vineri, 30 martie 2012

De arte honeste amandi


Andreas Capellanus, Despre iubire, ediţie bilingvă, traducere de Eugenia Cristea, studiu şi comentarii de Anca Crivăţ, Iași: Editura Polirom, 2012, 392p.

În secolul al XII-lea, un autor cu numele latinesc Andreas Capellanus a scris un tratat intitulat De amore ("Despre iubire"). Tratatul e cunoscut și sub titlul De arte honeste amandi. Identitatea reală a acestui autor nu a fost bine stabilită pînă acum. Despre viața lui cunoaștem doar aproximații din păcate.

Andreas Capellanus mai e cunoscut sub numele francez, André le Chapelain. Se pare că a trăit la curtea din Troyes a celebrei Marie de Champagne, fiica regelui Ludovic al VII-lea și a doamnei Eleonore de Aquitania. Marie de Champagne a cultivat dragostea cavalerească (tema tratatului lui Andreas Capellanus) și i-a ocrotit pe poeții trubaduri. Tot ea l-a inspirat și pe Chrétien de Troyes. Andreas Capellanus teoretizează iubirea curtenească: iubirea-pasiune, invenția trubadurilor.

Cuprinsul tratatului e mai mult decît captivant: Ce este iubirea, Ce persoane sunt capabile de iubire, Cum se dobîndeste iubirea și în cîte feluri, Despre iubirea călugărițelor, Despre iubirea țăranilor, Despre iubirea curtezanelor, În ce fel scade iubirea, În ce fel se sfîrșește iubirea.

În imagine: Fleury-François Richard: Valentine of Milan Mourning her Husband, the Duke of Orléans. Pictura e în stil ”troubadour”.


Citiţi în continuare!

duminică, 25 martie 2012

Pătimirile bibliofililor


Dintr-o notă recent consemnată de România literară aflăm cît de mare și de ciudată poate fi iubirea de cărți. Pentru a se putea bucura în liniște de cutare volum, de cutare exemplar dintr-o carte mult jinduită, bibliofilul e în stare de gesturi extreme.

În ciuda înclinaţiei de a considera cartea un obiect fără mare valoare pecuniară, în bibliotecile din Germania se constată o creştere stranie a furturilor de cărţi. Cauza nu stă în dorinţa irepresibilă a cleptomanilor, ci mai curînd în pasiunea reală a unor împătimiţi care vor să aibă în posesie exemplare bibliofile. Dovadă că, în afara „furturilor uzuale” (în medie dintr-o bibliotecă universitară din Germania se fură cam 100 de volume pe an), adevărata pagubă e produsă de intelectualii cu ştaif. Cel mai celebru caz e al unui om de ştiinţă din Hessen care, de-a lungul anilor, a reuşit să sustragă 24 000 (sic!) de volume cu care şi-a amenajat acasă o bibliotecă de invidiat. Pe locul doi se află un profesor de literatură din Bonn care înlocuia conţinutul ediţiilor princeps cu pagini false, înşelînd astfel vigilenţa custozilor.


Numele celor două persoane nu a fost divulgat de Jürgen Heeg, directorul Bibliotecii Universitare din Magdeburg, care acordă un interviu pe această temă hebdomadarului „Die Zeit”, unde precizează însă că arareori motivaţia furtului e bănească. E drept, un volum de Copernic poate ajunge la un milion de euro, dar pe de o parte personalul de serviciu îşi ia măsuri severe de supraveghere, iar pe de altă parte, cine mai e preocupat azi cu adevărat de lucrarea lui Copernic?


Citiţi în continuare!

vineri, 23 martie 2012

În căutarea lui Don Quijote


Sînt unul din nenumărații cititori pasionați de romanul lui Miguel de Cervantes Saavedra. Dar este cu adevărat Don Quijote un roman în înțelesul modern al cuvîntului? Pentru a răspunde la această întrebare, consideră Daniel Eisenberg, este bine să ne gîndim la intenția lui Cervantes. Care a fost intenția autorului? Cum a fost înțeleasă această carte de către cititorii ei contemporani?

E foarte posibil ca atît Cervantes cît și cititorii lui de atunci să fi văzut, în aventurile lui Don Quijote, altceva decît exegeții de astăzi. Avem impresia că Miguel de Cervantes a vrut să critice romanele cavalerești, în declin la începutul secolului al XVII-lea. Daniel Eisenberg crede că această idee i-a fost străină lui Cervantes. Autorul lui Don Quijote nu a intenționat să redacteze o satiră a genului cavaleresc. Dimpotrivă: Cervantes a vrut să compună un roman cavaleresc veritabil. Dar nu a avut timp să-și ducă intenția la capăt.


Daniel Eisenberg este un adept al hermeneutului Eric D. Hirsch. Pentru a interpreta corect Don Quijote, se cade a recupera intenția autorului. Și, pentru a recupera intenția lui Cervantes, trebuie să citim toate afirmațiile lui Cervantes cu privire la cartea sa. Trebuie să coborîm în timp pînă la contextul social și existențial în care a fost compus romanul despre Cavalerul Tristei Figuri.

A Study of Don Quixote
are șase capitole și un appendix. Daniel Eisenberg studiază pe rînd atitudinea lui Cervantes față de romanele cavalerești, modul în care trebuie să arate un roman cavaleresc ideal, genul scrierii, umorul prozatorului, clasicitatea romanului. O bibliografie bogată încheie cercetarea.

Cei ce doresc să citească acest volum publicat acum 25 de ani sînt rugați să facă click AICI


P. S. Imaginea este, desigur, o ilustrație de Salvador Dali.


Citiţi în continuare!

vineri, 16 martie 2012

Interpretation Radical but Not Unruly


Un hermeneut contemporan important (fără a se număra printre preferații subiscălitului) este, desigur, Joseph Margolis (n.1924). Filosoful american a scris despre statutul ontologic al operei de artă. Consideră că o interpretare nu poate fi calificată ca adevărată sau falsă. Nu există, așadar, interpretări adevărate. Propozițiile interpretative au, mai degrabă, un statul logic slab. Sînt cel mult plauzibile.

Escholarship.org oferă două lucrări semnate de Joseph Margolis. Am ales pentru biblioteca blogului următorul titlu:
Interpretation Radical but Not Unruly: The New Puzzle of the Arts and History, University of California Press, 1995.

Studenții interesați de hermeneutică pot consulta acest volum AICI.


Citiţi în continuare!

miercuri, 14 martie 2012

William Ockham: principiul economiei


Principiul economiei (sau al simplităţii) este controversat. Are mai mulţi patroni (Aristotel, Ockham, Galilei); are mai multe formulări; este şi nu este valid; este şi nu este util etc.

De exemplu, un epistemolog important precum Karl R. Popper consideră că filosofii şi oamenii de ştiinţă au folosit timp de secole termenul “simplitate” fără o definiţie riguroasă. Pentru a da acestui termen, în sfârşit, o semnificaţie plină, Popper a propus ca numele în cauză să fie înlocuit cu sintagma “grad de falsificabilitate”. În consecinţă, ar fi simplă teoria care poate fi falsificată mai uşor. Altminteri, pentru Karl R. Popper, principiul simplităţii are doar o valoare estetică şi pragmatică. Dar nu mai mult.

Principiul economiei este, de obicei, atribuit filosofului medieval William Ockham, deşi exigenţa simplităţii în raţionamente şi explicaţii apare mult mai devreme, în scrierile lui Aristotel (în Analiticele secunde, bunăoară). În consecinţă, s-a vorbit chiar de un simplu “mit al briciului lui Ockham”. Sigur, în opinia istoricilor filosofiei medievale, principiul economiei rezumă destul de bine orientarea fundamentală a metafizicii “nominaliste” (termenul nu e foarte corect) a lui William Ockham.

Există mai multe formulări ale principiului. Am ales patru.

(i) Formularea atribuită, de regulă, lui Ockham pare de natură ontologică (“entia non sunt multiplicanda praeter necessitatem”). Orice entitate doar inteligibilă, doar postulată de intelect, se cuvine a fi respinsă. Trebuie să ne oprim la faptul empiric.

(ii) În schimb, formularea lui Aristotel din Analiticele secunde (demonstraţia trebuie să pornească de la cât mai puţine principii) este, în mod clar, de natură epistemo-logică.

(iii) La fel, principiul “ananke sthenai” (“undeva este necesar să ne oprim”), văzut şi el, adeseori, ca o variantă a principiului economiei, este gnoseo-logic şi teo-logic (în succesiunea de cauze şi efecte, spune sfântul Thoma d’Aquino, ne oprim la causa sui). Dacă nu te opreşti undeva, la un semnificat transcendental, stai sub ameninţarea regresului la infinit.

(iv)În fine, exigenţa de a nu construi ipoteze auxiliare este, la rândul ei, epistemologică, dar şi hermeneutică, după părerea unor cercetători recenţi (Perrine, Eco). Este preferabilă teoria (sau interpretarea) cu cât mai puţine ipoteze auxiliare.

Principiul epistemic al simplităţii, în formularea lui William Ockham, a fost contestat de către gânditorul medieval Walter Chatton (care nu accepta ontologia “redusă” a lui Ockham şi renunţarea la doctrina intenţiilor). Din acest motiv, Chatton a propus un principiu al suplimentării (unii l-au numit al plenitudinii sau exuberanţei) care impune ca într-o explicaţie să fie adăugat de fiecare dată un termen nou atâta vreme cât propoziţia explicativă nu-şi face efectul.

O întrebare legitimă e următoarea: simplitatea este întotdeauna posibilă? Putem miza pe ea în toate împrejurările? Există situaţii epistemice, logice, ontologice, hermeneutice (sau de alt fel) în care principiul lui Walter Chatton ar fi de neevitat? Altfel spus: principiul economiei ne dirijează mereu şi mereu raţionamentele sau, uneori, cădem pradă (dintr-o necesitate a lucrurilor însele) risipei? [V. G.]

Citiţi în continuare!

sâmbătă, 10 martie 2012

Un trandafir și Milton


Setea metafizică poate fi potolită, cred, și cu un sonet. Iată:

Jorge Luis Borges (1899-1986):
Un trandafir și Milton

Din trandafirii-generații care
umplură-adîncul timpului de ruguri,
aș vrea să scap doar unul de uitare,
unul umil și simplu dintre lucruri

ce-au dăinuit. Destinul mă răsfață
cu-acest har rar de a numi candoare
floarea tăcută, cea din urmă floare,
ce Milton lin și-apropie de față

fără s-o vadă. Galben, stacojiu,
alb trandafir, o, tu, dintr-o grădină
uitată, magic las-acum să vină

trecutu-ți greu în versu-acesta viu.
Dă-i smalț de sînge, aur sau ivoriu,
ca-n mîna lui în ceasul iluzoriu.

traducere de Marin Sorescu


Citiţi în continuare!

miercuri, 7 martie 2012

A Companion to Philosophy in the Middle Ages


Am semnalat deja prezența online a unui volum neîndoielnic important despre filosofia medievală: A Companion to Philosophy in the Middle Ages, Edited by Jorge J. E. Gracia and Timothy B. Noone. Volumul a apărut la Blackwell Publishing în 2002. Cine dorește să-l consulte e invitat să facă (repede-repede) un click AICI.
Citiţi în continuare!

joi, 1 martie 2012

Ereticul mîntuit: Origen


Admirat de cei mai mulți, dar detestat de cîțiva exegeți pentru interpretările sale alegorice, socotite arbitrare (Theodor de Mopsuestia nu l-a iubit deloc), Origen rămîne un hermeneut care a marcat decisiv istoria și practica acestei discipline. Astăzi, nimeni nu mai interpretează ca Origen, fiindcă supozițiile epistemologice ale artei lecturii sînt altele.

În
The Cambridge Companion to Allegory (2010, pp.39-54), Daniel Boyarin (despre care am mai vorbit pe acest blog) analizează minuțios modul în care Origen a teoretizat alegoria. Articolul său merită consultat. Pentru asta un singur click AICI e suficient.
Citiţi în continuare!