duminică, 30 septembrie 2012

Limba adamică


Un articol intitulat ”Visul nesfârșit al secolului al XVII-lea: limba adamică” în Anuar de lingvistică și istorie literară, tom LI (2011), pp.205-217.

V. G. 


Citiţi în continuare!

joi, 27 septembrie 2012

Burghiul lui Heidegger



Citatul zilei (sau al acestei nopți) vine din Constantin Noica, Jurnal filosofic, Bucureşti: Humanitas, 1990. [Heidegger] “gândea, nu ştiu cum, în spirală descendentă. Nu numai linear şi progesiv se gândeşte valabil. Poate niciodată linear, ci în spirală, în burghiu, ca într-un act de sondaj” (p.39).

Și infernul din Divina commedia are aspectul unui burghiu.


Citiţi în continuare!

marți, 25 septembrie 2012

Dumnezeu şi maimuţa



Aflăm fără uimire (la urma urmelor, ce ne-ar mai putea mira în secolul XXI?) că din manualul de biologie a fost exmatriculată subit lecţia despre Darwin şi evoluţionism, iar din manualul de filosofie, dintr-un impuls spre imparţialitate, desigur, lecţia despre Dumnezeu. Expulzarea maimuţei şi, totodată, a bunului Dumnezeu care a creat-o aparţine somităţilor academice din ME (id est Ministerul Educaţiei). Ne-am obişnuit deja cu nesăbuinţele numitului minister. A întors pe dos materiile, a modificat fără milă anii de studiu, îi umileşte de-o veşnicie pe profesori (prin salarii mizere) şi, ca un triumf al eternei perspicacităţi româneşti, s-a apucat, de la un timp, să revizuiască manualele. Asta ne mai trebuia! Curiozitatea acestei operaţiuni stă în faptul că Dumnezeu a fost pus pe aceeaşi treaptă cu maimuţa (sau drosophila). Cum poţi explica această democratică egalitate? După cîte îmi dau seama, cenzorul care a decis să nu se mai sufle nici un cuvînt despre “Originea speciilor prin selecţia naturală”, lucrarea lui Darwin, s-a speriat el însuşi de cutezanţa operaţiei sale şi a hotărît să-l “ascundă” şcolarilor şi pe Dumnezeu. Hocus-pocus-ul i-a reuşit pefect. Cimpanzeul originar şi divinitatea au dispărut în neant. În opinia mea, e vorba de o persecţie interesată (şi tembelă). Funcţionarilor nu le convine, probabil, vaga noastră asemănare cu babuinul şi gorila (măcar în privinţa pilozităţii), dar nici decalogul lui Dumnezeu (poruncile vor fi fiind mult prea aspre).

În fond, atît evoluţionismul lui Charles Darwin şi Hugo De Vries, cît şi creaţionismul rămîn, pînă la urmă, nişte ipoteze de lucru. Cine e dispus să le accepte, le acceptă. Cine nu, nu. Dar a te face că nu ai auzit nici de una, nici de cealaltă e o nechibzuinţă. Fireşte, nici “selecţia naturală” şi “mutaţiile” bruşte, nici “creaţia” lui Adam (şi a Evei), din cartea Facerii, nu explică perfect apariţia bipedului uman fără pene. Omul e o apariţie neaşteptată şi perversă în cuprinsul lumii. Frumuseţea şi folosul unei ipoteze nu consistă însă în concluzii, ci în argumentare. Ipoteza lui Darwin are virtutea că e măcar interesantă şi subtilă. Mitul biblic este, pentru urmaşii lui Adam şi ai Evei, o grandioasă flaterie. Pentru Darwin, “homo sapiens sapiens” reprezintă finalitatea evoluţiei milenare a speciilor. În schimb, în versiunea biblică, omul a fost creat de “supremul arhitect”, în scopul de a contempla măreţia creaţiei divine şi de a da mărturie pentru desăvîrşirea şi splendoarea acestei creaţii. Dumnezeu îl pune martor pe om. Cel puţin, asta susţine numitul Giovanni Pico della Mirandola, conte de Concordia, cînd scrie, în “Despre demnitatea omului”, următoarele cuvinte (atribuindu-le Creatorului): “O, Adame! Te-am pus în centrul lumii pentru ca de aici să priveşti mai lesne cele ce se află în lumea din jur”. Eliminînd lecţia despre evoluţie şi aceea despre Dumnezeu, savanţii din MECT au eliminat, de fapt, nu numai făptura agitată a maimuţei, nu numai principiul divin, dar şi frumuseţea acestor ipoteze, dovedind astfel că nu o pricep. Pentru inteligenţa ascuţită ca satîrul măcelarului a unui funcţionar din MECT stau dovadă declaraţiile agramate ale consilierului Mihaela Suciu (citate într-un articol din “Ziarul de Iaşi”, publicat în data de 1 aprilie, ziua tuturor păcălelilor şi ghiduşiilor, de Cristina Lucaci). Zice consilierul (şi citez întocmai): “Tema Dumnezeu este integrată în produsul divinităţii, ca un conţinut implicit al naturii umane. Este inevitabil să nu se abordeze problema temei Dumnezeu. În manualele pentru filosofie sînt regăsiţi mai mulţi filosofi…, care abordează şi această temă. Cînd studiezi, de axemplu, o temă axiologică, precum binele şi răul n-ai cum să nu aminteşti de Dumnezeu. Nu există eludarea acestor teme din programa şcolară”. Aţi priceput ceva din prima frază aceea cu “produsul divinităţii”? Eu unul, nu. Şi dacă nu “va fi existînd eludarea acestor teme din programa şcolară”, există în declaraţiile doamnei Mihaela Suciu, neîndoios, altceva. Şi anume: eludarea completă a regulilor elementare de gramatică! În încheierea acestui succint articol, voi spune că ministerul a comis (cel puţin) două imprudenţe vădite. Prima constă, desigur, în eliminarea tacită a temelor cu pricina din manuale. A doua constă în încercarea de a justifica eliminarea, prin fraze contorsionate şi ininteligibile, precum acelea pe care tocmai le-am citat din discursul consilierului. 

Nu mi-am închipuit niciodată că Dumnezeu este o fiinţă la fel de periculoasă ca gorila. Aflăm această noutate acum… 

 Valeriu Gherghel
Citiţi în continuare!

luni, 24 septembrie 2012

Mică discuție despre destin și libertate



Un cititor inteligent de pe Facebook (blogul are cont și pe FB) a remarcat în legătură cu nota mea despre raportul dintre necesitae si hazard că încheierea ei este mult prea adolescentină. Mult prea optimistă, cum ar veni. Spuneam acolo că pe Necesitate (în sensul de Providență) pariază în special cei ce nu se împacă deloc cu (prea) marea libertate cu care am fost dăruiți. Cu libertatea pe care nu știm să o folosim. Cititorul meu pare a gîndi astfel: Destinul își lasă urma în toate gesturile noastre. Dacă există o Providență, e un moft de adolescent să vorbești de libertate. Totul a fost pre-scris deja în Cartea Vieții. Cititorul meu nu poate accepta decît o libertate mărginită de Necesitatea de fier a filosofilor  stoici (sau de Providența nemiloasă a teologilor).

Desigur, o libertate nelimitată e o iluzie (chiar o iluzie periculoasă). Libertatea se cucerește treptat, ”încet și greu”, vorba poetului, inclusiv prin încercarea de a dezminți, de a contrazice așa-zisul destin (Necesitatea). Libertatea este ”necesitatea înțeleasă” (Spinoza dixit), dar ea se cuvine a fi privită și ca ”necesitate negată”, ca ”necesitate supusă refuzului”. Nu exprim o idee nouă. Un venerabil eseist a vorbit deja despre acest tip de ”necesitate”. În schimb, cei ce nu admit libertatea par, mai degrabă, a se teme de ea.



Citiţi în continuare!

Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate


Cei interesați de Breviarul sceptic pot găsi detalii pe site-ul editurii  Polirom. Breviarul va fi și în format e-book.

V. G.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 22 septembrie 2012

Vîna neagră a destinului



Mă tem că nu există argument care să soluționeze venerabila problemă a relației dintre necesitate și hazard. În ce să credem, totuși? În înlănțuirea întîmplărilor conform unei ”secrete” necesități (întîmplarea fiind numai o epifanie a necesitații, chipul ei vizibil)? Sau în pura succesiune de întîmplări, de evenimente aleatoare, care nu e guvernată de vreo Necesitate (Providența e numele teologic al necesității, Destinul, Soarta numele ei de ordin laic, pămîntesc)? Venerabila problemă e ”rezolvată” de noi toți printr-un fel de opțiune vitală. În nici un caz prin argumente. Unii cred în lucrarea subterană a necesității (vom vedeam mai jos exemplul lui Victor Hugo): totul e necesar. Alții (ca Richard Rorty), în coliziunea hazardurilor: totul e contingent.

Eu cred sfios că totul e contingent. Nu există Destin. Necesitatea e o iluzie. Nu la fel gîndea și Victor Hugo, cînd a scris această frază memorabilă, în Mizerabilii (I, VI, I): ”Oricît ne-am strădui să cioplim cît putem mai bine blocul de piatră misterios din care este făcută viața noastră, vîna neagră a destinului iese mereu la suprafață”. Așadar, nu putem scăpa din plasa necesității. Și nu sîntem liberi.

În eseul Tentația imposibilului: Victor Hugo și ”Mizerabilii”  (București: Humanitas, 2011, pp.60-61), Mario Vargas Llosa comentează opțiunea romancierului astfel: ”În lumea Mizerabililor, fatalitatea este mereu la pîndă și oamenii... rareori scapă din încercuirea ei sau îi transformă agresiunea în beneficii. Aceste coincidențe, accidente, întîlniri și rătăciri providențiale impun vieții lor direcții fatidice. Forțele lor [ale oamenilor, n. m. V. G.] par prea insignifiante ca să-și poată ‚alege’ destinul... Problema e că nu s-a dovedit – pentru că este imposibil de dovedit – că în realitatea reală există un destin prefabricat, care trasează viețile oamenilor ca într-un tipar pentru figurinele de ceară, că omul este un simplu produs al forțelor superioare și incontrolabile, care repartizeaza în mod arbitrar norocul și nenorocul, măreția sau meschinăria, fără intervenția voinței omului”. Cum vedem, Llosa este de partea mea...



Citiţi în continuare!

vineri, 21 septembrie 2012

Kafka



De multe ori, formularea cea mai potrivită a principiului economiei e tautologia. Un exemplu suprem de economie (în ipoteze și raționamente) este, dacă nu greşesc, enunţul lui Franz Kafka din parabola Von den Gleichnissen. Citez:  Das Unfaßbare unfaßbar ist, “ceea ce este de neînţeles este de neînţeles”. Sau:  “ceea ce este de necuprins este de necuprins”. Sau: “ceea ce nu poate fi sesizat nu poate fi sesizat”. Iar acest gând, face adaos autorul, e arhicunoscut şi imediat inteligibil: “und das haben wir gewußt”. [V. G.]


Citiţi în continuare!

joi, 20 septembrie 2012

Tora


De curând s-a tipărit cartea unui savant francez, Jean-Christophe Attias, intitulată Les Juifs et la Bible (Editions Fayard). Ideea principală a autorului este că Biblia nu reprezintă stricto sensu cartea  fondatoare a evreilor. Aceasta ar fi iluzia comună, care se cuvine a fi risipită printr-o investigație meticuloasă. Iudaismul s-a format, desigur, prin Biblie, dar, îndeosebi, în pofida Bibliei.

Prin urmare, Biblia nu ar fi textul modelator al iudaismului, ci Talmudul, care a fost încheiat în secolul al V-lea. Pricina principală a acestei distanțe ar fi aceea că teologii creștini (Tertullian, Origen, Augustin, Ieronim etc) au pretins că evreii nu ar sesiza sensul autentic al Cărții (e vorba de cărțile Vechiului Testament, de ceea ce se numește astăzi ”Biblia ebraică”), sens care le-ar rămîne ascuns. Talmudul cuprinde interpretările și comentariile mai multor generații de cărturari iudei, altfel spus ”tradiția orală”. Sigur, evreii venerează Tora, Pentateuhul, care consemnează legea lui Moise, voința și revelația divină. Dar Tora nu e numai o învățătură, o sumă de prescripții, ea este și un ”obiect” însuflețit, cu care evreii au o relație aproape fizică. Momentul esențial al slujbei de Sabat este scoaterea sulului de pergament din ”arca” lui, prezentarea solemnă a Torei vizibile adunării de credincioși.

Pentru mai multe detalii cu privire la finalitatea lucrării Les Juifs et la Bible, trimit la interviul acordat de Jean-Christophe Attias publicației Le Point din 12 iulie.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 15 septembrie 2012

Un rege, un cerşetor, un satrap, un cal, o coţofană, o broască și, în fine, un cocoș



Un exemplu de circularitate (temporală) într-un pasaj din  Soeren Kierkegaard, “Despre conceptul de ironie, cu permanentă referire la Socrate”, in Opere, traducere de Ana-Stanca Tabarasi, Bucureşti: Humanitas, 2006, pp.393. Așadar: “mulţi ironişti au parcurs, mai înainte de a-şi găsi odihna în nimic, nişte fata mult mai ciudate decât cocoşul care apare la Lukianos şi care fusese mai întâi însuşi Pitagora, apoi Aspasia, dubioasa frumuseţe din Milet, apoi Krates cinicul, apoi un rege, un cerşetor, un satrap, un cal, o coţofană, o broască şi mii de alte lucruri, prea numeroase spre a fi menţionate, în fine cocoş, şi asta nu numai o dată” [393].


Citiţi în continuare!

miercuri, 12 septembrie 2012

Soubhaitez donc médiocrité!



Acesta e îndemnul lui François Rabelais...

Termenul “mediocritate” înseamnă, în acest caz, moderaţie, umilinţă, cumințenie, modestie. Mediocritatea (şi numai ea) trebuie dorită din răsputeri. În al doilea prolog la Quart Livre, redactat în 1552, meşterul Rabelais recomandă cititorilor (el, excesivul!) să se lepede neîntârziat de orice dorinţă nesăbuită şi să procedeze precum sărmanul tăietor de lemne, Couillatris, într-o împrejurare inavuabilă. E bine să soliciţi zeilor numai ceea ce-ţi aparţine de fapt şi de drept. E bine, de asemenea, să fii “mediocru” nu numai în dorințe și comportament, dar și în interpretare. Mediocru, adică după măsură, rațional, simplu. E foarte greu...

În imagine, James C. Christensen: Benediction (Beatus est pisciculus).


Citiţi în continuare!

marți, 11 septembrie 2012

Godot, Pierrot, Charlot




“- Să plecăm. - Nu putem. - De ce? - Îl aşteptăm pe Godot. - Adevărat”.

După ce a publicat En attendant Godot, Samuel Beckett (1906 – 1989) a fost uimit nu numai de succesul piesei (oricum, neaşteptat sau prea mult aşteptat), dar mai cu seamă de neînţelegerea ei, de misreadings. Scriitorul irlandez a avut impresia că totul (inclusiv succesul) se bizuie pe o mare confuzie. Exegeţii au văzut în Godot figura unei divinităţi împuţinate. Au făcut legătura dintre Godot și Charlot… Când rumoarea s-a stins, Beckett şi-a exprimat tristeţea și a spus: este un exces să vezi în Godot simbolul (fie şi ironic, fie şi meschin) al lui Dumnezeu. După care a precizat: dacă m-aş fi gândit la o divinitate, Godot s-ar fi numit, probabil, God, Dieu, Gott. Dar nu mi-a trecut prin minte asta. Godot este literalmente şi în toate sensurile Godot.

Mai precis: “I also told [Ralph Richardson] that if by Godot I had meant God I would [have] said God, and not Godot”.


Citiţi în continuare!

luni, 10 septembrie 2012

Filostorgiu



Filostorgiu, Istoria bisericească, ediție bilingvă, traducere de Dorin Garofeanu, studiu introductiv, tabel cronologic și note explicative de Dragoș Mîrșanu, Iași: Polirom, 2012, 455p.

Istoria lui Filostorgiu a apărut în intervalul 430 – 439. Aparține unui scriitor cultivat, cu un stil elegant și cu o minte subtilă. Biografia lui are mari pete albe. Filostorgiu s-a născut (anul e aproximativ, desigur) în 368. Din păcate, anul morții nu se știe. Perioada la care face referire istoricul e aceea a marilor bătălii christologice:  320 - 425. Epoca a fost necruțătoare cu Filostorgiu. Considerat eretic, lucrarea lui a fost distrusă. Și nu numai această lucrare, dar și alta dedicată filosofului neo-platonician Porphyrios (editorul enneadelor lui Plotin).

Din Istoria bisericească s-au păstrat doar fragmente disparate în vestita lucrare Bibliotheca a patriarhului Photios. Patriarhul a recenzat și compilat cîteva sute de scrieri. Unele titluri beneficiază de cîteva rînduri. Altele, de pagini întregi. Deși patriarhul Photios nu l-a simpatizat deloc pe Filostorgiu (istoria lui ar reprezenta un ”encomium închinat ereticilor”), a transcris în Bibliotheca paragrafe considerabile din Istorie.

Nu are rost să intrăm în detaliile disputelor christologice. Certurile au fost înverșunate și au încercat să determine relația ”exactă” dintre Fiu și Tată în cadrul Sfintei Treimi. ”În cadrul” e numai un fel (cu totul inadecvat) de a vorbi despre inefabila Sfîntă Treime. Formula ”homoousios” (Fiul e de o esență cu Tatăl) s-a impus cu greu.

Istoria lui Filostorgiu (cît s-a păstrat din ea) prezintă aceste memorabile polemici. Merită să fie citită cu atenție. 


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 8 septembrie 2012

Utrum Deus possit scire plura quam scit?


Una din întrebările savanţilor medievali a vizat cunoaşterea divină. Dumnezeu ştie deja totul (e, prin definiţie, omniscient), dar poate şti mai mult decât ştie (sau mai puţin)? Poate cunoaşte şi altceva (decât totul). Întrebarea nu este câtuşi de puţin absurdă. A fost atacată, pe rând, de Ockham, de Chatton, de Holcot. William Ockham a răspuns negativ. Dumnezeu nu poate şti mai mult decât ştie (şi mai mult decât ştie că ştie). Totul înseamnă totul. Suma adevărurilor (a propoziţiilor adevărate) deţinute de Dumnezeu rămâne mereu aceeaşi. Dar adevărurile, independent de voinţa divină, se pot modifica în timp. Dumnezeu poate cunoaşte totul şi altceva (pe deasupra). O propoziţie e adevărată în momentul t, dar poate fi falsă în momentul t+1.

Propoziţia “Socrate aleargă” (un exemplu utilizat de logicienii medievali, doar măgarul alerga mai frecvent decât Socrate) e adevărată numai şi numai dacă, în momentul prezent, Socrate cel real aleargă (de teama Xantippei). Când se opreşte din fugă şi se aşază la marginea drumului să-şi tragă sufletul (fiindcă a obosit ori Xantippa a renunţat să-l persecute), propoziţia “Socrate aleargă” e falsă. Prin urmare, mulţimea adevărurilor poate diminua. Timpul afectează, aşadar, valoarea de adevăr a propoziţiilor şi suma lor (indefinită), deşi Ockham va spune că e constantă. Afectează oare şi desăvârşita cunoaştere a lui Dumnezeu? Se preface Dumnezeu? Sau rămâne imutabil? Am văzut deja părerea lui Ockham. Walter Chatton va răspunde, la rându-i, negativ şi va fi de acord (măcar în concluzii) cu adversarul lui electiv. În schimb, pentru Robert Holcot, propoziţiile din intelectul divin sunt perfect contingente, aşa cum sunt şi în mintea omului de rând, întrucât depind de timpul rostirii, al  scrierii şi asumării lor.

Ergo: Dumnezeu poate şti mai mult decât ştie, mai puţin decât ştie sau, horribile dictu, nimic.

Valeriu Gherghel


Citiţi în continuare!

joi, 6 septembrie 2012

Ochii Emmei Bovary



Orice lectură este și o completare a textului. Un exemplu amuzant de lectură completivă a sugerat într-un eseu mai vechi Lubomir Doležel, când s-a întrebat ce semn din naştere avea Emma Bovary pe umărul drept. Fireşte, o atare curiozitate este deșartă, pentru motivul temeinic că Gustave Flaubert nu a scris absolut nimic în această privinţă.

Ştim, în schimb, cum moare Emma. E adevărat că se sinucide cu arsenic (Doamna Bovary, III: 7): “luă borcanul albastru, smulse capacul, vârî mâna înăuntru şi, scoţând-o plină de praf alb, începu să-l mănânce chiar din palmă”. Gestul nu se poate uita. Ştim pe cine a iubit Emma. Ştim cum s-a înşelat cu privire la sine. Ştim că l-a dispreţuit pe Charles Bovary… Cât despre semnul din naştere, îl putem crea pur şi simplu din simpla plăcere a fantazării, deşi nu ne va folosi la nimic. Nu ne va folosi nici să-i adăugăm doamnei Bovary o aluniţă sub ochiul stâng. Dar asta nu mai înseamnă, la propriu, a completa, ci a re-scrie Madame Bovary şi a propune un personaj inedit.

Mai mult temei ar fi avut, de pildă, întrebarea cu privire la adevărata culoare a ochilor Emmei. Gustave Flaubert (sau, mai degrabă, naratorul lui Flaubert) afirmă adesea că sunt negri (I: 8: “O vedea în oglindă… Ochii ei negri păreau şi mai negri”), dar, peste o sută şi ceva de pagini, subliniază, spre uimirea cititorului naiv, că ochii Emmei sunt, de fapt, albaştri (III: 1: “Noianul de gânduri triste întuneca ochii ei albaştri”). Nu poate fi vorba de o neatenţie a prozatorului, deşi unii exegeţi irespectuoşi au insinuat tocmai o atare neglijenţă. Nu pot decât să-i deplâng. Dacă Homer mai aţipea din când în când, romancierul francez a suferit de o ideală insomnie. Pesemne că Flaubert se gândea la un albastru atât de întunecat, încât negrul ajunge să domine cu totul glaucul, care nu mai poate fi ghicit de îndată. Şi acesta este, cu siguranţă, cazul Emmei. De cele mai multe ori ochii eroinei par întunecaţi. O singură dată îşi vădesc adevărul.

Iată explicaţia lui Flaubert: “văzuţi de aproape, ochii ei păreau măriţi, mai ales când, trezindu-se, clipea de mai multe ori; negri la umbră şi albastru-închis în plină zi, aveau parcă straturi de culori succesive [s. m., V. G.], care, mai întunecate la fund, se limpezeau din ce în ce spre suprafaţa emailului. Ochiul [lui Charles, n. m.] se pierdea în aceste adâncimi” (I: 5). Cine n-ar vrea să dispară cu totul în bezna unei astfel de priviri!

P. S. Colac peste pupăză: Flaubert afirmă într-un pasaj că Emma avea ochi căprui :))


Citiţi în continuare!

marți, 4 septembrie 2012

Omul lui Platon


Când Platon a definit omul ca fiind un vieţuitor biped fără pene şi a cules aplauzele auditoriului, Diogene a jumulit un cocoş, a pătruns în amfiteatru şi a strigat: “Iată omul lui Platon!”. În consecinţa acestei obiecţii, definiţia a devenit: omul este un vieţuitor biped, fără pene şi fără unghii late (cf. Diogenes Laertios, VI. 2, 40). Din lac în puţ! Diferenţa “fără unghii late” nu face definiţia lui Platon mai bună. [V. G.]


Citiţi în continuare!

duminică, 2 septembrie 2012

Cogito...



În Principiile filosofiei, Descartes (2000: 83) scrie: “când am spus că această propoziţie: gândesc, deci sunt, este prima şi cea mai sigură ce se prezintă celui ce îşi conduce gândurile sale în ordine, nu am negat că n-ar trebui să se ştie mai întâi ce este aceea gândire, certitudine, existenţă, că pentru a gândi trebuie să fii şi alte lucruri asemănătoare”. Dar nu cumva propoziţia “gândesc, deci gândesc” e mai radicală decât propoziţia primă “gândesc, deci sunt”? Răspunsul e unul singur: nu. E anterioară, dar stearpă. Descartes avea nevoie de o propoziţie din care să se poată înainta către altele, nu de o propoziţie pentru totdeauna separată de toate. În alte cuvinte, avea nevoie de o propoziţie pe care să o poată lega de celelalte, nu de o propoziţie izolată, absolută (în sens etimologic). Iar prima propoziţie fecundă i s-a părut a fi “gândesc, deci sunt”. [V. G.]


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 1 septembrie 2012

Victor Hugo despre destin



Preiau și transcriu din eseul lui Mario Vargas Llosa dedicat lui Victor Hugo, eseu intitulat Tentația imposibilului (traducere de Mariana Sipoș, București: Humanitas, 2011, p.43) un loc din Mizerabilii: ”Oricît ne-am strădui să cioplim cît putem mai bine blocul de piatră misterios din care este făcută viața noastră, vîna neagră a destinului iese mereu la suprafață”. Nu cred deloc în Necesitate (în providență, în destin, în soartă etc.), dar metafora blocului de piatră pătat pentru totdeauna de o vînă întunecată rămîne, orice s-ar zice, memorabilă.

P. S. În imagine, Edward Coley Burne-Jones (1833 – 1898): The Rock of the Fate


Citiţi în continuare!