vineri, 25 mai 2012

Borges despre Infernul, 5



În volumul de conferințe, Frumusețea ca senzație fizică (București: Paideia, 1998, pp.160-161), Jorge Luis Borges se referă, în prelegerea despre Divina Comedia a lui Dante Alighieri, la episodul iubirii - vinovate? - dintre Francesca da Rimini și Paolo Malatesta (Infernul: 5). Reproduc în cele ce urmează acest interesant pasaj: ”[Romanele Mesei Rotunde] au dezvăluit celor doi dragostea lor, dragostea lor vinovată. Deci ea [Francesca da Rimini] spune că citeau acestă carte [romanul despre cavalerul Lancelot]; că adeseori se rușinau și că la un moment dat quando leggemo il disiato riso (Cînd am citit despre doritul surîs), am fost sărutată de acest amant, care nu se va mai despărți niciodată de mine; gura mi-a sărutat-o tutto tremante.

Aici este ceva ce nu spune Dante, ceva care se simte de-a lungul acestui întreg episod și care-i subliniază virtutea. Iată: Dante, cu infinită compătimire, ne înfățișează destinul celor doi amanți, dar, totodată, se simte că el invidiază acest destin. Ei rămîn în infern, iar el se va salva. Ei însă s-au iubit, în timp ce el nu a reușit să fie iubit de femeia pe care o adoră, Beatrice. De unde, în atitudinea lor, se vede și o anumită infatuare și acest lucru a fost resimțit de Dante drept ceva teribil, deoarece el era despărțit de Beatrice. În schimb, acești doi infami sînt împreună, deși nu-și pot vorbi și se rotesc în acea neagră învolburare fără nici o speranță, fără a spera măcar, ne spune Dante, că suferințele lor vor înceta vreodată, dar ei sînt împreună și, cînd ea [Francesca] vorbește, spune ‘noi’. Cu alte cuvinte, ea vorbește pentru amîndoi, ceea ce înseamnă că, într-un fel, ei sînt împreună. Sînt împreună pentru eternitate, împărtășesc amîndoi infernul, iar acest lucru îi pare lui Dante un fel de paradis”.


Citiţi în continuare!

joi, 24 mai 2012

Infernul, 5: o iubire medievală


În Cîntul 5 din Infernul, Dante întîlnește doi păcătoși celebri. Este vorba de Francesca da Rimini și de Paolo Malatesta.

Femeia se îndrăgostise de Paolo (și Paolo de ea) pe cînd citeau împreună povestea cavalerului Lancelot du Lac și a legăturii sale adulterine cu regina Guenievra. Iată ce povestește Francesca: ”Citeam odată cum l-a subjugat / pe cavalerul Lancelot iubirea; / singuri eram și fără de păcat. / Adesea-n taină ne-am surprins privirea / și-același gînd obrajii ne-a pălit; / ci un singur vers ne-a biruit simțirea. / Cînd am citit cum zîmbetul rîvnit / i-l sărută pe gură Lancelot, / acest ce mi-e în veci nedespărțit / mă sărută și-un freamăt era tot; / de-atunci nicicînd n-am mai citit nainte...”. Francesca era, din păcate, măritată cu fratele lui Paolo. Soțul îi surprinde pe îndrăgostiți și îi ucide. Cei doi ajung, prin voința divină, în infern. Suferă aceleași chinuri. Dar rămîn împreună.

Probabil că o astfel de pedeapsă și-ar dori orice amant (de orice confesiune religioasă): să fie pentru totdeauna alături de cel iubit (chiar în iad).

Mulți exegeți s-au întrebat cu privire la rațiunea pedepsei. Ce l-a determinat pe Dante să aleagă această pedeapsă pe care, la urma urmelor, ar fi ales-o și cei doi, dacă ar fi avut de ales între mai multe pedepse?Este iubirea un păcat? Da, răspunde ferm George Santayana, un filosof peste care s-a așternut uitarea și din care citează un fragment Harold Bloom, în volumul colectiv Dante’s Inferno, New York: Chelsea House, 1996, pp.44-45. Iubirea celor doi e păcătoasă, fiindcă au înțeles-o ca posesiune fizică (și nu ca unire spirituală): ”love itself dreams of more than mere possession”. Așa să fie oare?


Citiţi în continuare!

luni, 21 mai 2012

Enigma lui Oedip


Cîteva observații, după o lectură din Oedipus Rex de Sofocle.

Întreaga tragedie se sprijină pe un paradox. Oedip e chemat rege in Teba, fiindcă dezleagă enigma pusă de Sfinx. Dacă nu ar soluționa enigma, Oedip ar muri. Găsește răspunsul și, prin asta, omoară, el, monstrul feminin. Așadar, faptul că învinge Sfinxul este pentru tebani un merit suficient pentru a-l desemna ca rege (tiran). Oricum, alegerea nu va fi deloc fericită. Nici pentru locuitorii cetății, nici pentru Oedip.

După această desemnare, asupra Tebei se abat grave nenorociri. În fața lui Oedip stă o nouă enigmă. Locuitorii vor să afle pricina năpastelor care au lovit cetatea. Oracolul din Delphi dezvăluie că printre tebani există un mare vinovat.Locuitorii îl solicită pe profetul Tiresias. Este bătrîn și orb. Tiresias se ferește să dezvăluie numele și identitatea vinovatului. Oedip îi cere imperios răspunsul și primește acest avertisment:

”Vai, vai, cumplit e să cunoști, cînd a cunoaște / Nu-ți este de folos...”.

Oedip vrea, totuși, să afle adevărul. Cu orice preț. Pînă la urmă va înțelege că el însuși e vinovatul. El l-a ucis pe Laios, tatăl său, el s-a casătorit cu Iocasta, mama sa. Pentru acest motiv Teba suferă. Problema este, așadar, următoarea. Dacă Oedip nu ar dezlega enigma Sfinxului, el nu ar mai ajunge rege în Teba. Și ar muri precum toți cei ce nu au găsit răspunsul. Dar Teba ar rămîne sub amenințarea Sfinxului. Oedip dezleagă enigma, dar consecința este la fel de cumplită. Are de răspuns la întrebarea cu privire la vinovatul din cetate. Iar răspunsul este unul singur: Oedip. Dar este Oedip într-adevăr vinovat? Mă mai gîndesc.


Citiţi în continuare!

marți, 15 mai 2012

Benveniste


Găsesc într-o revistă de cultură o notă biografică. Nota se referă la semiologul și lingvistul francez Emile Benveniste. O reproduc fără multe modificări, nu înainte de a aminti cîteva titluri din opera semioticianului.

Așadar: Problèmes de linguistique générale, 1, 1966, Paris: Gallimard. Problèmes de linguistique générale, 2, 1974, Paris: Gallimard. Le Vocabulaire des institutions indo-européennes 1 et 2, 1969 , Paris: Minuit. (en) The Persian religion, according with the chief greek texts, 1974, Paris: Geuthner. Dernières leçons, 2012, Paris: Le Seuil.

Și acum nota: ”Cu ocazia publicării culegerii Ultimelor lecţii de la Collège de France ale marelui lingvist francez Emile Benveniste (1902- 1976), intelectualii din Hexagon au aflat, nu fără uimire, că savantul n-a avut ceea ce se cheamă de obicei viaţa unui savant, din contra, a avut una plină de neprevăzut şi chiar aventuroasă. S-a născut la Alep, în Siria, încă provincie otomană, din părinţi evrei (primul nume al copilului este Ezra), tatăl fiind născut la Smirna, în Turcia iar mama, la Vilnius, în Lituania. Unsprezece ani mai târziu, când părinţii se stabilesc în Bulgaria, viitorul lingvist învaţă la o şcoală rabinică din Paris. Îl aflăm la 22 de ani în India şi din nou la Paris, cosemnatar (împreună cu Breton, Éluard şi Aragon) al manifestului suprarealist „La Révolution, d’abord et toujours”. E arestat în Maroc şi apoi e prizonier de război, în 1941, dar evadează şi ajunge bibliotecar la Universitatea Elveţiană de la Fribourg. La bătrâneţe, e interesat de semiotica grupului Tel Quel, pe care o anticipase. Între timp, se pasionase de idiomurile rare, vorbite cândva sau în prezent în locurile cele mai neaşteptate de pe glob, cum ar fi hitita, tokariana, sogdiana şi, nu în ultimul rând, sanskrita, originea tuturor limbilor indo-europene, la care putem adăuga câteva idiomuri indiene. Soarta a vrut ca vorbitorul atâtor limbi să fie incapabil de a mai articula un singur cuvânt, în urma unui atac cerebral suferit cu şase ani înainte de moarte, petrecându-şi ultima parte a vieţii, el, care colindase planeta, paralizat, într-un cărucior. Tocmai el, care spunea cândva: „Cu mult înainte de a servi la comunicare, limba serveşte la viaţă”. A plătit scump acest adevăr” (România literară, nr.18 / 2012)


Citiţi în continuare!

luni, 14 mai 2012

Un motoraș de porunci


Aflu cu încîntare că, de o parte și de alta a canalului Mînecii, un mare succes de public înregistrează niște broșurele cu titluri prescriptive. Autorul lor e nonagenar și poartă slăvitul nume de Stéphane Hessel. Cărțile lui au succes nu fiindcă numitul Hessel ar scrie mai bine decît James Joyce, nu pentru că ar gîndi mai adînc decît Martin Heidegger (dacă Heidegger a gîndit adînc, ceea ce tocmai urmează să verificăm), ci pentru că scriptorul a găsit titluri potrivite, titluri perfecte. Prima broșură se numește Indignați-vă!. A doua: Angajați-vă! Și, în fine, a treia se intitulează, pur și simplu, Trăiți! Cărțile lui Stéphane Hessel au cumpărători, dar nu au valoare. Această situație nu este deloc inedită. Publicul cumpără ce vrea, cînd vrea și pentru motive greu de priceput. După cum știe oricine, publicul se ferește de capodopere.

Un pamfletar francez (Patrick Besson) încearcă să descifreze secretul acestui succes subit și invidiabil. El crede că autorul ”e un motoraş de porunci. În fapt, cititorii par să fie cei care le solicită. Îţi vine să crezi că ceea ce aşteaptă ei este să li se poruncească. Au fost de prea multe ori întrebaţi ce cred: acum vor să li se spună ce să facă. Atât de rătăciţi spiritual, că, fie şi pentru a trăi, au nevoie de autorizaţie. Trăiesc, fiindcă mi-a poruncit Hessel”.



Citiţi în continuare!

duminică, 13 mai 2012

Philobiblon în românește



Richard de Bury, Philobiblon. Iubirea de cărţi, traducere de Nicolae Minciunescu, București: Paideia, 2012 

Despre episcopul de Durham, Richard de Bury (24 ianuarie 1287 - 14 aprilie 1345) și despre lucrarea lui, Philobiblon, am scris acum cîteva zile. Revin pentru a anunța apariția, la Editura Paidea, a traducerii în românește a cărții sale. Pentru detalii se poate vizita site-ul editurii.


Citiţi în continuare!

vineri, 11 mai 2012

Bibliofili, detectivi, crime



Mikkel Birkegaard, Biblioteca umbrelor, traducere din limba daneză de Gabriela Sauciuc, Iaşi: Editura Polirom, 2011, 502 p.

M-am oprit la romanul scriitorului danez Mikkel Birkegaard dintr-un motiv foarte simplu (și evident tuturor cititorului blogului nostru). Și anume afinitatea numelui său cu numele unuia dintre cei mai importanți filosofi ai secolului al XIX-lea. Mă refer, desigur, la Soeren Aabye Kierkegaard. Aș menționa, în treacăt, că însuși Kierkegaard a avut un marcat talent epic, multe din cărțile sale fiind adevărate narațiuni, cu personaje, dialog și chiar intrigă.

Biblioteca umbrelor are aspectul unui roman polițist. Nu e nici o surpriză. Mulți scriitori contemporani preferă o tramă narativă enigmatică, în linia inaugurată de Umberto Eco prin Numele trandafirului. Pe de o parte, structura de policier atrage pe cititor. Pe de alta, înclinația de a dezlega enigme (mai mult sau mai puțin filosofice) e una proprie omului dintotdeauna.

Al doilea motiv care m-a atras la acest roman e, cum să zic?, unul bibliofil. Am scris adesea pe acest blog despre cărți, despre influența lor binefăcătoare sau malefică, despre statutul lor ontologic amenințat astăzi. În romanul lui Mikkel Birkegaard, cărțile, ”lectorii” și ”receptorii” joacă un rol decisiv. Influențează destine în bine sau în rău. Există, se înțelege, o victimă, un asasin. Și există, din fericire, și un detectiv ingenios. Mai mult nu am voie să divulg.

Cel ce dorește, totuși, amănunte este rugat să citească și recenzia semnată de Geo Vasile în România literară, nr.17 pe 2012. Este intitulată O realitate paralelă: lectores şi receptori.


Citiţi în continuare!

joi, 10 mai 2012

Enigma



Folosim, de obicei, termenul ”enigmă”  ca sinonim cu taină, mister, secret, obscuritate. Un poem poate fi enigmatic, dacă ridică dificultăți de interpretare. Surîsul Giocondei este și el enigmatic. Pythia făcea profeții enigmatice. Multe din propozițiile lui Heraclit sînt enigmatice. Nu degeaba i s-a spus ”Obscurul”.

Dar cuvîntul ”enigmă” are (sau a avut)  un sens tehnic, special. Enigma era recenzată de vechii retoricieni ca trop mai mult sau mai puțin literar. Ea desemna o modalitate obscură de a exprima ceva. Și totuși. În tragedia Oedip rege, protagonistul întîlnește Sfinxul (o făptură monstruoasă). Iar Sfinxul îi pune o întrebare cu privire la vietatea care merge dimineața în patru picioare, la prînz în două și spre amurg în trei. Toți cei ce nu sînt în stare să răspundă întrebării Sfinxului pier. Oedip găsește răspunsul corect (vietatea în cauză e omul) și ucide monstrul erotetic.

Concluzia provizorie e următoarea: enigma este o întrebare dificilă la care răspunsul este obligatoriu. Cel ce nu-l poate formula e amenințat cu moartea. Numai răspunsul corect ne ține în viață.


Citiţi în continuare!

marți, 8 mai 2012

Philobiblon



Richard de Bury (1281-1345) a fost fiul lui Sir Richard Aungerville. A studiat la Oxford. A ajuns episcop. A fost tutore al prințului Edward de Windsor, mai tîrziu regele Edward III. L-a cunoscut pe cînd se afla în Avignon pe Petrarca (probabil în 1330). În 14 aprilie 1345, Dominus Ricardus de Bury migravit ad Dominum.

A terminat de redactat Philobiblon în 24 ianuarie 1345. Richard a deținut o bibliotecă bogată: Iste summe delectabatur in multitudine librorum. În Philobiblon, Richard de Bury descrie cu limpezime metoda lui de colecționare a cărților și regulile pe care le-a urmat pentru a întemeia biblioteca noului colegiu din Oxford (Durham College). Philobiblon este o mărturie înflăcărată a iubirii de cărți (așa cum dovedește și titlul).

În traducere engleză, tratatul episcopului Richard de Bury poate fi consultat AICI.


Citiţi în continuare!

duminică, 6 mai 2012

Arthur în Veneția



Christoph Poschenrieder, Die Welt ist im Kopf (Gesundene Ausgabe), Diogenes Verlag, 2010, 352 Seiten.

Se ştia de mult că Arthur Schopenhauer a avut, spre deosebire de Kant, o viaţă interesantă. Dar abia acum cîțiva ani germanul Christoph Poschenrieder l-a făcut eroul unui roman, intitulat Lumea din cap (sau Lumea în cap). Schopenhauer se va răsuci în mormânt, el, care considera că romanul e opera frivolă a unor nevrozaţi. Ideea cu nevroza şi cu frivolitatea nu-i venea neapărat din pesimismul lui filosofic, ci din experienţă: în tinereţe, cînd încerca să-şi publice primele texte, avea un rival norocos în propria mamă, foarte modestă social şi intelectual, dar care se bucura de un mare succes cu romanele ei populare. La 30 de ani, în 1818, filosoful se vede în fine publicat şi ia drumul Veneţiei, în mînă cu o scrisoare de recomandare semnată de Goethe pentru lord Byron. Acesta, în culmea gloriei, locuia în celebrul palat Mocenigo de pe Canal Grande, servit de paisprezece persoane şi posesor al unei herghelii la fel de numeroase. Lipsit de curaj, junele Arthur nu îndrăzneşte să-l abordeze imediat pe Byron şi rătăceşte prin Veneţia pe urmele unui cîine al străzii care nu-l duce însă la Palazzo Mocenigo, ci în braţele fetei unui cîrnăţar, de care se îndrăgosteşte, dar pe care o părăseşte, poate şi pentru motivul că italianca se arăta mult prea încîntată de ideea de a-l vizita pe afemeiatul poet („teama de a fi încornorat”). Părăseşte totodată şi Veneţia, fără a-l întîlni pe poet, nici acum, nici altă dată, însoţit doar de cîinele lui, din care îşi va face legatarul universal. Deşi nu-l condusese la Byron, cum era firesc, ci la fata cîrnăţarului înamorată de poet. Destin deloc plictisitor pentru un filosof al plictisului ca Arthur Schopenhauer! [notă în România literară].


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 5 mai 2012

Enumerările lui Cervantes



Nici în Vertigo, nici în Confesiunile unui tînăr romancier, Umberto Eco nu menționează numele lui Cervantes, deși ar fi putut să recurgă la scrierile spaniolului pentru a găsi liste (înșiruiri, enumerări) strălucitoare (sau numai curioase și amuzante). Dacă nu greșesc (și nu cred că greșesc), Miguel de Cervantes Saavedra poate sta alături de meșterul Rabelais prin inventivitatea enumerărilor și prin umor.

Voi acoperi eu lacuna lui Umberto Eco și voi cita o enumerare consemnată de Cervantes în nuvela exemplară Licențiatul Sticloanță. E vorba de o delicioasă înșiruire de (nume) de vinuri și băuturi:

”căpitanul se grăbi să intre, cu toți camarazii lui într-o ospătărie… Acolo cunoscură suavitatea Trebbianului, excelența Montefiasconului, vînjoșia Asprinului, generozitatea celor două vinuri grecești de Candia și Soma, măreția celui de la Cinci-Vii, dulceața și blîndețea doamnei Guarnaccia, țărănia Centolei, fără ca mîrlănia Romanescului să cuteze a se arăta printre toți acești domni. Și după ce hangiul trecu în revistă atîtea și atît de diferite vinuri, se oferi a face să apară acolo, fără să recurgă la vreo boscărie și nici doar zugrăvite pe hartă, ci aievea și adevărat, vinuri de Madrigal, Coca, Alaejos, Cetatea mai degrabă imperială decît Regală, iatac al zeului rîsului; îi îmbie cu vinuri de Esquivias, Alanis, Cazalla, Guadalcanal și Membrilla, fără a uita pe cele de Ribadavia și Descargamaria. Pe scurt, hangiul le pomeni și le dădu mai multe vinuri decît a putut păstra în pivnițele sale Bacchus însuși”. Imediat după această enumerare urmează una nouă, de tîrguri, orașe, străzi, cetăți, edificii, pe care nu o mai citez în această postare pentru a nu-i obosi pe vizitatorii blogului filosofic.

Am menționat în volumul Cauda pavonis: Hermeneutica și principiul simplității (volum care va apărea nu peste mult timp la editura Polirom) o enumerare de cavaleri, devize și herburi din romanul despre iscusitul cavaler Don Quijote de La Mancha.

Valeriu Gherghel 



Citiţi în continuare!

miercuri, 2 mai 2012

Text ți interpretare



Dacă tot am cumpărat cartea lui Umberto Eco, Confesiunile unui tînăr romancier (Polirom, 2011), bine ar fi să și cităm din ea. Prima idee a fragmentului care va urma: există ceva (textul) care e înainte de orice interpretare. Mai întîi e textul și abia apoi vine interpretarea lui. Interpretarea nu creează textul. Unii hermeneuți contesta această prioritate. Mă gîndesc la Stanley Fish, în primul rînd. A doua idee: nu putem stabili (cînd considerăm mai multe interpretări ale unui text) care interpretare este mai bună. Dar putem stabili care interpretare e proastă (iremediabil proastă). Umberto Eco vorbește, astfel, de un criteriu de falsifiere (în linia lui K. R. Popper). A treia idee: pentru a vedea dacă o ipoteză interpretativă e acceptabilă ea trebuie confruntată cu textul ca întreg coerent. Dacă nici un detaliu al textului nu contrazice ipoteza de lectură, putem spune că ipoteza e acceptabilă.

Și acum fragmentul din cartea lui Umberto Eco (e la paginile 46-47): ”A afirma că interpretările unui text sînt potențial nelimitate nu înseamnă că interpretarea nu are obiect – nu are un lucru existent (fapt sau text) pe care să se concentreze. A spune că un text nu are în mod potențial un sfîrșit nu înseamnă că orice act de interpretare poate avea un final fericit. De aceea, în Limitele interpretării, am propus un criteriu de falsificabilitate (inspirat de filosoful Karl Popper): deși poate fi dificil de decis dacă o anumită interpretare este bună sau care din două interpretări ale aceluiași text este mai bună, este întotdeauna posibil să spui cînd o interpretare dată este în mod evident eronată, aberantă, forțată...”.

Și încă: ”Cum poate cineva să demonstreze că o conjectură despre intenția unui text este acceptabilă? Singura modalitate este să o verifice pe textul luat ca un întreg coerent. Această idee nu este nouă și îi aparține sfîntului Augustin (De doctrina christiana): orice interpretare a unui fragement de text poate fi acceptată dacă este confirmată - și trebuie respinsă dacă este contestată – de un alt fragment al aceluiași text. În acest sens, coerența internă a textului controlează tendințele altfel de necontrolat ale cititorului”.

Confesiunile unui tînăr romancier constituie prelegerile ținute de Umberto Eco la Harvard College. Volumul a fost tradus în românește de Ioana Gagea. [V. G.]


Citiţi în continuare!