joi, 19 aprilie 2012

Filosofii en pantoufles


Wilhelm Weischedel, Pe scara din dos a filosofiei: Treizeci şi patru de mari filosofi în viaţa de zi cu zi şi în gândire, traducere de Emil Bădici, Ionel Zamfir, București: Humanitas, 2012, 360p.

Potrivit opiniei comune, dacă vrei să cobori statura unei personalităţi culturale, e de ajuns să spui că a dus o banală viaţă omenească: a avut aceleaşi necazuri, aceleaşi slăbiciuni, aceeaşi moarte ca noi toţi. Wilhelm Weischedel demonstrează superficialitatea unei asemenea opinii, abordând filozofia şi 34 dintre numele ei celebre „pe scara din dos“, acolo unde îl întâlneşti pe stăpânul casei aşa cum este el în realitate, neînveşmântat în haine de paradă şi fără a purta o mască distinsă. Autorul nu se lasă tentat de schemele psihologice, care fac uz de orice amănunt biografic (o strâmtorare financiară, o decepţie erotică, o stare depresivă) spre a explica o întreagă operă. Nici nu îşi propune să arate ceea ce ştie oricine – faptul că marii filozofi au fost totuşi oameni. Dimpotrivă, Weischedel reuşeşte să demonstreze că există persoane care îşi pot depăşi condiţia biologică, viaţa lor devenind o reflexie a operei. Aflată la graniţa dintre literatura de popularizare a filozofiei şi exegeza de specialitate, cartea de faţă ne vorbeşte despre Platon, Aristotel, Augustin, Toma d'Aquino, Voltaire, Kant, Schopenhauer, Nietzsche, Heidegger sau Wittgenstein altfel decât am fost obişnuiţi.

În imagine: Johann Heinrich Füssli (1741-1825), Das Schweigen (1799).


Citiţi în continuare!

miercuri, 11 aprilie 2012

Sfîrșitul lumii și multiplicarea cărților


Fried, Johannes, Les fruits de l’Apocalypse: Origines de la pensée scientifique moderne au Moyen Age, Paris: Éditions de la Maison des sciences de l’homme, 2004, pp.57-58.

În vremea lui Vincent de Beauvais, este evidentă o creştere a cunoaşterii. Autorităţile sînt re-interpretate. Cunoaşterea naturii sporeşte. Autori aproape necunoscuţi timp de secole sînt citiţi şi interpretaţi din nou. E vorba de Boethius, Macrobius, Firmicus Maternus, de Manilius, de Aristotel, de comentatorii arabi, de primii savanţi scolastici. Dar această revoluţie exegetică reînnoia vechile temeri legate de sfîrşitul timpului. Timpul e obsedat de această posibilitate “materială”.

Creşterea ştiinţei, scientiae multiplicatio, era unul din multele semne care prevesteau apropierea sfîrşitului. Acest fapt fusese dezvăluit de profetul Daniel (12: 4): “Tu, Daniel, ţine secrete aceste cuvinte, şi pecetluieşte cartea pînă la sfîrşitul vremii. Mulţi o vor citi atunci şi cunoaşterea va creşte”, multiplex erit scientia. Părinţii creştini vor repeta adeseori acest gînd. Grigore cel Mare îl va dezvolta într-un comentariu la Ezechiel: “cu cît lumea e mai aproape de sfîrşit, cu atît poarta înţelepciunii eterne stă larg deschisă”. Hugo de Saint-Victor va aplica acest verset liturghiei. Alţii vor propune alte interpretări. Astfel, pe la 1266-1267, Roger Bacon, în introducerea la vastul lui Opus maius, va spune că ştiinţa sporeşte pînă la venirea lui Antichrist. Dar această sporire e un dar divin.

Gramaticianul şi enciclopedistul Alexander Neckam (profesor la Paris în jurul anului 1200) a îmbrăcat într-o viziune surprinzătoare acest fapt. El afirmă că Aristotel a luat cu sine în mormînt “cele mai subtile scrieri ale sale” (subtilissima scripta sua). Filosoful a înconjurat mormîntul cu o serie de formule magice. Mormîntul a rămas multă vreme necunoscut. Estimp, Antichristul a dezlegat formulele. A pătruns în mormînt. A studiat scrierile. Aceasta este ştiinţa care îi permite să facă minuni şi să convingă mulţimile că e Dumnezeu. În schimb, cel ce va găsi mormîntul lui Aristotel şi va vedea că e gol va fi în măsură să deducă prezenţa Antichristului.

“S-ar putea să fie adevărat”, adaugă Henri de Harclay (care era, totuşi, un sceptic), re-formulînd îndoiala însăşi a lui Alexander Neckam. Imaginea mormîntului deşert şi subita resurecţie a unei cunoaşteri demoniace vor impresiona imaginaţia medievalilor.

Citiţi în continuare!

joi, 5 aprilie 2012

Seneca: Scrisoarea LVIII


În scrisoarea LVIII către Luciliu, Seneca face o constatare banală. Cuvintele se uzează și ies din uz (le numim arhaisme). Seneca folosește o frumoasă metaforă: ”au fost acoperite de rugină”. El oferă exemple de arhaisme din poeții latini Ennius și Vergiliu.

După această introducere, Seneca scrie că a hotărît să folosească termenul latin
essentia, pe care îl ia de la Cicero și Fabianus. Adaugă: ”Cum să fac, dragă Luciliu? Cum să redau pe ousia (îl grafiază în litere eline) care înseamnă substanță?”.

O altă dificultate a limbii latine, spune Seneca, e traducerea vocabulei to on. Cum s-o traducem? Unii ar propune sintagma quod est. Citez din nou: ”Vei condamna și mai mult strîmtorarea limbii latine, cînd vei ști că nu pot traduce o singură silabă. Care-i aceea? – zici tu. To on. Poate că-ți par greu de cap și că ea s-ar putea traduce aproximativ prin quod est (ceea ce este). Dar eu văd aici o mare deosebire, căci sînt obligat să întrebuințez un verb în locul unui substantiv. Dacă n-am încotro, voi pune însă quod est”.

Cineva, mai tîrziu, va traduce
to on prin ens.

Și încă un citat: ”[Lucrurile sensibile] sînt în necontenită creștere și descreștere. Nimeni dintre noi nu este la bătrînețe același cu cel din tinerețe. Nimeni nu este în dimineața asta cel ce-a fost ieri. Trupurile noastre sînt duse ca niște ape. Tot ce vezi fuge împreună cu timpul; nimic din ce vedem nu rămîne locului. Chiar eu, în timp ce spun că acestea se schimbă, mă schimb. Numele fluviului rămîne, dar apa a trecut”.

Dar nu pot încheia această notă fără a transcrie încă o frază din minunatul Seneca: ”Ființe slabe și trecătoare, stăruim în deșertăciuni; să ne îndreptăm sufletul spre cele veșnice”.

Așadar, terminologia greacă a fost adaptată de Cicero și Seneca în limba latină. Medievalii și, mai ales, scolasticii vor desăvîrși acest limbaj.


Citiţi în continuare!