vineri, 31 august 2012

Aşadar: deci...


În Preaînfricoşata viaţă a marelui Gargantua (I: 19), François Rabelais parodiază aspectul pur mecanic al inferenţelor medievale. Meşterul Janotus de Bragmardo vrea să-l convingă pe Gargantua să înapoieze parisienilor clopotele de la Notre-Dame, printr-un discurs soporific, din care voi cita raţionamentul din final:

“Omnis clocha clochabilis in clocherio clochando clochans clochativo clochare facit clochabiliter clochantes. Parisius habet clochas. Ergo gluc”. Silogismul meşterului Janotus e vid, ca şi capetele multor teologi medievali, după opinia de bun simţ, exprimată de Thoma d’Aquino într-un moment de bun simţ, fiindcă era, totuşi, un gânditor de bun simţ. Gargantua cedează nu din pricina validităţii inferenţelor, ci din pricina comediei involuntare a lui Janotus de Bragmardo. Discursul este hilar până şi în momentele de luciditate. “Un oraş lipsit de clopote e ca un orb fără toiag, ca un măgar fără căpăstru şi ca o vacă fără talangă. Până nu vă veţi hotărî să ne daţi înapoi clopotele, vom plânge ca orbul care şi-a pierdut toiagul,  vom zbiera ca măgarul fără căpăstru şi vom mugi ca o vacă fără talangă”, declară Janotus în hazul tuturor. Nici psalmul 136 (“la apa Vavilonului am şezut şi am plâns”) nu e pe măsura acestei lamentaţii.

Fraza latinească a meșterului Rabelais este intraductibilă, ceea ce nu ne opreşte câtuşi de puţin s-o traducem în română (tocmai asta ne recomandă principiul excesului). Ofer, mai întîi, varianta lui Alexandru Hodoş: “Orice clopot bun de clopoţit clopoţitor în clopotniţă, clopoţit în chip clopotarnic, face să clopoţească pe clopotarii buni de clopoţit. Parisul are clopote. Aşadar: nimic”.

Iată şi varianta mea: “Orice clopot de clopoţit clopoţind în clopotniţa clopoţitoare printr-o clopoţire clopoţelnică face pe clopotari să clatine clopotele în chip clopoţitor. Parisul are clopote. Aşadar: deci”. [V. G.


Citiţi în continuare!

joi, 30 august 2012

Încet și greu



Încet și greu
încet și greu
încet și greu

Încet și greu
încet și greu
încet și greu


Am reţinut încă de la apariţie poemul Încet şi greu, compus de Mihai Ursachi, într-o dimineaţă iluminată. Precizez că Ursachi nu era vizitat de muze decât dimineaţa. Dacă nu mă înşel, poezia are doar şase rânduri, câte zile numărate a avut Facerea. Toate în aparenţă aidoma: “încet şi greu”. De fiecare dată, în schimb, repetarea versului “încet şi greu” aduce un înţeles inedit, o conotaţie neaşteptată, un surplus de sens. În consecinţă, al doilea vers, al treilea, al patrulea, al cincilea şi al şaselea nu mai înseamnă acelaşi lucru prin raport cu rândul iniţiator. Şi nici măcar prin raport cu ele însele. Una e să reciţi “încet şi greu” în versul dintâi şi altceva să reciţi “încet şi greu” în versul final. Între început şi sfârşit se aşază un abis semantic, un ocean al diferenţei. Fiindcă primul vers “încet şi greu” nu este precedat decât de titlul Încet şi greu, semnificaţia lui e considerabil îndepărtată de înţelesul versului secund, “încet şi greu”, care este precedat atât de titlul Încet şi greu cât şi de versul “încet şi greu”. Şi aşa mai departe şi aşa mai departe, într-o permanentă derivă a sensului. Încet şi greu reprezintă, în chip rezolut, o simfonie a lentorii şi neputinţei. Simţi aievea greutatea înaintării imobile, starea de stare, dificultatea pătrunderii într-un univers vâscos, dur, străin. Imposibilitatea ieşirii din el.



Citiţi în continuare!

miercuri, 29 august 2012

Cuțitul (ne)metafizic



Constantin Noica socotea că unealta cea mai puţin filosofică este cuţitul (lama, spada, stiletul, briciul lui Ockham, bisturiul, scalpelul), iar soluţia cea mai puţin filosofică a unei probleme e aceea sugerată de anularea “nodului gordian” printr-o simplă tăietură. Cred ca avea dreptate. Transcriu:  “Dac-aş fi întrebat care e cel mai nefilosofic lucru pe lume, aş spune ‘cuţitul’. Separaţia e dezastrul în filosofie…” (Jurnal de idei, Bucureşti: Humanitas, 1990, p.250].


Citiţi în continuare!

duminică, 26 august 2012

Bergson


Un articol publicat în 7 iulie în L’Express (”Henri Bergson, un philosophe dans le vent”), sub semnătura lui Philippe Chevallier, încearcă să explice uitarea în care a căzut de trei sferturi de veac filosoful francez de origine iudaică. În epocă, gloria lui Henri Bergson (1859 – 1941) a fost uriașă. Ne amintim că Bergson e numele cel mai des citat în articolele tînărului Lucian Blaga. Dar nu numai în articolele lui Blaga. Cu toate acestea, în Istoria filosofiei occidentale, Bertrand Russell nu apreciază cîtuși de puțin argumentele lui Bergson. Raționamentul nu a fost punctul forte al discursului său, ci intuiția și îndrăzneala opiniilor (adeseori paradoxale). Iată verdictul lui Russell: „Bergson nu dă nici o explicaţie raţională opiniilor sale; contează pe atracţia lor inerentă şi pe farmecul unui stil excelent”. Și încă: ”În textele lui Bergson nu există raționamente greșite, fiindcă nu există, în realitate, nici un fel de raționamente”. Farmecul stlistic i-a adus, totuși, în 1927, premiul Nobel pentru literatură.

Nici Julien Benda, în Trădarea cărturarilor (La trahison des clercs), nu a fost mai blînd cu Henri Bergson.

Articolul din L’Express poate fi consultat făcînd un simplu click pe numele publicației din Hexagon.


Citiţi în continuare!

miercuri, 22 august 2012

Deh, bella donna…


Nu e nici un secret. Dante e atras fizic, erotic de virginala Matelda. Exegeții au acceptat cu greu acest mic adevăr. În schimb, față de prea distanta Beatrice are doar venerație. Oare de ce? Pentru a afla răspunsul meu, va rog sa citiți eseul din numărul 7 pe 2012, pp.1-5, al revistei  TRANSILVANIA.

Valeriu Gherghel 


Citiţi în continuare!

luni, 20 august 2012

Pedagogia erosului maternel


Pentru a vorbi şi pricepe nemţeşte m-am chinuit zece ani. Nu mi-a reuşit foarte bine. Am şi acum dificultăţi cu limba lui Goethe. Pentru a vorbi englezeşte mi-a trebuit mult mai puţin. Numai cîteva luni. Explicaţia? Germana am învăţat-o după manual. Engleza de nevoie… Deşi am avut profesori eminenţi, n-am reuşit nici pînă astăzi să învăţ cum se cuvine limba germană. În pofida tuturor eforturilor, achiziţia germanei nu mi-a succes. Citesc cu greutate, fără plăcere şi, mai ales, rar. Îmi explic eşecul printr-o întîmplare din juneţe, frustrantă. E vorba de o bursă Humboldt care mi-a scăpat, deşi aveam toate recomandările. Odată cu acest refuz, exaltaţia faţă de germană a dispărut. Nici măcar îndemnurile şi farmecul iezuit al filosofului Constantin Noica nu mi-au dat energia să perseverez. Am străbătut cu exerciţii meticuloase cîteva manuale. Plus cele patru de liceu. Am tradus din scriitori de limba germană (precum Kafka sau Canetti). L-am antologat pe Nietzsche. Am ţinut corespondenţă cu vorbitori de germană şi somităţi ale ştiinţei lingvistice. Zadarnic! Germana nu s-a lipit de mine. Şi astăzi am nevoie de dicţionar.

Cu franceza e altceva. Lăsînd la o parte faptul că orice român ştie limba lui Voltaire, de la sine, printr-un talent aşa-zicînd nativ (Ion Iliescu reprezintă, s-a văzut de curînd, exemplul cel mai fericit), am început să pricep franceza din momentul în care o doamnă profesoră (de o luminoasă intuiţie) m-a pus să citesc altceva decît manualul. Şi mai ales să povestesc clasei ceea ce am citit. Manualul mi l-a interzis pentru totdeauna. Bine a făcut! De îndată ce am renunţat la manual, bezna s-a subţiat. Am început încet-încet s-o rup pe franţuzeşte. Am înţeles atunci cîtă dreptate are dramaturgul Ionesco. Orice manual de învăţare a limbilor străine (cu sau fără profesor) e o sumă de mici dialoguri de un perfect absurd şi caraghioslîc. Suma dialogurilor, dar şi caraghioslîcul lor, se integrează, desigur, într-un tabou mai vast, care e lumea aşa cum a fost dată ea de la bunul Dumnezeu, pur şi simplu. Şi întreaga operă a lui Eugène Ionesco atestă cu maximă limpezime acest fapt irefutabil. Lumea e, orice s-ar zice, un spectacol mai curînd comic, o divină comedie absurdă. Mă întorc la evocare. Cu germana nu am avut un noroc asemănător. Nimeni nu mi-a luat manualul din mînă. Nimeni nu m-a pus să relatez povestirile lui Thomas Mann, “Dulapul de haine”, de-o pildă. Am achiziţionat, aşadar, competenţă, nu şi performanţă. Ştiu cuvinte, sintagme, structuri, Erlkoenig. Chiar şi locul negaţiei nicht în propoziţiune. Dar cînd mă întîlnesc cu un neamţ în carne şi oase devin mut. Glumesc. Dar gluma mea ilustrează un adevăr pedagogic mai adînc. Multă vreme, studiul limbilor străine s-a supus gratuităţii triumfătoare. La începutul secolul trecut (dar şi mai tîrziu), germana sau franceza încă se învăţau (pe la casele mari) cu guvernanta. Alături de arta clavirului. Numitul clavir şi, se înţelege, franceza completau de minune educaţia protipendadei. Domnişoara care nu strica de îndată clavirul, lovindu-l cu furie sub rapiditatea notelor lui Chopin, ori nu putea răspunde într-o franceză mai mult sau mai puţin aproximativă la asalturile retorice ale amantului, risca, Doamne fereşte!, să rămînă fată bătrînă. Şi, uneori, chiar rămînea. De atunci, pedagogia şi lumea s-au modificat. Dar nu în sensul unei clarificări logice. Gratuitatea globală s-a păstrat. Şi, mai cu seamă, în educaţie, în aventura “paideică”, cu un termen la modă. Gratuitatea înseamnă, să zicem, aspectul definitoriu al omului care îşi ignoră scopurile adecvate (şi utile) şi încearcă să realizeze în viaţă numai scopuri inadecvate (şi inutile). Folosind, mai e nevoie s-o spun?, mijloace improprii. În domeniul pedagogiei, am întîlnit (şi nu rar!) persoane care încearcă să înveţe franceza memorizînd, în ordinea alfabetului, cuvintele din dicţionar. Sau care încearca să vină de hac bibliotecilor prin lectura înverşunată a autorilor dispuşi ordo alphabetica. Filosoful Noica, să zicem. Utilă adeseori, “ordinea alfabetică” e o achiziţie a scolasticii, a secolului al XII-lea mai precis. Şi, dacă avem puterea să recunoaştem, e ordinea cea mai lipsită de naturaleţe, cea mai artificială, din cîte se pot închipui. Îngerii se împart în genuri şi specii. Autorii (şi cuprinsul cărţilor) se clasifică după alfabet, în index nominum, index rerum etc. Iar cărţile scandaloase (precum Histoire de ma vie, a lui Giacomo Casanova) în venerabilul Index librorum prohibitorum… 

De la o vreme, achiziţia limbilor străine nu mai foloseşte neapărat şi exclusiv pentru a facilita decisivul moment al căsătoriei. A ieşit, oarecum, din modă şi copiii nu mai sînt torturaţi de nici o guvernantă cu distincţia dintre verbele “tari” şi verbele “moi” în germană. Ne-am apropiat de modelul lingvistic al Coanei Chiriţa. Faimosul personaj ştie franceza (şi încă într-un chip admirabil) nu pentru că a învăţat la şcoală, dintr-un manual absurd ca şi profesorul, concordanţa timpurilor. Ştie nobilul idiom al preşedintelui Chirac din şcoala vieţii, acolo unde rînduiala scopurilor nu urmează principiile pedagogiei şi nici ordinea de manual. A învăţat, din nevoia imperativă a erosului maternel, din dorinţa de a-l face om pe Guliţă: “omul deplin al culturii româneşti”, cum ar veni… 

Pentru acest motiv, în clipele de plictiseală, ca să-mi recapăt buna dispoziţie, e suficient să-mi închipui o discuţie mai tăioasă, pe franţuzeşte, între Ion Iliescu şi coana Chiriţa, carevasăzică între doi francofoni furioşi, campioni ai pedagogiei eficiente. [V. G.]
Citiţi în continuare!

marți, 7 august 2012

Principiul plenitudinii


La propriu, principiul plenitudinii afirmă, de pildă, că dacă scrisul este posibil pentru specia umană, atunci un om va ajunge cândva cu necesitate să scrie (Iliada, Eneida sau pur şi simplu propoziţii oarecare). Dacă nimeni nu va accede la această abilitate, atunci faptul scrisului nu este (şi nu a fost) posibil. În această formă, principiul plenitudinii poate fi întâlnit, să zicem, la Maimonide. Tot aşa a gândit şi Gottfried Wilhelm Leibniz. Argumentul este incorect însă pentru motivul că pune în joc o imensitate temporală, pe care nicio minte (cu excepţia intelectului divin) nu o poate stăpâni.


Citiţi în continuare!

joi, 2 august 2012

Lanțul ipotezelor



Laurence Perrine a fost un cititor briliant de poezie şi un hermeneut care a respectat întru totul principiul economiei (simplității). Într-un eseu din 1962, Perrine şi-a exprimat cu limpezime opţiunea pentru simplitate. Nu există interpretare mai potrivită - în toate cazurile - decât interpretarea economică. Se cade a rezolva dificultăţile unui poem (Perrine analizează o poezie de Emily Dickinson) numai cu ceea ce oferă poemul. E interzis să-l completezi şi să faci presupuneri nemotivate. E greşit să aduci într-un poem, prin intermediul imaginaţiei creatore, altceva. Interpretarea cea mai economică, aceea care încearcă să rezolve problema numai cu datele puse în joc de problemă, este interpretarea cea mai “bună” dintre toate lecturile posibile. Eu unul n-aş fi atât de sigur.

Deşi apreciez simplitatea (am un cult pentru ea), nu văd o legătură fatală între economie şi validitate. În definitiv, orice lectură e numai o ipoteză probabilă printre altele, nenumărate. Ipoteza nu poate deveni cu niciun preţ certitudine, oricâte “dovezi” i-am aduce. Şi, în fond, textul însuşi e o ipoteză interpretativă. Mai bine spus, rezultatul ei. Stanley Fish nu a fost departe de adevăr. Nu există texte în clasă fără să fie acolo şi studenţi. Pentru a fi un text hic et nunc, e nevoie de o minte, de mintea lui Stanley Fish, să zicem. Pentru a nu ştiu câta oară, repet un adagiu personal: o interpretare rămâne întotdeauna o ipoteză sprijinită pe o ipoteză, care, la rându-i, se sprijină pe o ipoteză, care implică drept temei o altă ipoteză, care… Oricât de întinsă ar fi succesiunea de ipoteze probabile, ea nu devine nicicum o succesiune necesară. Nu se încheie printr-o concluzie apodictică. Pe scurt: în hermeneutică, nu poate fi vorba de certitudini şi de validitate. Nu ştim care e interpretarea corectă, “adevărată”. Trebuie să ne mulţumim, în consecinţă, doar cu “asertibilul garantat”.


Citiţi în continuare!