marți, 28 februarie 2012

Gesta cavalerului Roland


În numărul 7 din România literară, Nicolae Manolescu publică un editorial sub titlul ”De ce ar trebui să citim La Chanson de Roland”. Răspunsul e simplu: fiindcă e un poem epic minunat. Dificil nu e să arăți virtuțile poemului, dificil e să argumentezi că mai poate interesa pe cititorii de astăzi. Editorialul e limpede: La Chanson de Roland interesează.

”Două secole după Les Serments de Strasbourg, reciproc rostite în teudisca şi, respectiv, în romana rustica, pe 14 februarie 842 (exact acum 1170 de ani, zi cu zi) de către doi dintre nepoţii lui Carol cel Mare, moştenitori ai imperiului carolingian, un necunoscut semnează prima operă literară importantă în franceză, La Chanson de Roland.

Ultimul rând al marelui poem epic este:
Ci falt la geste que Turoldus declinet („Aici se sfârşeşte gesta pe care Turoldus a povestit-o”). Uitat după secolul XI, când e probabil compus, va fi redescoperit cu entuziasm romantic de Victor Hugo în secolul XIX şi cu interes ştiinţific de Tolkien (Boromir e Roland) în secolul XX. Nu se mai studiază la şcoală, deşi e o adevărată bijuterie literară. L-am recitit într-o versiune modernă în proză, versiunea originară în versuri şi strofe asonante fiind dificilă. În română a fost tradus, în proză cadenţată, pentru prima oară, dacă nu greşesc, şi tipărit la Sibiu în 1942 de Eugen Tănase, autor şi al unei ediţii bilingve în 1974, la Univers. Evenimentele relatate ţin mai degrabă de legendă decât de istorie. Un nobil cu numele Roland ar fi murit la Roncevaux, dar fără să fi jucat rolul pe care i-l atribuie Turoldus în nefericita campanie din 778 a lui Charlemagne din Spania. Ca toate miturile, şi acesta, al lui Roland, a luat naştere târziu.

Cele 241 de strofe spun următoarea poveste: victimă a trădării cavalerului Ganelon, Charlemagne ia de bună promisiunea sarazinilor că-i vor face jurământ de credinţă şi se retrage din Spania cucerită, lăsând în ariergardă un mic corp de cavaleri, floarea cea vestită a oştirii sale, în cap cu Roland, pe care sarazinii, porniţi pe furiş în urmărire, îl decimează la Roncevaux, înainte ca împăratul, chemat de cornul lui Roland, să facă drumul întors, să-i împrăştie pe sarazini şi să-l pedepsească pe trădător. Bătălia, pe viaţă şi pe moarte, e zugrăvită în detalii dintre cele mai crude: inimi smulse din piept, creieri ţâşnind prin urechi, capete retezate cu spada sau zdrobite cu buzduganul. Vitejia lui Roland şi a tovarăşilor lui este demnă de tonul epopeic al „Cântării”.

Sunt şi remarcabile formulări poetice: „(Charlemagne) îşi ascunde sub mantie neliniştea”; „Roland vede ginta blestemată, mai neagră decât cerneala şi care n-are nimic alb în afara dinţilor”; „Înalţi sunt munţii şi întunecoase văile, stâncile sunt bătute de furtuni şi trecătorile, sinistre”. Schimbarea poziţiei epitetelor ritmează fraza. Câte un tablou paşnic apare surprinzător după dinamismul luptei: „(Charlemagne) adoarme, pradă oboselii. De-a lungul şi de-a latul câmpului, francii au adormit şi ei. Nici un singur cal nu mai izbuteşte să stea în picioare; toţi rumegă culcaţi. Învaţă multe cel care suferă”. Ca şi Grigore Ureche, cronicarul face apel la apariţii dumnezeieşti: „Iată că a venit la el (la Charlemagne) un înger, acela care are obiceiul să-i vorbească”. Împăratul are două vise premonitorii. „Iată ce i-a arătat îngerul Gabriel împăratului”, explică autorul. Natura participă la evenimente. Când Roland e atacat de sarazinii câtă frunză, câtă iarbă, bezna acoperă câmpia de la Roncevaux, ca la sfârşitul lumii, în schimb, când împăratul îi ajunge din urmă pe sarazini, îngerul face din noapte zi, ca să-i dea răgazul să încheie bătălia. „Cine are ajutorul lui Dumnezeu îşi duce la bun sfârşit treaba”, scrie cronicarul în acelaşi spirit religios de care sunt impregnate faptele glorioase ale creştinilor. Bărbăţia nu exclude lacrimile. Charlemagne şi Roland plâng văzându-i morţi pe cavaleri sau leşină de durere. Trădătorul Ganelon e legat de cozile a patru cai şi fărâmat, ca Ion Vodă al nostru, nu înainte însă de a avea loc un duel judiciar între doi cavaleri, biruitorul fiind acela care hotărăşte soarta celui care s-a aflat la originea masacrului.

Ca şi
Istoria ieroglifică a lui Cantemir sau Ţiganiada lui Budai-Deleanu, Cântarea lui Roland ar trebui rescrisă pe scurt într-o limbă accesibilă tinerilor cititori. E, în definitiv, o poveste încântătoare, plină de fapte măreţe, în care loialitatea e la mare preţ, iar trădarea pedepsită. Puţine poveşti contemporane sunt mai morale decât aceasta, avându-l drept erou pe Roland, cavalerul fără pată şi prihană”.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 25 februarie 2012

Primul om, ultimul om


José Lenzini, Les derniers jours de la vie d’Albert Camus, Éditions Actes Sud, 2009.

În Franța s-a reeditat recent o carte despre Camus: Ultimele zile de viaţă ale lui Albert Camus. Autor este José Lenzini. Cele mai interesante pagini evocă adversităţile, nu o dată prosteşti, de care scriitorul a avut parte. Se poate spune că s-a bucurat de antipatia multor contemporani ai săi, destule, din cauza invidiei stârnite de Nobelul din 1957, fie de natură ideologică, Sartre şi Francis Jeanson, care îl acuzau de moliciune în ideile lui de stânga, fie de natură general intelectuală, Pascal Pia, care îi considera umanismul „demodat”.

Părerea biografului actual este că algerianul de origine modestă, fiu al unei femei analfabete, n-a fost niciodată cu adevărat acceptat de elitele pariziene din Saint- Germain-des-Près, cartierul şic al intelectualităţii din epocă. Lenzini dresează o lungă listă de intelectuali, de la Edgar Morin la Alain Finkielkraut, atacaţi sistematic în timpul vieţii de nulităţi invidioase, îndeosebi academice. Partea proastă, conchide Lenzini, este lipsa de substanţă a acestor atacuri, unele pur personale, ca şi lipsa de autoritate intelectuală a majorităţii atacatorilor. Nu e semnificativ şi deprimant să citeşti sub pana unui astăzi complet necunoscut Bernard Frank despre „insignifianţa” lui Camus ca filosof şi scriitor?

Un fragment din prezentarea editurii: ”Le 4 janvier 1960, Albert Camus quitte Lourmarin. Il doit rejoindre Paris par le train, mais se laisse convaincre par son éditeur, Michel Gallimard, de faire le voyage en voiture. Il n'arrivera jamais à destination. Sur une longue ligne droite, la voiture fait une embardée; Camus est tué sur le coup. Dans sa sacoche, on retrouve le manuscrit du 'Premier Homme', en cours d'écriture, et son ticket de train non utilize”.



Citiţi în continuare!

luni, 20 februarie 2012

La început a fost re-începutul


Una şi aceeaşi poveste - nu spun o noutate - poate fi formulată în multe feluri, de autori diferiţi, în momente diferite, şi fără ca aceşti mirabili autori să fi auzit unul de celălalt. Nu e vorba, aşadar, de vreo influenţă. Şi, cu atât mai mult (sau mai puţin), de anxietatea ei. E vorba de un fapt inevitabil: tot ce era de spus s-a spus deja. Jorge Luis Borges are negreşit dreptate: istoria literaturii e repetarea neistovită, meticuloasă, a câtorva metafore. Aşa cum istoria filosofiei e repetarea câtorva tautologii venerabile. Nu facem decât să adăugăm glose la glose, a observat pe bună dreptate Michel Eyquem de Montaigne.

Inventivitatea poeţilor (dar şi aceea a comentatorilor) e, vai, limitată. Folosesc termenul “poet” în sensul lui etimologic. Poet a fost şi Kafka, poet a fost şi Joyce, în sfârşit, poet a fost şi Ezra Pound. Ineditul e, mereu şi mereu, unul al re-scrierii, al re-dicţiunii, al re-culegerii. Noutatea, câtă e, ţine de circumstanţe şi detalii. Altfel spus, e întru totul ornamentală: a well wrought urn... Trama povestirii, a poemului, a tratatului metafizic e una singură. Variantele, să mai zic?, legiune. Tezaurul fanteziei omeneşti e avar şi încuiat cu multe chei.

Nimeni nu ar asculta o poveste, dacă nu ar şti de mult desfăşurarea ei. Mai nou, plăcerea provine din re-cunoaştere şi nu din surpriză. E un fapt de memorie şi nu unul de intuiţie. Nu mai există titluri, enunţuri, pasaje ori texte surprinzătoare, hélas… Voi cita ca dovadă un singur exemplu: “nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit”. Nu ştim cine a rostit, cel dintâi, această propoziţie. Ştim, în schimb, numele celor care au repetat-o: printre ei, Platon, Aristotel, Pascal, Noica. Lista e, oricum, incompletă.

Valeriu Gherghel

Citiţi în continuare!

marți, 14 februarie 2012

Metafizica jucăriilor


Nicolas Witkowski, Petite métaphysique des jouets: Éloge de l’intuition enfantine, Éditions de La Martinière, 
2011, 176 p

În plin Crăciun, când magazinele din toată lumea abundă în jucării sofisticate şi deseori nocive de origine chinezească, un fizician şi istoric al ştiinţei francez, Nicolas Witkowski, a publicat o carte în care demonstrează rolul jucăriilor în viaţa unor savanţi, Einstein, de exemplu. Mică metafizică a jucăriilor nu pune preţ pe jucăriile actuale, ci pe cele de odinioară, acelea simple şi naive, care au încântat copilăria generaţiilor trecute: sfârleaza, baloanele de săpun, castelul de cărţi de joc şi atâtea altele. Explicaţiile sunt savuroase şi instructive. Baloanele de săpun, perfect sferice şi irizate, au sugerat soluţia problemei „voiajorului comercial” interesat de cel mai scurt drum între localităţi. Castelul de cărţi de joc se prăbuşeşte de fiecare dată la nivelul paisprezece şi asta în cazul cel mai bun. Adultul crede într-o lipsă de îndemânare sau un curent de aer neprevăzut. Copilul gândeşte mai puţin practic: lui i se pare că accidentele care duc la prăbuşire nu sunt fireşti. El ar vrea, alt exemplu, ca sfârleaza să se învârtească, dacă nu la infinit, cât se poate de mult. De la problema rotirii sfârlezei au plecat savanţii care au creat giroscopul sau au calculat matematic rotaţia cicloanelor sau traiectoria mingii de tenis în funcţie de poziţia rachetei. Bună lecţie pentru părinţii de astăzi, mai ales într-o epocă de criză: nu numai că jucăriile povestite de Witkowski sunt mai utile în dezvoltarea copilului, dar sunt, cu siguranţă, şi mult mai ieftine.

Iată și un mic citat: « L’enfant poursuit finalement le même but que le physicien, le philosophe ou 
le mathématicien en quête d’invariants. Il va droit à l’essentiel, à ce qui est caché derrière les choses. Il va droit aux lois 
de la nature » (p. 152).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 11 februarie 2012

Simpla prezență


Hans Ulrich Gumbrecht, Eloge de la presence: Ce qui échappe à la signification, tr. Françoise Jaouën, Editions Libella-Maren Sell, 2010, 233p.

Autorul se înscrie în seria filosofilor care contestă ubicuitatea interpretării. Și folosul ei. Pentru Heidegger, pentru Gadamer, totul este interpretare, totul e interpretabil. Nimic nu scapă acestei stihii abstracte. Omul e o ființă care interpretează. Gumbrecht subliniază unilateralitatea acestei poziții. Și unilateralitatea omului care (doar) interpretează. Fiindcă ființa care s-a obișnuit să interpreteze orice uită să trăiască prezența mută și fascinantă a lucrurilor din jur. Interpretarea trebuie să lase locul experienței și bucuriei estetice. E mai interesantă materialitatea operelor de artă, decît semnificația lor. Poți mînca un măr și fără să te gîndești la păcatul originar...

În original, lucrarea autorului s-a publicat în anul 2004 sub titlul: Production of Presence: What Meaning Cannot Convey. Hans Ulrich Gumbrecht e german, dar e profesor în Statele Unite și scrie în engleză.


Citiţi în continuare!

joi, 9 februarie 2012

Evul Mediu pe vîrful nasului


Chiara Frugoni, Le Moyen Age sur le bout du nez: lunettes, boutons et autres inventions médiévales, tr. Silvano Serventi, Paris: Les Belles Lettres, 2011, 290p.

În noiembrie anul trecut, s-a publicat la Belles Lettres o carte foarte interesantă. A fost scrisă de Chiara Frugoni și face, cu umor și limpezime, un inventor al invențiilor Evului Mediu. Nu sînt deloc puține. Vă interesează o listă sumară? Iată: cartea-codex, universitatea, ochelarii, furculița, busola, harta, cărțile de joc, luneta (nu doar a lui Galileo Galilei), pulberea, nasturii, cifrele zise arabe, Moș Crăciun (care ar fi un avatar al sfîntului Nicolae), arborele genealogic, pantalonii ș. a. m. d. Nu sînt deloc sigur de faptul că istoricul italian a epuizat invențiile medievale și nici de faptul că unele invenții nu aparțin, de fapt, Antichității. Oricum, o carte amuzantă și folositoare. Prefața lucrării aparține venerabilului istoric Jacques Le Goff.


Citiţi în continuare!

miercuri, 8 februarie 2012

Cartea lumii și lectura ei


Hans Blumenberg, Lizibilitatea lumii, traducere de Maria Magdalena Anghelescu, Cluj: Editura TACT, 2011, 430p.

Lucrarea Die Lesbarkeit der Welt a fost publicată de autor în 1979. Ea se înscrie în seria operelor care ilustrează concepția ”metaforologică” a lui Blumenberg. În Lizibilitatea lumii, filosoful german discută metafora lecturii în măsura în care această metaforă descrie raportul nostru cu lumea. Pentru greci, raportul dintre subiect și lume era unul i-mediat. Sfîntul Augustin va modifica paradigma greacă și sensul metaforei lecturii. Lumea este o țesătură de semne, de vestigii, care atestă un Creator care a voit ca lumea să fie accesibilă cognitiv, lizibilă deci. Împotriva gnosticilor care demonizau lumea (o manifestare a răului) și o socoteau ininteligibilă (o manifestare a irațiunii), metafora sfîntului Augustin are menirea de a schimba viziunea.


Citiţi în continuare!