marți, 31 iulie 2012

Arhitectura Neumann



John von Neumann, Calculatorul și creierul, traducere de Alina Luca, Pitești: Editura Paralela 45, 2012, 96p.

John von Neumann (Margittai Neumann János Lajos) (1903 – 1957) a fost un matematician american evreu de origine austro-ungară. Savantul Jean Dieudonné l-a numit ”ultimul mare matematician”. Hans Bethe a afirmat cândva:  "M-am întrebat uneori dacă un creier precum cel al lui von Neumann nu semnalează în realitate o specie superioară celei umane”.

În timp ce lucra la un proiect foarte ambițios, John von Neumann a redactat o serie de note cu privire la ”analogia” dintre creierul uman și calculatoare. În aceste însemnări, von Neumann descrie arhitectura unui calculator. În literatura de specialitate, se vorbește deja de ”arhitectura Neumann”.


Citiţi în continuare!

vineri, 27 iulie 2012

Philo Christianus



În opusculul De viris illustribus, Ieronim propune o listă de 135 de bărbaţi care s-au evidenţiat în istoria Bisericii creştine prin merite de netăgăduit. Nu uită, fireşte, să adauge, în finalul enumerării, un nume indiscutabil ilustru: pe al lui Eusebius Hieronymus, care se întâmplă să fie chiar umilul său nume. Dacă i-am parcurs biografia, prezenţa lui Ieronim în enumerarea lui Ieronim nu ne surprinde câtuşi de puţin. E propriu smeritului Ieronim să elogieze smerenia lui Ieronim. Nimeni nu-i perfect…

În catalogul din De viris illustribus, figurează şi trei păgâni: filosoful Seneca, istoricul Josephus Flavius şi exegetul pe care îl evocăm aici. În legătură cu el, Ieronim construieşte o biografie exemplară. Pretinde, astfel, că Philon ar fi fost un discipol al întemeietorului Bisericii din Alexandria, evanghelistul Marcu. Pretinde, de asemenea, că exegetul iudeu l-ar fi întâlnit pe apostolul Petru, în timpul soliei sale la Roma. Cu acest prilej, Philon s-ar fi convertit la creştinism. Aşa a luat naştere, în Apus, legenda lui Philo Christianus. La biografia lui a făcut aluzie prima parte a acestui eseu. Gânditorul e, repet, Philon din Alexandria, care nu a fost niciodată creştin. Lui i se datorează, în mare parte, prestigiul durabil al interpretării alegorice.

Philon a fost un neobosit comentator. A explicat verset cu verset Pentateuhul (şi numai Pentateuhul). În fiecare personaj din Scriptură, în fiecare eveniment biblic, în fiecare peripeţie a poporului ales, a întrevăzut, de fapt, istoria sufletului în căutarea lui Dumnezeu şi a paradisului din care a fost alungat. Tocmai rătăcirea sufletului (şi doar rătăcirea sufletului), susţine comentatorul iudeu, dă unitate Pentateuhului. Ca exeget, Philon a ilustrat, adeseori, principiul risipei hermeneutice. A interpretat în exces. Nici nu se putea altfel.
[V. G.]


Citiţi în continuare!

marți, 24 iulie 2012

Crux interpretum



Substantivul latinesc feminin “crux” înseamnă nu doar cruce sau instrument de pedeapsă, dar şi, la figurat, chin, tortură, muncă (în sensul vechi al termenului), pătimire, suferinţă, îndurare. Mai târziu, crux va semnifica o dificultate greu de rezolvat, o problemă fără soluţie, o enigmă.

Criticii de text au numit “crux interpretum” expresiile nesigure, cuvintele incerte, lecţiunile dubioase, care provoacă dispute. Când e nevoie ca sintagma să fie ilustrată, exegeţii trimit, de obicei, la ediţia princeps a scrierilor lui William Shakespeare. După cum se ştie, textul pieselor nu a fost supravegheat de autor şi este plin de lecţiuni incerte, vasăzică de “cruci”. Ce semnifică, în fond, “runnawayes eyes”, în Romeo and Juliet (III: 2, 6)? Cine poate avea astfel de ochi? De secole, criticii încearcă să găsească un răspuns mulţumitor ori numai elegant. Fără izbândă.

Voi da încă un exemplu de cruce textuală, deşi de altă natură. Toată lumea cunoaşte (ori mă iluzionez?) versetul 2: 1 din Cântarea cântărilor. Vorbeşte Shulamit şi, în unele versiuni ale Scripturii, citim următoarea traducere: “Eu sunt un trandafir din Sharon, un crin al văilor”. Alţii au propus: “Eu sunt o narcisă, un crin”. E fără îndoială un abuz interpretativ. În original, e vorba de două flori / plante indeterminate, nici trandafir, nici narcisă, nici crin (după unii exegeţi). Sau şi roză, sau şi narcisă, sau şi crin (după alţii). Într-o traducere literală, versetul afirmă: “Eu, x (un nume de floare) din Sharon, y (alt nume de floare) din văi [din câmp]”. Propoziţia  2: 1 din Canticum… se referă, cu siguranţă, la două plante obişnuite (în vremea în care cineva a scris şi a rostit Cântarea cântărilor şi în care rosa canina nu creştea în Sharon), probabil flori. Siguranţa e numai a speciei botanice şi e ironică. Nu putem identifica florile. În transliterare latină, termenii în cauză sînt habatselet şi shoshanah. Fata afirmă, cu modestie, că este asemenea acestor flori intraductibile şi, fără doar şi poate, umile. Dar la ce flori face ea aluzie cu adevărat, nu vom şti, probabil, niciodată.

Ignoranţa e întotdeauna chinuitoare. Nu e o fericire să nu ştii. De aceea s-a vorbit de o crux interpretum. În pofida tuturor eforturilor, enigma acestor flori persistă după două milenii, ca şi mireasma lor. Septuaginta a tradus versetul în chip foarte abstract “ego anthos tou pediou, krinon ton koiladon”. Dar nici sensul termenului grec krinon nu a fost stabilit cu certitudine: to krinon numeşte orice floare de câmp. Dicţionarele trimit, neutru, la crinul alb. Când au tradus versul 2: 1, de-a lungul vremii, exegeţii au propus aproape la întâmplare: trandafir, iris, şofran, anemonă, narcisă galbenă, nufăr, lotus, crin de apă, crin sălbatic etc. Strădania lor nu a avut succes. Dificultatea versetului 2: 1 s-a păstrat intactă. Shoshanah trimite, poate, la o floare cu petale roşii, rubinii, fiindcă în versetul 5: 13 din Cântarea cântărilor, stă scris: “Buzele lui crini”. Dar şi asta e o simplă conjectură…

Într-o altă accepţiune, sintagma “crux interpretum” e folosită, îndeosebi de criticii anglo-saxoni, pentru a semnala o dificultate, un loc obscur, o propoziţie ermetică, o frază greu de explicat, dar, în principiu, explicabilă. Fraza “videmus nunc per speculum in aenigmate, tunc autem facie ad faciem” (I Corinteni, 13: 12) e, cu siguranţă, o crux. Ce vrea să spună, în fond, sfântul Pavel prin “a vedea prin oglindă în cele tainice”? În ce sens este luat substantivul “aenigma”? Ca un sinonim al secretului sau ca figură retorică? Crucea e, acum, de natură hermeneutică, nu textuală. Înţelesul însuşi trebuie reperat şi reparat. În schimb, acurateţea textului paulin nu ridică dubii.

Valeriu Gherghel





Citiţi în continuare!

luni, 23 iulie 2012

Un sac, o oglindă, o lampă



Şi arabii au avut darul scurtimii. În O mie şi una de nopţi, femeile folosesc, de multe ori, un limbaj de semne (lucruri). Aleg un singur exemplu. În noaptea 107, Sheherezada începe o întortocheată poveste despre Aziz, Aziza şi Diadem. Procedeul multiplicării instanţelor narative e bine cunoscut. Peste mai multe episoade ale naraţiunii, în noaptea 115, aşadar, Sheherezada spune sultanului Shahriar că vizirul Dandan a spus sultanului Daul’makan, într-o altă noapte, sub zidurile cetăţii Constantinopol, că un tânăr pe nume Aziz a remarcat, într-o dimineaţă, în cadrul unei ferestre o fată nespus de frumoasă. Aziz a privit stăruitor într-acolo, dar domniţa nu a scos nicio vorbă. Băiatul a observat, totuşi, că fata ţinea în mâini un sac, o oglindă, un ghiveci cu flori şi o lampă. Şi a urmat spectacolul. Fata a pus, mai întâi, oglinda în sac. A legat sacul şi l-a aruncat îndărăt în odaie. Şi-a desfăcut pletele. O, vicleană slăbiciune a cuvintelor! Citez propoziţia Şeherezadei: părul domniţei s-a “prăvălit năvalnic, de sus până jos”, precum bezna, şi a întunecat-o. Fata a aşezat apoi lampa în mijlocul florilor din ghiveci. În cele din urmă, a luat totul şi a pierit din fereastră.


Aziz a rămas uimit, fiindcă nu a înţeles discursul fetei. Nu a înţeles nici măcar faptul precis că avea de a face cu un mesaj. S-a întors abătut acasă şi a dezvăluit întâmplarea logodnicii sale, Aziza. Să mai spun că Aziza îl iubeşte în taină pe Aziz? Nu are rost. Asta se subînţelege de la sine. Oricum, Aziz nici nu bagă de seamă iubirea ei, întrucât e orbit de iubirea lui. Va regreta amarnic mai târziu. Aziza îi explică mesajul rivalei în felul următor: prin limbajul lucrurilor, fata din fereastră l-a chemat, de fapt, să vină la casa ei, noaptea (părul desfăcut), după apusul soarelui (oglinda pusă în sac). Aziz va trebui să pătrundă în grădină (ghiveciul cu flori) şi să caute un felinar aprins (lampa). Acolo va aştepta exact cât va trebui să aştepte. Simplu, nu? Orice enigmă are o cheie. Orice nod, o dezlegare. 


Din păcate, Aziz va merge la casa fetei, va aştepta, va fi neglijent, va adormi, îşi va risca viaţa etc. Va primi neînţelegător şi alte mesaje. Şi, spre eterna lui pagubă, o va ignora pe Aziza. Va ignora iubirea de alături pentru o iubire îndepărtată și problematică. 


 V. G.
Citiţi în continuare!

marți, 17 iulie 2012

Unamuno



În cartea mea (Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate), am alternat speculaţia cu exerciţiul practic (analiza de text) şi, în câteva cazuri, cu exerciţiul imaginativ. E inutil să repet: eseul nu este o specie academică. Dacă nu mă înşel, Michel Eyquem de Montaigne a fost primar în Bordeaux, castelan, soţ, nobil, visător, rentier, cum ar veni, şi nu magistru la Sorbona. Nu a ţinut prelecţiuni decât secretarului său.

Eseul permite, în schimb, abordarea neinhibată a unei probleme. Permite, în plus, să o întorci pe toate feţele (când are multe feţe, iar problema simplităţii are) şi să te contrazici. E în firea lucrurilor să fie obscure şi contradictorii. E în firea eseistului să fie contradictoriu şi versatil (polytropic).

Miguel de Unamuno adevăr grăit-a: “Între toate drepturile intime pe care trebuie să le cucerim, nu de la legi, ci de la obiceiuri, dreptul nu cel mai puţin necesar este dreptul inalienabil de a ne contrazice, de a fi în fiecare zi nou, fără ca prin aceasta să încetăm de a fi mereu aceiaşi… [Î]i găsesc mai compacţi, mai egali, mai coherenţi în complexitatea lor pe scriitorii paradoxali şi contradictorii, decât pe scriitorii care îşi trec viaţa făcând pe apostolii neclintiţi ai unei singure doctrine, sclavi ai unei idei. Laude-se consecvenţa acestora - ca şi cum nu s-ar putea să fii consecvent şi în versatilitate, şi ca şi cum nu versatilitatea ar fi forma de manifestare a unei cât se poate de fecunde virtuţi a spiritului”.

Numai lumea arhetipurilor inteligibile este etern consistentă. Mintea exegeţilor nu e.



Citiţi în continuare!

luni, 2 iulie 2012

Definiții



Ibn Sina (Avicenna), Cartea definițiilor, editie trilingvă, traducere din limba arabă, studiu și bibliografie de George Grigore, Iași: Polirom, 2012, 194p.

Ibn Sina începe lucrarea printr-o strategie - obișnuită în acele timpuri - de evaziune auctorială. Lucrarea ar fi rezultatul “rugăminților” și îndemnurilor prietenilor de a realiza definiițiile unor lucruri. Continuă prin a arată cîte dificultăți ridică încercarea de a defini un cuvînt și care sînt greșelile pe care le poate face cineva în operațiunea definirii. Ibn Sina subliniază, în sfîrșit, diferența dintre definire și descriere.

Pe parcursul lucrării, autorul face trimiteri la “înțelepții” (se referă, firește, la filosofii greci) care i-au înrîurit modul de a gîndi. Acceptă definiția definiției propusă de “Înțelept”(Aristotel): “După cum a pomenit Înțeleptul în cartea Topica, aceasta [definiția] este spusa care arată esența lucrurilor, adica desăvîrșirea în existența sa esențială. Acest enunț se obține din genul apropiat și din diferența specifică”. Odatăce a stabilit aceasta, Avicenna începe prin a spune că divinitatea nu poate fi definită, întrucît nu are nici gen proxim nici diferențe specifice. Continuă prin a defini inteligența și deosebește mai multe forme de inteligență (unsprezece, conform lui Amelie-Marie Goichon). Între altele, Ibn Sina oferă difinițiile focului, aerului, apei și pămîntului, ca elemente fundamentale ale lumii (asa cum era vazută în epoca sa). Astfel: “Focul este un corp simplu a cărui natură constă în a fi cald și uscat și în a se mișca firesc Îndepărtîndu-se de centru pentru a se stabili sub sfera lunii”. Aerul și apa ocupă următoarele sfere deasupra pămîntului, care “este un corp simplu, a cărui natură constă în a fi rece, uscat și în a se mișca înspre centru, coborîndu-se în el”. De asemenea, Avicenna încearca să definească ființele imaginare, notiuni, procese, actiuni, fenomene fizice. Ofer ca exemplu definitia ginnului (sau djin/duh, creatură mitică în lumea islamului): “ginnul este un animal eteric, înzestrat cu limbaj, străveziu la corp, iar felul lui este acela de a lua felurite forme”. Ibn Sina definește viteza în chipul următor: “felul de a fi al unei mișcări ce străbate o distanță lungă într-un timp scurt”. Definiția vitezei e urmată imediat de cea a încetinelii care ne este prezentată ca “felul de a fi al unei mișcări de a stabate o distanță scurtă într-un timp lung”. Tot prin genul asta de asociere definește ușurința și greutatea, unde ușurința “este o forță naturală cu ajutorul căreia un corp se mișcă dinspre centru în mod firesc”, iar greutatea este“forța naturală cu ajutorul căreia un corp se mișcă spre centru în mod firesc”. 

 Costel Claudiu Marcu
Citiţi în continuare!