peregrinarea prin universul deja quijotizat, care-i confirmă la fiece pas adevărul smintită: anume acela că este un cavaler rătăcitor, cel mai viteaz şi mai milostiv dintre toţi, un cavaler întru totul asemenea lui Tristan şi Lancelot. Pe măsură ce străbate lumea, don Quijote se arată tot mai convins că este însuşi don Quijote, Cavalerul Tristei Figuri (şi acum Cavalerul Leilor). Să vedem în ce fel…

Întîmplarea se petrece după ciudata păţanie cu luntrea fermecată, de pe rîul Ebru. Don Quijote scapă cu bine din cumplita încercare şi-şi continuă, alături de scutier, drumul. A doua zi, ajung la o pădure. Don Quijote îl trimite pe Sancho să salute un grup de vînători cu toată deferenţa. Scutierul îi îndeplineşte porunca şi se apropie de grup. Zăreşte o doamnă îmbrăcată în strai verde şi călare pe un sireap alb, extrem de binevoitoare. Pe pumnul stîng, înmănuşat, doamna (care e ducesă) ţine un şoim. Pare stăpîna alaiului vînătoresc. Sancho îngenunchează, cum a fost instruit, i se adresează în cuvinte meşteşugite şi-i transmite, astfel, salutul smerit al cavalerului. Doamna îi ascultă discursul şi dă semne de mare bucurie. A auzit deja despre straşnicul cavaler o mulţime de lucruri. Sancho se minunează. Cum e cu putinţă ca vestea despre aventurile stăpînului său şi despre năzdrăvăniile lui să fi făcut înconjurul lumii? Faptul pare de necrezut.

Spre a-l dumiri, doamna continuă în acest fel discuţia (reproduc locul după traducerea, mai veche, realizată de Edgar Papu şi Ion Frunzetti): “Ia spune-mi, dragă scutierule, stăpînul acesta al tău nu e unul despre care se află tipărită o istorisire numită a Iscusitului hidalgo don Quijote de la Mancha şi care are drept doamnă a inimii sale pe o anume Dulcineea din Toboso?”. Hîtrul scutier oferă un răspuns pe măsură: “Chiar el e, doamnă, iar acel scutier al său, care intră sau trebuia să intre în istorisirea asta, şi pe care-l cheamă Sancho Panza, sînt eu, afară numai dacă nu m-or fi schimbat în leagăn, vreau să zic dacă nu m-or fi războtezat la tiparniţă”. Sancho recunoaşte, deci, deplina îndreptăţire a bănuielii ducesei. În consecinţa renumelui său, don Quijote este primit la casa de vînătoare a ducelui etc. Nu importă peripeţiile care urmează.

Să luăm aminte la următorul fapt remarcabil. În romanul Don Quijote al lui Cervantes, un personaj sau mai multe (vînătoriţa cu şoimul şi soţul ei, ducele) pretind că au auzit despre cavalerul don Quijote, un personaj din roman, fiindcă au citit romanul Don Quijote, în care locuiesc ei înşişi. Putem rezuma artificiul narativ astfel: în Don Quijote există (cel puţin) un personaj care citeşte un roman intitulat Don Quijote, în care există un personaj care citeşte un roman intitulat… Ş.a.m.d.

Valeriu Gherghel

[Din volumul Porunca lui rabbi Akiba, Polirom 2006]


Citiţi în continuare!

vineri, 19 octombrie 2012

Teologia veselă (3): 6.666


S-a atribuit teologilor scolastici întrebarea: cîți îngeri încap pe vîrful unui ac? A fost - nu e nici un secret - o calomnie anglicană. Scolasticii nu au formulat niciodată o astfel de întrebare. Dar gîndul cu siguranță l-au avut. Găsesc în cartea lui Norman Cohn, Demonii Europei: Demonizarea creștinilor în Evul mediu (Pandora-M, 2002, p.35) informația că Richard de Saint-Victor (c. 1110 - 1173) a gîndit ceva similar întrebării apocrife (cu îngerii dănțuitori pe vîrful acului). Numitul teolog victorin, Richard, pornește de la o afirmație din Evanghelie: în trupul omului își poate găsi sălaș o legiune de demoni. Oricine știe că legiunea este formată din 6.666 de indivizi. Și dacă o legiune de demoni poate invada trupul omului, asta înseamnă, conchide Richard de Saint-Victor, că demonii sînt entități pur spirituale, lipsite de întindere. 

Menționez în treacăt faptul (îndeobște știut) că demonii sînt frații păcătoși ai îngerilor buni. [V. G.]


Citiţi în continuare!

joi, 18 octombrie 2012

Slăviri


”Cît de neputincios sînt! Toate simţurile mele sînt tulburate de iubire. Văzîndu-te, o, Lesbia! îmi pierd firea, a vorbi e peste puterile mele; limba mi se încurcă, o arşiţă uşoară îmi pătrunde în vine, mii de zgomote nelămurite îmi răsună în urechi, iar vălul nopţii se lasă peste ochii mei”.
     Catulus

”… o fecioară despre care poeţii cîntau că avea pletele de aur şi că ochii îi erau doi sori strălucitori, şi obrajii trandafiri purpurii, dinţii mărgăritare, buzele rubine, grumazul alabastru, şi că părţile cu întregul şi întregul cu părţile îi alcătuiau o miraculoasă şi netulburată armonie…”
     Cervantes

”Aproape de 1 şi jumătate, s-a întîmplat un eveniment pe care nu-l poate descrie nici o pană. S-a deschis uşa şi crezînd că-i directorul, am sărit de pe scaun cu hîrtiile. Dar era Ea. Chiar Ea! Sfinte Dumnezeule, cum era îmbrăcată! Purta o rochie albă ca lebăda; vai, ce minunată era! Şi parcă era soarele cînd m-a privit…”
     Gogol


Citiţi în continuare!

miercuri, 17 octombrie 2012

O fotografie veche de 14 ani


Nu despre fotografii mi-am propus să scriu, dar voi începe şi voi termina poate cu ele.

Nu deţin fotografii, pentru că nu deţin o experienţă de viaţă spectaculoasă. N-am fost în pampas, nu am vizitat piramidele, nu m-am plimbat pe Marele Zid chinezesc, nu mi-am luat ceaiul într-un templu buddhist din Japonia. Deşi mi-ar fi plăcut să fi fost în toate aceste locuri deodată şi în multe altele. Să am, cu alte cuvinte, viaţa agitată a unui Malraux. N-a fost să fie. M-a atras mai mult tihna. Iar tihna nu se lasă imortalizată. Sau, dacă se lasă, permite numai instantanee lipsite de orice semnificaţie.

O credinţă generală susţine că tihna, plictisul şi lehamitea nu se cuvin (şi nici nu pot fi) fotografiate. M-am conformat cu plăcere acestei venerabile credinţe. Aşa se explică faptul că nu am fotografii. Cînd mi s-a cerut una, pe vremuri, de către amicul meu omnilateral, Liviu Antonesei, pentru mensualul cultural Timpul, unde Antonesei era, simultan, director general, director executiv, director artistic şi, în fine, deasupra lui însuşi, situat deja într-o binevoitoare postumitate contemporană cu noi, director onorific, n-am putut să-i aduc decît o fotografie îngălbenită, veche de 14 ani, din liceu. Toţi colaboratorii revistei veniseră cu fotografii semnificative. Mie destinul îmi jucase un renghi. Nu avusesem ce imortaliza, cum se zice. Poza mea a trezit, n-aş putea spune foarte precis de ce, deşi bănuiesc, un zîmbet unanim. Era, probabil, o fotografie nesemnificativă. Din cadrul ei, un individ stînjenit şi imberb privea ţeapăn în viitor. Iar acest viitor nu se vădea foarte luminos, în pofida tuturor asigurărilor. Fundalul cenuşiu, de studio, legitima această modestă certitudine privată. Fotografia de care vorbesc nu e o închipuire personală. Dacă nu s-a voalat deja, ea există în colecţia revistei, trezind şi astăzi acelaşi surîs caritabil eventualului cercetător. Nu-i port pică.

În fond, nu oricui îi este dat să se întîlnească la fiece colţ de stradă cu Destinul. Eu îl aştept încă. Atunci cînd va catadicsi să-mi facă vreun semn, voi aduce şi fotograful la această solemnă întîlnire cu aspect de teofanie. Va rezulta negreşit un instantaneu extrem de semnificativ. Nu-mi pierd nădejdea. Într-un colţ, dar obligatoriu în planul secund, va putea fi întrezărit şi chipul sever al vreunui Dumnezeu furios. Şi pe bună dreptate. 

O fotografie devine semnificativă în două sau trei feluri: prin persoana reprezentată, prin fundal, sau prin combinaţia inteligentă a primelor două. La rîndu-i, persoana din fotografie devine semnificativă tot în două sau trei feluri: prin ea însăşi, prin accesorii sau prin combinaţia dintre ea însăşi şi accesorii. Poetul devine semnificativ prin chipul hirsut, de ascet tuberculos. Criticul literar şi dramaturgul, prin pipa fumegîndă, vîrîtă adînc între buze. Preotul, prin crucea engolpion, în care se află o fărîmă din moaştele sfîntului Ioan Botezătorul, mandibula sau premolarul. Mel C, printr-un dinte îmbrăcat. Doamnele din epoca victoriană, prin crinolină. Domnii din la belle époque, prin ţilindru. Sir Winston Leonard Spencer Churchill, prin trabuc. Sir (?) George Bernard Shaw, prin longevitate (1856-1950). Theodor Josef Konrad Korzeniowski, cunoscut şi ca Joseph Conrad, autorul povestirii Heart of Darkness (Inima tenebrelor), una dintre cele mai frumoase naraţiuni care s-au scris în secolul trecut, prin faptul că nu a fost Sir. Cei mai mulţi dintre noi, prin nimic. N-am cunoscut deocamdată pe nimeni care să fi fost semnificativ prin el însuşi. Cu o excepţie pe care nu e locul să o comentez. E, de altfel, firesc. Spre a fi remarcat şi a deveni semnificativ, pînă şi un diamant de 186 de carate, precum Koh I Noor, a trebuit să fie montat într-o coroană şi purtat deasupra unui creştet de monarh. Altfel, nu ar însemna mare lucru. Semnificaţia lui se sprijină pe o tradiţie şi pe întîlnirea mai mult sau mai puţin fortuită dintre un pumnal şi o existenţă inutilă. Şi, mai ales, pe repetarea acestei sîngeroase coincidenţe.

Voi spune acum cîteva cuvinte şi despre fundal. Într-o fotografie oarecare, pentru a sublinia vigoarea unui intelect şi o complicaţie cerebrală fără egal, se foloseşte, de obicei, un perete de cărţi. Volumele se cuvin aranjate geometric, după mărime (in-octavo, in-quarto, in-folio etc.) şi culoare. Numele autorilor, altfel perfect indiferente, e bine să fie cît mai vizibile, formînd un soi de alai respectuos pentru insul fotografiat. Nu trebuie să lipsească: Freud, Mommsen, Jung şi Jérome Carcopino. Se interzic: Arthur Conan Doyle, G.K. Chesterton, Agatha Christie, nume care dau impresia de frivolitate şi chiar de un vag spirit frondeur. Încastrat în acest fundal lugubru, se recomandă ca subiectul să ţină în mîna dreaptă un volum întredeschis, iar în deschizătură un deget. Gestul sugerează o legătură mistică şi aproape erotică între protagonist şi fundal. Dinspre individ se va îndrepta către noi o privire cît mai insolentă. Pe cît de insolentă, tot pe atîta de semnificativă. 

Voisem, de fapt, să scriu tocmai despre aceste cărţi din fundal. Nu mai am timp. O voi face cu alt prilej. Dacă universul e, în realitate, o imensă bibliotecă, nu există pentru biografia noastră decît acest fundal înspăimîntător. 

 Valeriu Gherghel 

 [din volumul Porunca lui rabbi Akiba]
Citiţi în continuare!

Perla și phoenixul


La moartea lui Augustin, episcopul Victor de Vita, biograful lui, exclamă: “a murit phoenixul rar al înţelepciunii, ars de focul sacru al iubirii… a fost transportată în cer perla doctorilor…”.

În imagine: Carpaccio: Visione di saint Agostino


Citiţi în continuare!

marți, 16 octombrie 2012

Oase care ard


Miguel de Unamuno: ”Evangheliile sînt pline de paradoxuri și de oase care ard” (Agonia creștinismului, traducere de Radu I. Petrescu, Iași, Institutul European, 1993, p.23).

În imagine, Odilon Redon, Le silence.


Citiţi în continuare!

luni, 15 octombrie 2012

Teologia veselă (2): 500 la 500


La Judecata de Apoi, după o examinare minuțioasă, Dumnezeu va distribui oamenii în iad sau în rai. Este limpede că pe acela care a făcut numai și numai fapte bune îl va trimite in rai. Este limpede că pe acela care a făptuit o singură faptă rea și, în rest, numai fapte bune tot în rai îl va distribui. Și așa mai departe, și așa mai departe, pînă cînd ajungem la individul care a făptuit (să ipotetizăm) 500 de fapte bune și 500 de fapte rele. Acesta unde va fi trimis: în rai sau în iad?


Citiţi în continuare!

duminică, 14 octombrie 2012

Așchiile pietrei


Multă vreme, principiul exegetic al cărturarilor rabbini a fost, negreşit, următorul: “Un verset poate primi tot atîtea explicaţii [divergente] precît aşchiile [care se desprind] dintr-o piatră lovită cu ciocanul” (Sanhedrin 31a). S-a dedus din acest principiu caracterul eminamente arbitrar al interpretărilor iudaice (Ellis, 1957; cf. şi Stern, 1988: 135). Afirmaţia lui E. Earle Ellis mi se pare, totuşi, un abuz interpretativ. Principiul sugerează, în opinia mea, multiplicitatea nesfîrșită a semnificaţiilor oricărui verset din  Biblie. Și, pe cale de consecinţă, indefinita “deschidere” a textului ori chiar “indeterminarea” lui. 

Referinţe:
Ellis, E. Earle, Paul’s Use of the Old Testament, Edinburgh: Oliver & Boyd, 1957; repr. Grand Rapids: Eerdmans 1981.
Stern, David, “Midrash and Indeterminacy”, Critical Inquiry 15: 1 (1988) 132-161.

În imagine: Rembrandt: Old Rabbi


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 13 octombrie 2012

Poezia microbilor


Fobia e o teamă nejustificată de ceva (de lumină, în cazul fotofobicului, de spaţii deschise, în cazul agorafobicului, de încăperi strîmte, în cazul claustrofobicului etc.). Ea ţine, desigur, de o ciudată funcţionare a minţii şi e, din cîte mi-am dat seama, universală. Omul e un animal fobic. Toţi tremurăm şi ne temem mai mult sau mai puţin de ceva: de ziua de mîine, de Apocalipsă, de umbra noastră, de taifunul Katrina. Fobicul e însă un bizar caraghios, care produce, adesea, rîsul. Cel mai ilustru dintre toţi a fost, neîndoios, criticul de la “Viaţa românească”, G. Ibrăileanu (1871 – 1936). Mi-am amintit de acest adevăr recitind deunăzi cîteva pagini polemice, aparţinînd lui E. Lovinescu şi tipărite într-un “apendice” la Mutaţia valorilor estetice. Despre ce este vorba?

Lovinescu îngrijise un volum din lirica lui Eminescu. G. Ibrăileanu îl recenzase, fireşte, negativ (cei doi nu s-au iubit deloc). E. Lovinescu a considerat întîmpinarea nedreaptă şi a răspuns polemic. Şi, pentru a da o răspîndire mai mare acestui răspuns, l-a reprodus mai apoi în tomul amintit mai sus. Disputa cu privire la modul cum trebuie editat Eminescu nu interesează aici. Interesează, poate, arta polemicii şi a împunsăturilor prin cuvînt. Deduc din răspunsul lui E. Lovinescu faptul că în epocă maniile profesorului de la Universitatea ieşeană deveniseră celebre, oferind publicului un mănos prilej de comentarii şi aluzii maliţioase. În treacăt fie spus: ca orice fobic care se respectă, G. Ibrăileanu îşi privea cu humor meteahna. În corespondenţa cu Paul Zarifopol (alt mare nevrotic!) îşi face, adesea, rîs de ea. Nu-i suficient însă. Fobicul ştie prea bine că temerile sale nu au un temei serios, că sînt nişte fantazii. Cu toate acestea, el continuă nedezminţit şi ilogic să se teamă.

Insinuaţiile lui E. Lovinescu apar chiar de la începutul articolului. După ce oferă copioase citate din textul preopinentului (Ibrăileanu scria fără strălucire) şi îşi explică programul urmat la alcătuirea culegerii de poezii, criticul bucureştean (născut, totuşi, la Fălticeni!) conchide: “Nici vorbă… de studiarea manuscriselor poetului, pentru care d. Ibrăileanu arată o competenţă şi o pasiune cu atît mai merituoase, cu cît e ştiut că manuscrisele lui Eminescu se află la Bucureşti, unde, diabolice, tramvaiele pot călca din răzbunare pe ieşeni şi, în afară de asta, sunt focare de boli molipsitoare”. În pasajul reprodus, E. Lovinescu face cel puţin două aluzii pişcătoare. Pe de o parte, îi reproşează criticului ieşean că n-a consultat, nici el, manuscrisele lui Eminescu, de teama microbilor şi mucigaiului care se adună pe vechile pagini. Pe de alta, sugerează o nouă fobie a adversarului (problematică aceasta!): de tramvai. E perfect adevărat: G. Ibrăileanu se temea nespus de microbi. Microbul e, cum se ştie, o fiinţă perfidă şi vătămătoare. Deşi nu poate fi văzut sau tocmai pentru acest cuvînt, e peste tot. În scopul de a-l îndepărta pe vrăjmaş, G. Ibrăileanu îşi curăţa meticulos degetele cu spirt ori de cîte ori dădea mîna cu cineva, ori de cîte ori deschidea uşa. În uimirea celorlalţi, dacă nu-i cunoşteau păcatul. Spre amuzamentul celor iniţiaţi. Despre a doua aluzie, cea cu tramvaiele, nu pot să zic nimic. Dacă G. Ibrăileanu se ferea de tramvai şi mergea numai pe jos, n-am idee. Poate mă ajută cineva. 

Dar E. Lovinescu nu se mulţumeşte cu atît. El adaugă un portret distrugător profesorului universitar de la Iaşi şi provinciei, în genere: “d. Ibrăileanu se afundă într-o examinare cu lupa… Timpul trece greu şi fără evenimente în mahalalele provinciale: fluieratul vardistului, conversaţiile fetei din casă cu vistavoiul din faţă, lătratul cîinelui vagabond pe uliţele pustii, legănatul monoton al funiilor de usturoi spînzurate de bîrnele evidente ale podului. Atît.”. Spre a pricepe descrierea voi face două menţiuni. Lovinescu locuia în centrul Bucureştilor, într-o zonă zgomotoasă, la bulevard. Ibrăileanu alesese, în Iaşi, liniştea cititorului solitar, care îşi pierde nopţile studiind şi nu poate fi văzut de vecini cu săptămînile. Iar cînd iese din casă e palid şi tras ca strigoii. Lovinescu, devenit om de metropolă, ridiculizează liniştea provinciei, locul unde nu se petrece niciodată nimic. Deşi E. Lovinescu (care scria în timpul verii la Fălticeni) nu se acomodase întrutotul cu acest mod de a fi. Către finalul articolului, Lovinescu scrie: “Să mă indignez sau să-mi fie milă de acest om, care, ros de fobii morbide, lunecă atît de jos în noaptea dezordinii morale (în nebunie, adică, n.m., V.G.)? Căci, dincolo de lipsa de talent, dincolo de euforie (sic!, de delir, adică, n.m. V.G.), articolul său, în întregime, nu e decît o plasă de inexactităţi... Fără alte comentarii, dar cu o spaimă reţinută, ca în faţa unei genuni, voi proceda la citate". Nu are rostul să citez. 

Polemica a devenit deja pamflet. Inofensiva fobie s-a transformat, sub pana autorului de “caractere”, în demenţă, ceea ce e, orişicîtuşi, o exagerare. Un singur lucru aş face adaos. Dacă în textele critice fobicul G. Ibrăileanu scrie, de obicei, lipsit de expresivitate, în romanul Adela, propoziţiile şi analiza psihologică au o tăietură cu adevărat estetică şi pregnantă. Citiţi-l dar… 

 P. S. N-am găsit în dicţionarele din casă termenul mai rar: “vistavoi”. Cineva îmi sugerează că ar însemna “ordonanţă” (a unui ofiţer). Între timp am găsit răspunsul. Amicul lingvist a avut dreptate. [V. G.]
Citiţi în continuare!

vineri, 12 octombrie 2012

În căutarea Sinelui


Citim în funcţie de obligaţii sau dispoziţie, dar şi în funcţie de memoria noastră afectivă. Pentru acest cuvînt, poate, mă aplec asupra cărţilor după o ordine de lectură intens colorată afectiv. De fapt, rareori citesc ceva nou: de cele mai multe ori recitesc. Refuz, cum ar veni, voluptatea juvenilă a riscului. Mă repet. E probabil şi din pricina vîrstei. Mi s-au tocit simţurile, percepţiile, trăirea. Nu mai am curiozitate, deschidere, jubilaţia proaspătă a neînceputului. Trăiesc cu impresia că, la a doua lectură, bucuria e mai mare, mai intensă, mai vie decît la întîiul contact. Mi-am pierdut, aşadar, ingenuitatea, inocenţa. Între o “nouă apariţie” şi o carte veche o aleg negreşit pe aceasta din urmă. Nu e o virtute, desigur, e numai un adevăr personal. Şi nu judec pe nimeni, constat.

Aşa am procedat nu de mult, în preajma sarbatorilor. Am ales să recitesc romanul suedezului Artur Lundkvist, Îndoieşte-te, cruciatule, carte care a apărut în traducere românească prin iulie 1988, acum mai bine de douăzeci de ani (la editura Univers, în traducerea lui Mircea Bucurescu). Ea e o relatare aproape neutră, dar cu mari virtuţi lirice, a drumului făcut de un tînăr nordic, Eskil, prins în entuziasmul necugetat, care împinge, în cadrul primei cruciade (1096-1099), oştirile şi cavalerii Europei pînă sub zidurile Ierusalimului (ocupat de musulmani). Lundkvist descrie înaintarea cruciaţilor către Cetatea sfîntă şi odată cu ea prefacerile din sufletul lui Eskil. Care e cuprins, pe măsură ce trăieşte întîmplările cumplite ale cruciadei, de scepticism şi îndoială. Aventura exterioară e aşadar o alegorie pentru metamorfoza lăuntrică a protagonistului.Ce constată sărmanul, naivul Eskil, străbătînd în puhoiul de oşteni, cerşetori, băgători în seamă, exaltaţi şi mişei, de la nord la sud Europa?

În primul rînd, prăpastia dintre vorbe şi fapte în cazul conducătorilor cruciadei. Nici unul nu e condus de o autentică credinţă: aproape toţi sînt, de fapt, nişte făţarnici violenţi şi rudimentari. Sub îndemnul de a elibera Ierusalimul se ascund intenţii meschine şi patimi deloc pure. Petru Eremitul care este, aşa-zicînd, conducătorul “ales” al mulţimilor, inspiratul şi luminătorul, e un fanatic îngust, o minte încuiată. Iată cum îl vede Eskil: “Nu era arătos, ba aproape respingător: scund, mai ales datorită picioarelor, care erau atît de scurte, încît păreau oloage, trunchiul îi era îndesat şi vîrtos, iar chipul lunguieţ, împrejmuit de o barbă neagră şi rară, semăna atît de bine cu cel al măgarului de-ai fi zis că-s fraţi. Îi deosebeau doar urechile lungi ale măgarului, negre şi cu smocuri albe pe dinăuntru. Răspîndea un miros pătrunzător, nu deosebit de cel al măgarului, mirosul stării naturale şi al sfinţeniei totodată. Se spunea că nu se spală niciodată, dar îşi moaie degetele în apă sfinţită şi-şi mînjeşte semnul crucii pe faţă. El pretindea că apa e un element păcătos, tulburător al simţurilor şi corupător, aşa că e bine să te ţii cît mai departe cu putinţă de ea. Şi nici nu bea niciodată apă, ci numai vin”. 

Portretul conducătorului spiritual al cruciaţilor e, desigur, caricatural, dar nu cu totul străin de realitate. Fanaticul se ilustrează întotdeauna prin nesăbuinţa discursurilor, prin siguranţa gesturilor şi sicitatea gîndirii. Numai el ştie în amănunţime vrerea lui Dumnezeu. Numai lui îi este permis să I se adreseze direct. El e tălmaciul personal al Domnului, traducătorul infailibil al voinţei Sale. Pentru acest motiv îi poate dispreţui pe toţi ceilalţi. Dar nici conducătorii militari nu sînt mai buni. Cavalerul Raimond, de exemplu, e un sangvinar imprevizibil, cavalerul Bohemond, un necioplit şi un primitiv. Între intenţia mărturisită a cruciadei (eliberarea Ierusalimului) şi patimile mărunte ale cavalerilor occidentali e o vădită prăpastie. Şi nici împăratul bizantin Alexius nu e dintr-o plămadă diferită: el are ca principală însuşire viclenia. Tînărul Eskil e zguduit, în al doilea rînd, de violenţa gratuită a mulţimilor. În această lume bezmetică, nimeni nu pare a încerca vreodată mila sau compasiunea. Cruciada dezvăluie un univers crud, în care viaţa unui om nu înseamnă nimic. De-a lungul călătoriei spre Oraşul Sfînt, evreii sînt peste tot hăituiţi şi ucişi, fără vreo raţiune explicită. Duşmanul nu e privit niciodată cu îndurare. Şi nimeni nu pare a remarca distanţa dintre nobilul ideal proclamat la început (eliberarea cătăţii lui Hristos) şi finalitatea cu totul tenebroasă a cruciadei. În afara lui Eskil… 

Romanul suedezului Artur Lundkvist devine, astfel, o sugestie pentru necesara, dureroasa, treptata deschidere a ochilor, o metaforă a recăpătării vederii, după o iniţială orbire. Eroul sesizează tîrziu, prea tîrziu, poate, discrepanţa acută dintre aparenţă şi esenţă, dintre decor şi lucrul ascuns în spatele său, antinomia dintre discurs şi faptă, dintre intenţia mărturisită şi intenţia ascunsă a omului dintotdeauna. Altfel spus, faptul că lumea e dublă. Aventura lui Eskil se încheie, pentru moment, în dezamăgire şi îndoială. Dar e numai o iluzie, am impresia. Povestea lui Lundkvist nu sfîrşeşte odată cu neagra îndoială a cruciatului, ci abia odată cu renaşterea lui, după ce se întoarce din expediţie. 

În definitiv, cucerirea Ierusalimului echivalează cu o descoperire a sinelui: Ierusalimul terestru e, fără dubii, un simbol al realităţii lăuntrice. 

 Valeriu Gherghel
Citiţi în continuare!

Teologia veselă


Teologicale: oare comiți o erezie dacă urezi cuiva (aproapelui, departelui) să ajungă foarte rapid, cît mai rapid în Rai?


Citiţi în continuare!

joi, 11 octombrie 2012

Non-făpturi care nu sînt non-grifoni


Voi cita vestita clasificare analitică a lui Jorge Luis Borges, pentru a avea un termen de comparaţie cu ceea ce va urma. Iată acest paragraf proverbial:

“în străvechile pagini [ale enciclopediei chinezeşti] stă scris că animalele se împart astfel: a) aflate în proprietatea împăratului, b) îmbălsămate, c) îmblînzite, d) purcei de lapte, e) sirene, f) animale fabuloase, g) cîini în libertate, h) incluse în prezenta clasificare, i) care se agită ca smintitele, j) nenumărate, k) desenate cu o pensulă foarte fină din păr de cămilă, l) et caetera, m) care tocmai au spart urciorul, n) care de la distanţă par muşte”. Clasificarea lui Borges este o confecție imposibilă. Doar un autor perfect lucid putea încălca în chip atît de minuţios toate preceptele logicii (şi toate graniţele zoologiei). Neîndoios, clasificarea a fost imaginată anume pentru a ului și a amuza. Aluzia la inexistenţa dovedită matematic a mulţimii tuturor mulţimilor e trasparentă şi grăitoare. Şi totuşi…

Să considerăm cu atenţie o rînduire analogă, dintr-o antologie personală de exerciţii clasificatorii. Jocul alăturărilor devine vertiginos. Ce s-ar întîmpla dacă am împărţi animalele în chipul următor? Iată: a) deja enumerate în prezenta clasificare, b) a căror ordine este facultativă, c) care nu sînt salamandre, hipogrifi sau elfi, d) care sînt non-grifoni, e) non-făpturi care sînt non-grifoni, f) făpturi care nu sînt non-grifoni, f) non-făpturi care nu sînt non-grifoni, g) cu aripi, h) necunoscute, i) inexistente, j) care nu pot intra în prezenta clasificare, k) cryptide (sau animale pur conjecturale), l) nelimitate, m) care sînt unicul exemplar al speciei lor, n) diferite prin esenţă de toate celelalte. 


Citiţi în continuare!

miercuri, 10 octombrie 2012

Alphonso de Spina și demonii




Am identificat cîndva un autor despre care nu se cunosc foarte multe amănunte biografice, care s-a născut la o dată necunoscută şi a murit, poate, în anul 1491 (deşi tocmai în acest an a fost numit episcop de Thermopylæ), care a redactat înainte de 1472, o lucrare cu titlul latinesc Fortalitium fidei contra Judeos, Saracenos aliosque christianae fidei inimicos, care a fost călugăr minorit ş. a. m. d.

Fortalitium fidei… cuprinde cinci cărţi. Prima tratează despre divinitatea lui Iisus Christos şi despre nechibzuiţii care o contestă. A doua despre ereziarhi în genere. A treia despre iudei. A patra despre adepţii lui Mahomed. A cincea (cu subtitlul “De bello demonium”) despre războiul creştinilor cu demonii. În ultima carte din Fortalitium…, întîlnim o clasificare cel puţin la fel de interesantă ca aceea propusă de Jorge Luis Borges (clasificarea animalelor). O voi reproduce mai încolo, nu înainte de a dezvălui numele autorului: Alphonso de Spina sau Alonso de Espina.

Dacă îngerii au fost descrişi şi rînduiţi simetric (trei specii de cîte trei specii) încă în tratatul De caelesti hierachia al lui Pseudo-Dionisie Areopagitul (secolul al V-lea), demonii s-au vădit a fi, în acord cu firea lor nestăpînită, entităţi rebele. Mihail Psellos (1017-1078) a încercat, în De operatione daemonum, o primă clasificare a lor, obţinînd numai şase varietăţi. Nu voi cita însă aici clasificarea lui Psellos. Clasificarea lui Alphonso de Spina este mult mai elaborată, mai subtilă, mai vastă. Încearcă să cuprindă în diviziunile sale întreaga mulţime a făpturilor diabolice. Nota bene: în faimoasa lucrare De praestigiis daemonum, tipărită în anul 1569, Johann Wier a calculat că sînt 7.409.127 demoni, conduşi de 79 de prinţi, aflaţi sub schiptrul lui Lucifer. Alphonso de Spina intenționează, aşadar, să fie exhaustiv.

Într-o traducere personală, enumerarea lui are aspectul de mai jos:

a) demoni care influenţează negativ soarta omului, b) care sînt străvezii c) incubi şi succubi (o singură categorie), d) care umblă în grupuri precum oştirile, e) care de aproape seamănă cu pisicile, iepurii, cîinii sau alte fiinţe familiare, f) care induc coşmaruri, g) care se nasc din amestecul sămînţei omeneşti cu o sămînţă demonică, precum Antichristul descris de Adso de Montier-en-Der, pe la anul 954, într-o epistolă amănunţită, solicitată de către regina Gerberga şi cunoscută astăzi sub titlul De ortu et tempore Antichristi, h) înşelători, perfizi, feloni (o singură specie) i) care îi persecută pe sfinţi, f) care îndeamnă femeile bătrîne să încalece pe mătură şi să străbată întunecimile pînă la sabat.

Rezultă, dacă nu greşesc, zece specii.


Citiţi în continuare!

marți, 9 octombrie 2012

Virtuţi, domnii


Pe E. Lovinescu, se povesteşte că l-au nedumerit ultimele versuri din poema dedicatorie a lui Ion Barbu, Scepticul mîntuit:

“Osînda-în cumpeni tremură-îndoită
La îngeri, păstrătorii sfintei az’me:
Virtuţi, domnii – să-i fie socotite
Cereşti aceste calme-entuziasme”.

Obscură era, mai întîi, alăturarea “virtuţi, domnii - să-i fie socotite”… Şerban Cioculescu, interogat ca un oracol, pretinde că a intuit imediat răspunsul. Sintagma lui Ion Barbu este o aluzie la un cunoscut pasaj din poezia Bénédiction a lui Baudelaire: cînd va fi chemat la serbarea celestă, alături de “legiunile sfînte”, Poetul (Baudelaire foloseşte majuscula) va sta în mijlocul “Tronurilor, Virtuţilor şi Domniilor” (“Des Trônes, des Vertus, des Dominations”).

E voba, mai precis, de numele cetelor îngereşti din orice paradis (nu doar al cetelor din “paradisului catolic”, cum a crezut Rostratus): “Ideea poetică a lui Ion Barbu era aceea că necredinciosul (Lovinescu era ateu) ar fi mîntuit pentru devoţiunea cu care a sprijinit pe cei tineri…; la ziua Judecăţii de apoi i se va ierta necredinţa” (Cioculescu: 1981: 239). Ipoteza, recunosc, e plauzibilă. Secretul ciudatei expresii se dezvăluie prin această trimitere la Baudelaire. Virtuţile şi Domniile desemnează, în parte, ordinele angelice (nouă la număr!), descrise de Pseudo-Dionisie Areopagitul, în Ierarhia celestă. Nu e vorba, în poezia lui Ion Barbu, de un simplu “hermetism filologic”, de o facilă dificultate de limbaj. Fără Bénédiction nu exista, probabil, soluţie. De asemenea, nu sînt sigur că Ion Barbu ar fi menţionat Virtuţile, în absenţa poemului baudelairean (să presupunem că Baudelaire nu l-ar fi scris sau că judecătorii de la 1857 ar fi ordonat distrugerea volumului). Cum nu sînt sigur nici că Baudelaire s-ar fi referit la Tronuri, Virtuţi şi Domnii, în absenţa teologiei medievale, care l-a comentat pe Pseudo-Dionisie.

Şi, pentru a-mi duce gîndul pînă la capăt, nu sînt sigur nici că interpretarea lui Șerban Cioculescu e singura “corectă”.

P. S. În imagine, James C. Christensen, Evening Angels.

Citiţi în continuare!

Jean Grondin: Cinci specii de interpretare


Recomand tuturor celor interesați de hermeneutică un articol scris de profesorul Jean Grondin și publicat în revista Skepsis, 2004, pp.126-131. Este intitulat Qu’est-ce que l’interprétation?


Citiţi în continuare!

luni, 8 octombrie 2012

Fapte și / sau interpretări


Citatul zilei provine din Friedrich Nietzsche, Voința de putere, fragmentul 481 (urmez traducerea realizată de Claudiu Baciu și publicată la Editura Aion in 1999, p.317). Menționez faptul că această dispunere a fragmentelor nu-i aparține lui Nietzsche, ci editorilor săi, Elisabeth Förster-Nietzsche (sora filosofului) și Peter Gast. Voința de putere este o operă postumă și a fost realizată de editori printr-o selecție din notele și însemnările rămase în manuscris. Este adevărat, Friedrich Nietzsche a proiectat o lucrare cu acest titlu. Stau mărturie ciornele și scrisorile. Dar maladia l-a împiedicat să o termine.

Citatul, așadar: ”Împotriva pozitivismului ce rămâne la nivelul fenomenelor având lozinca doar faptele există, aș replica: nu, tocmai faptele nu există, există doar interpretări. Nu putem stabili nici un fapt ‚în sine’: poate că este chiar o absurditate să vrei așa ceva.

‚Totul este subiectiv’ spuneți voi: dar însăși această afirmație este interpretare. Subiectul’ nu este ceva dat, ci o plăsmuire asociată, un artificiu de fundal. – Este oare necesară în cele din urmă așezarea interpretului în spatele interpretării? Aceasta este deja fabulație, ipoteză.

În măsura în care termenul de ‚cunoaștere’ are în general un sens, lumea poate fi cunoscută: însă ea poate fi altfel explicată, ea nu are la bază un sens, ci nenumărate simțuri. ‚Perspectivism’.

Nevoile noastre sunt cele care interpretează lumea; instinctele noastre împreună cu ale lor Pentru și Împotrivă. Fiecare instinct este o formă a setei de a domina. Fiecare își are perspectiva proprie, pe care urmărește s-o impună ca normă tuturor celorlalte instincte”.

În imagine, Michelangelo Caravaggio: Narciso.


Citiţi în continuare!

Breviarul sceptic


Breviarul sceptic prezentat în Suplimentul de cultură, nr 368 pe 2012, p.13. Click pe titlul cărții și pe numele publicației.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 6 octombrie 2012

Trandafirul roz



Scriitorii se feresc de pleonasm ca dracul de tamîie. 

Mi se pare greșit. Mateiu Caragiale nu s-a sfiit, într-un rînd, să scrie astfel: “Ca dintr-o ghirlandă de tradafiri trandafirii, răspîndindu-le mireasma, se desprinse duiosul chip al aceleia…” (“Sub pecetea tanei”, in Mateiu Caragiale, Pajere. Remember. Craii de Curtea-Veche, Bucureşti, Editura Minerva, 1988, p.158). Şerban Foarţă are, negreşit, dreptate, cînd spune: “Redundanţa, pleonasmul sînt, de altfel, un secret al marilor artişti…” (cf. “Numele trandafirului”, in Afinităţi efective, Bucureşti: Cartea Românească, 1990, p.33). 

Nu evitați, așadar, pleonasmul și tautologia. 



Citiţi în continuare!

vineri, 5 octombrie 2012

Eu și Emil Brumaru, împăiați ca papagalul lui Flaubert





Răspunzînd, cîndva, la chestionarul lui Proust, am realizat fără uimire următorul adevăr. Şi anume că nu am o culoare preferată, că nu admir dintre flori pe nici una şi că, mai degrabă, detest făpturile înaripate (cu excepţia îngerului gardian, l’archet aux doigts). Într-un cuvînt, mi-am descoperit cu această ocazie ignoranţa. Şi nu atît ignoranţa cît indiferenţa. Din ce pricină, voi spune imediat. Am o falsă relaţie cu lucrurile concrete.

Ca să fiu sincer, singura pasăre care mă exaltă cu adevărat este pasărea Phoenix: imediat după ce s-a transformat în scrum şi înainte de a renaşte. Singura floare care mă frapează este, fireşte, roza absentă din orice buchet. Iar singura culoare care mă desfată într-adevăr e culoarea impersonală a ochilor lui Homer. Există şi un arbore care m-a fascinat dintotdeauna: arborele genealogic al lui Iesei. Ce vreau să spun cu asta? Nimic altceva decît că între mine şi lume s-a insinuat o serie de obiecte livreşti, care mă împiedică să le mai pot observa pe cele reale. Dar a vedea lumea printr-o carte nu e, poate, cel mai greşit mod de a o vedea. Pentru mulţi ea e, în realitate, unica modalitate aflată la îndemînă. De aceea am dificultăţi cînd sînt pus să aleg între plantele, făpturile şi culorile lumii reale. Nu disting cu ușurință o roză de un crin. Lectura mi-a uzat simţurile, mi-a tocit mintea, mi-a acoperit ochii. Am observat, între timp, că nu sînt singurul cititor pervertit. Toţi păţesc, pînă la urmă, ceva asemănător. Se usucă şi devin uscaţi ca pergamentul. Au chipul ros de carii. Dar asta nu mă încălzeşte, vai, cu nimic.

Cînd, deunăzi, am citit o tabletă semnată de poetul Emil Brumaru, în care se plîngea de o percepţie deturnată a lumii (”voi muri livresc”, spunea el), am tresărit euforic. Îmi închipuisem cu totul altceva despre omul Brumaru şi despre raportul său cu peisajul din jur. Bănuisem în cazul său o imediateţe cu universul, o pliere pe epiderma transparentă a lucrurilor, o relaţie mai frustă cu mirosurile, culorile şi aspectul climatic ale lumii vizibile. Mă înşelasem. Poetul se afla captiv în cuprinsul cărţilor, asemenea papagalului lui Flaubert.

În imagine: Gerard Dou (sec. XVII): Ermite lisant


Citiţi în continuare!

Misoginul îndrăgostit


Aș ilustra astăzi eticheta Ars amandi cu articolul meu din Ziarul de Iași. Faceți, rogu-vă, click pe numele gazetei.

V. G.


Citiţi în continuare!

miercuri, 3 octombrie 2012

Prima recenzie a Breviarului sceptic


Prima recenzie a cărții mele, Breviarul sceptic, a apărut. Cei ce doresc s-o citească sînt rugați să facă un simplu (dacă tot este vorba despre simplitate în carte) click AICI. Este semnată de Ștefan Diaconu.

V. G. 


Citiţi în continuare!

O, lumină luminoasă!



Citatul zilei provine din Blaise Pascal. Părintele iezuit Étienne Noël definise lumina ca fiind ”o mişcare luminară a corpurilor luminoase”.  Pascal a întrat în dispută cu savantul (tema disputei era, în realitate, vidul) și s-a arătat foarte amuzat de tentativa lui  Noël de a defini lumina. Citez: “Il y en a qui vont jusqu'à cette absurdité d'expliquer un mot par le mot mesme. J'en sais qui ont défini la lumière en cette sorte: ‘La lumière est un mouvement luminaire des corps lumineux’; comme si on pouvoit entendre les mots de luminaire et de lumineux sans celui de lumière”.


Citiţi în continuare!

luni, 1 octombrie 2012

Trandafirul suficient



Desigur, un excelent exeget al poeziei a fost (și rămîne) Michael Riffaterre. În articolul publicat în Diacritics, 3: 3 (1973): 39-45, sub titlul “The Self-Sufficient Text”, criticul analizează The Sick Rose, poezia lui William Blake. Consideră că parafraza cea mai potrivită pentru The Sick Rose este chiar sintagma “the sick rose”. Poezia Roza bolnavă vorbește literalmente și în toate sensurile despre o roză bolnavă. Negreșit. Aceasta este interpretarea cea mai economică a cunoscutelor versuri:

O Rose thou art sick. 
The invisible worm, 
That flies in the night 
In the howling storm: 

Has found out thy bed
Of crimson joy:
And his dark secret love
Does thy life destroy.

Altceva mi-a atras atenția în articolul lui Michael Riffaterre. Și anume pasajul în care susține că poemul lui Blake oferă criticului literar tot ceea ce este necesar pentru a-l interpreta corect. Problema hermeneutică poate fi soluționată numai cu datele oferite de problemă. Enigma rozei bolnave poate fi rezolvată cu datele oferite de poemul însuși. Citez:  “Because all of these phenomena are completely within the language, and because the text provides all the elements necessary to our identifying these verbal artifacts, we do not have to resort to traditions or symbols found outside the text. The mythology we need for the text is entirely encoded in the words of that text. Even when I spoke of sexual images, I was referring to the language of sex, not to the sexual symbolism of the rose” [44].

Este greșit să investigăm simbolismul trandafirului și mitologia rozei pentru a înțelege The Sick Rose. Cred ca Riffaterre are dreptate.

În imagine, Vladimir Kush: Fiery Dance.


Citiţi în continuare!