marți, 31 ianuarie 2012

Van Gogh


Recitesc scrisorile lui Vincent Van Gogh (1853-1890) în ediția, veche de treizeci de ani, de la Editura Meridiane (traducere de Constanța Tănăsescu). În aproape cinci sute de scrisori, de obicei taciturnul pictor maturisește despre viața, izbînda și eșecul său. Cît timp poate lucra, cît timp are culori și cartoane, e fericit. Muncește ”pe rupte”, după propria formulă ades repetată. Lucrează zece, douăsprezece ore fără pauze, trezindu-se foarte devreme, căci numai în zori, zice pictorul, pot fi surprinse anumite efecte de lumină.

Munca obstinată, iată ceea ce caracterizează viața de zi cu zi a artistului. Vocația solitudinii îl face să poată picta nestingherit, fără a se lamenta prea mult. Singurătatea nu-l deranjează ca pe ceilalți și, deși nu o caută anume, Van Gogh pare chemat pentru ea și se simte într-însa ca în mediul său. Altfel nici nu poți explica neobișnuita lui prolificitate.

Artistul acesta a cărui boală a primit tot felul de interpretări se vădește mereu pe parcursul scrisorilor, în chip paradoxal, de o mare luciditate. Intuiția lui este maximă și, într-o epistolă profetică, pictorul spune cît va mai rezista unui ritm infernal: ”cred că trupul meu va putea face față încă vreo cîțiva ani, să zicem între șase și zece” (vol. 1, p.332). Mai avea de trăit numai șapte...

Ceea ce impresionează mereu sînt frecventele propoziții la imperativ, curioase într-o scrisoare adresată altcuiva, propoziții adresate, în fond, lui însuși. Vincent Willem Van Gogh este aspru cu sine, căci de timpuriu a aflat că însăși munca unui creator este aspră. Își repetă mereu acel trebuie al unui imperativ care îi domină existența: ”Dar trebuie să cîștim timpul pierdut datorită faptului c-am început mai tîrziu decît ceilalți; așa că trebuie să muncesc îndoit, cît pot eu de bine (1, p.212); sau: ”Trebuie să mă arăt ferm și neînduplecat ca o lamă de oțel” (1, p.109). Doar urmînd acest program despotic, existența lui fulgerătoare s-a putut împlini într-o operă magnifică.

Artistul s-a apucat tîrziu de pictură, spre 1880. Dar odată ce s-a hotărît pentru asta, nu mai concepe nici o stavilă de nedepășit, nici o limită care să nu poată fi trecută: ”Greutățile sînt pentru mine ca niște stimulente” (vol. 1, p.287). Își recomandă sieși perseverență și voință de neclintit și-și propune să devină un pictor bun. Muncește ”ca un somnambul” (iarăși o expresie proprie) și, la capătul a zece ani, ucenicul a ajuns în preajma vechilor maeștri (despre care vorbește mereu cu o admirație nedisimulată).

Van Gogh lucrează,în definitiv, împotriva destinului. Este sărac (trăiește din mica sumă trimisă lunar de fratele său, Theo) și adesea nu are ce mînca. Scrie odată: ”În cursul acestor patru zile, am trăit mai ales cu 23 de cafele și cu pîinea pe care trebuie să o plătesc de acum încolo” (2, p.215). Deși uneori e epuizat, afirmă: ”problema oboselii nici nu se pune, chiar în noaptea ce vine voi mai face un tablou” (2, p.202).

În ultimul an de viață, crizele de anxietate se înmulțesc. În pofida lor, Van Gogh este gata să ia totul de la început: ”Am pornit din nou la lucru cu o energie de neînfrînt” (2, p.271). Era, din păcate, mult prea tîrziu.

Citiţi în continuare!

luni, 23 ianuarie 2012

Glosă la Dostoievski


În universul psihologic dostoievskian, nimeni nu respectă vreodată principiul rațiunii suficiente. Nici un act fără rațiune (motiv) devine acolo: nici un act cu motiv. Principiul rațiunii suficiente funcționează așadar defectuos: parce que devine malgré. Omul acționează nu pentru că, ci pentru că nu trebuie, pentru că nu se cade; nu pentru că, ci în pofida faptului că: ”Nu vreau pentru că așa vreau”, afirmă omul din subterană. Raportul omului cu interdicția și necesitatea e acum unul de contrazicere. Apariția interdicției implică, la prozatorul rus, mereu și mereu încălcarea ei.

Dacă personajul lui Musil e fără însușiri, cel al lui Dostoievski e fără motive: ”...din nimic, într-adins; știam perfect că n-aveam motive” (Însemnări din subterană).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

Cămara lui Paul Valéry


Romanul poliţist solicită, în principiu, resursele de inteligenţă ale cititorului. Se presupune că autorul îi oferă tot ceea ce e necesar pentru a desluşi investigaţia detectivului şi a ajunge la o concluzie proprie: x e făptaşul. Şi, în unele cazuri măcar, cititorul ar trebui să ghicească mai repede decît detectivul cine este făptaşul. Dar nu se întîmplă niciodată aşa. Dacă nu greşesc, acelaşi perfid autor face tot posibilul pentru a tulbura mersul cercetării, reconstituirea crimei (sau a şirului de crime, dacă avem de a face cu un serialkiller). Pentru acest cuvînt, cititorul e copleşit de amănunte irelevante, de mărturii închipuite, de adevăruri parţiale şi ajunge, adesea, la un rezultat greşit. Abia ultima pagină, ultimul rînd îl iluminează. Aşadar, dacă nu ar exista vigilenţa, ingeniozitatea şi logica rece ale unui Hercule Poirot, ale părintelui Brown, ale lui Sherlock Holmes, odiosul criminal ar rămîne pentru totdeauna nepedepsit şi s-ar bucura de roadele abjecte ale nelegiuirii lui. Rostul detectivului e, în primul rînd, acela de a restabili curăţenia morală a universului şi de a-l face acceptabil şi locuibil.

Se presupune, de asemenea, că filosoful este, prin însăşi esenţa lui, o fiinţă extrem de gravă, de serioasă. Filosoful - pretind comentatorii - se ocupă de esenţe, de universalii, de Idei şi mult mai puţin de lumea sensibilă, a fărădelegii şi păcatului. Filosoful nu are ochi şi urechi pentru realitate, ci doar pentru ceea ce depăşeşte realitatea şi se înscrie în lumea inteligibilă. În alte cuvinte, filosoful e un închipuit cu capul în nori, precum Thales din Milet. Povestea spune că numitul Thales s-a prăbuşit într-o groapă adîncă, fiindcă obişnuia să privească doar aştrii din văzduh. Puţin a lipsit să nu-şi curme viaţa. Şi totuşi…

Au existat filosofi importanţi, care nu au dispreţuit câtuşi de puţin genul poliţist şi nu au considerat sub demnitatea lor să citească minunatele romane ale lui Sir Arthur Conan Doyle (părintele lui Sherlock Holmes), ale doamnei Agatha Christie (creatoarea lăudărosului şi infailibilului detectiv Hercule Poirot), ale scînteietorului Gilbert Kelth Chesterton (inventatorul părintelui Brown) ori fanteziile guralivului San-Antonio (creatorul lui San-Antonio!).

Voi cita, în grabă, doar cîteva nume dintr-o mie: Jean-Paul Sartre, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Paul Valéry, N. Steinhardt, Umberto Eco.

Aş începe cu Jean-Paul Sartre, autorul imensului tratat despre Fiinţă şi neant. Simone de Beauvoir susţine (şi nu avem temei să nu o credem) că pe vremea când facea naveta nu mai ştiu unde (la sfîrşitul anilor ’20 şi începutul anilor ‘30), Sartre îşi trecea timpul, în compartimentul unui tren plicticos, citind cu voluptate romane poliţiste.

Al doilea exemplu se referă la un ilustru profesor de metafizică şi logică, foarte afecţionat de pătimaşii epocii interbelice. Mă refer, desigur, la versatilul Nae Ionescu. La moartea “diabolicului” profesor de metafizică (cel puţin aceasta a fost impresia lui Mihail Sebastian, dar şi a altora, a patriarhului Miron Cristea, de pildă), pe masa lui de lucru a defunctului, Mircea Vulcănescu a recunoscut cu pioasă tulburare, printre teancuri de ziare şi fotografii cu Maruca Cantacuzino, “cîteva fascicule dintr-un roman poliţist”.

L-aş menţiona, în fine, pe eseistul şi poetul Paul Valéry. Scriitorul care l-a inventat pe Monsieur Teste, avea obiceiul să lipsească perioade considerabile de acasă, spre disperarea soţiei şi îngrijorarea admiratorilor. Abia la moartea lui Valéry, s-a descoperit adevărul. Un adevăr mult mai simplu decît părea. Paul Valéry închiriase fără ştirea celor din jur un soi de cămară ferită de văzul curioşilor. Raţiunea acestei cheltuieli (extrabugetare) era, pur şi simplu, acela de a citi în linişte, nederanjat de intruşi şi nepoftiţi, sutele de cărţi poliţiste, care căptuşeau pînă la tavan pereţii cămării. Nici vorbă de întîlniri ilicite ori de nopţi bahice

Morala acestui articol este, desigur, următoarea: nu neglijaţi din filosofică trufie astfel de cărţi folositoare de suflet! Măcar în pauza dintre două raţionamente întortocheate!



Citiţi în continuare!

vineri, 20 ianuarie 2012

Pene de arhangheli prin văzduh


Mi-am adus aminte, nu de mult, de o povestire amuzantă. În Decameronul lui Boccaccio, se relatează că un preot vînzător de moaşte ajunge într-un sat din Italia, îşi desface traista şi prezintă muşteriilor preţioasele produse. Aş aminti în treacăt că Boccaccio a redactat vestita lui culegere de povestiri la puţină vreme după cumplita epidemie de ciumă care a lovit Florenţa în anul 1348. Preotul lui Boccaccio e un impostor, cum au fost atîţia în Evul Mediu, dar enumerarea lui are haz. Voi explica îndată de ce.

Vînzătorul declară că pune la dispoziţia sătenilor interesaţi, la un preţ convenabil, următoarele mărfuri binecuvîntate: o pană din aripile arhanghelului Gabriel; cîteva fire din ţărîna pe care Mîntuitorul a făcut semne cu degetul, în momentul în care fariseii l-au întrebat în ce mod trebuie pedepsită femeia adulteră (Ioan, 8: 6); scrisoarea pe care Pilat din Pont a trimis-o împăratului roman, îndată după ce a discutat cu Iisus despre esenţa adevărului; o frunză din măslinul de care s-a spînzurat Iuda Iscarioteanul, cînd şi-a înţeles vinăvăţia. În sfîrşit, vînzătorul de moaşte pretinde că are (probabil într-o sticluţă pecetluită) una din lacrimile care au curs pe chipul Maicii Domnului în timpul Răstignirii.

Pentru cititorul neinhibat care deschide un autor neinhibat, precum Boccaccio, enumerarea e amuzantă, în primul rînd, pentru că fiecare dintre aceste obiecte este perfect neverosimil ori chiar imposibil. Preotul lui Boccacio e un farsor lipsit de scrupule, care exploatează naivitatea şi buna credinţă a muşteriilor, într-un timp obsedat de prezenţa sacrului.

Cine a văzut vreodată pene de arhangheli plutind prin văzduh, în bătaia vîntului? Cum poţi verifica faptul că un pumn oarecare de ţărînă (care putea fi luată, la o adică, de pe drumul urmat de vînzător) mai poartă semnele degetului divin? Cînd a putut nota procuratorul Pilat acea epistolă despre care nu pomeneşte nici un cronicar roman, nici o scriere apocrifă, nimeni, nimeni? Şi, mai ales, cum poţi păstra o lacrimă (doar o lacrimă!), atîta vreme cît orice lacrimă se usucă sub acţiunea agenţilor termici şi a timpului? Mai mult: cine va fi avut prezenţa de spirit să culeagă acea lacrimă de sub ochii Maicii Domnului? Totul e dubios în această înşiruire. Mai interesant este însă un alt fapt şi anume îndrăzneala nemaipomenită a lui Boccaccio. Căci, am spus deja asta, el nu a fost contemporan cu agnosticul prozator José Saramago (care a luat premiul Nobel în 1998), nu a fost contemporan cu noi, ci a scris Decameronul pe la 1350, acum mai bine de şase veacuri şi jumătate.

Dacă enumerarea preotului din povestire e fictivă şi, ca atare, ne putem îndoi foarte bine de realitatea ei, enumerarea care urmează nu e deloc fictivă. Citez pentru exactitate cartea lui Umberto Eco, Vertigo: Lista infinită, tipărită la Editura RAO acum cîteva luni. Moaştele nu au fost în Evul Mediu doar surse de sfinţenie şi tămăduire sufletească, dar şi “mărfuri” expuse într-un scop turistic. O biserică avea mai mulţi vizitatori în măsura în care se lăuda cu bogăţia moaştelor. Spre exemplu, în catedrala Sf. Vitus din Praga pot fi venerate faţa de masă a Cinei celei de Taină, un dinte al sfintei Margareta, mandibula sfîntului Eubanus, cîrja lui Moise. Un dinte al sfîntului Ioan Botezătorul s-ar afla, în schimb, la Viena. În domul din Milano, spun cunoscătorii (şi avem, de această dată, temei deplin să-i credem pe cuvînt), se păstrează cîţiva spini însîngeraţi din cununa lui Iisus, dar şi moaşte felurite ale sfintelor Agnes, Agata, Caterina şi Praxedes.

Cronici verosimile susţin, de asemenea, că într-o catedrală din Germania se păstra, în secolul al XII-lea, craniul sfîntului Ioan Botezătorul la vîrsta de 12 ani, în timp ce craniul omului matur era (şi este) expus în biserica San Silvestro in Capite de la Roma.

Nu insist. Paralelismul dintre cele două enumerări sare imediat în ochi. Pe cît de incredibilă e pima listă (lista lui Boccaccio), tot pe atîta pare a doua, deşi nu mai e vorba, în acest caz, de ficţiune. Dar nu are rostul să ne mirăm foarte mult.



Citiţi în continuare!

miercuri, 18 ianuarie 2012

Jorge Luis Borges: Tu


Tu

Un singur om s-a născut, un singur om a murit pe pământ.
A afirma contrariul este pur şi simplu statistică, este o adunare imposibilă.
Nu mai puţin imposibilă decât a aduna mirosul ploii cu visul pe care l-ai visat azi-noapte.
Acest om e Ulise, Abel, Cain, primul om care a întocmit constelaţiile, omul care a înălţat cea dintâi piramidă, omul care a scris hexagramele din Cartea Schimbărilor, faurul care a săpat runele pe spada lui Hengist, arcaşul hoinar Tamberskelver, Luis de León, librarul care l-a zămislit pe Samuel Johnson, grădinarul lui Voltaire, Darwin la prora corăbiei Beagle, un evreu în camera de gazare, iar, cu timpul, tu şi eu.
Un singur om a murit la Ilion, la Metauro, la Hastings, la Austerlitz, la Trafalgar, la Gettysburg.
Un singur om a murit în spitale, în naufragii, în singurătatea apăsătoare, în alcovul lenei şi al dragostei.
Un singur om a privit revărsatul zorilor.
Un singur om a simţit în cerul gurii răcoarea apei, gustul fructelor şi al cărnii.
Vorbesc despre singurul, despre unul, despre cel care întotdeauna e singur.
Citiţi în continuare!

marți, 17 ianuarie 2012

Mîndrie şi prejudecată


S-a vădit cu ocazia zilei naţionale - nici nu se putea moment mai potrivit! – că românii, în proporţie de 99, 99 la sută, sînt mîndri de România. Aşa spune un sondaj festiv. În opinia mea, întrebarea sondajului (eşti mîndru de România?) nu e una corectă, din motive logice şi filosofice. Nu poţi fi mîndru decît de lucrurile care depind de tine, de vrerea ta, de bunăvoinţa ta. Altfel spus, nu poţi fi mîndru decît de lucrurile şi faptele pe care le poţi alege, pe care le poţi refuza ori accepta. De celelalte, cele mai multe de altfel, nu poţi fi nici mîndru, nici ruşinat, nici indignat, nici înduioşat. Întrebarea e, ca atare, lipsită de sens.

Pentru a ne da seama de absudul ei, o putem compara cu întrebări asemănătoare, a căror lipsă de sens sare în ochi. Ce poţi răspunde la o întrebare precum aceasta: eşti mîndru că ai doi plămîni, o inimă, un esofag şi un intestin subţire, lung de cîţiva metri? Dar la întrebarea: eşti mîndru că porţi pantofi numărul 40, că ai 1m, 70 înălţime şi 56 de kilograme? Sau, în fine, la întrebarea: eşti mîndru că astăzi e frig afară, că a nins astă noapte şi că norii sînt purtaţi pe cer de la nord la sud? Cel care ar răspunde pozitiv sau negativ la astfel de întrebări s-ar pune într-o situaţie ridicolă. Nu poţi spune că eşti mîndru că se anunţă pe Marea Neagră o furtună. Nu poţi spune că eşti mîndru că Bahluiul a îngheţat.

Prin urmare, lucrurile se împart (ca în filosofia stoicilor) în două categorii: lucruri contingente, care depind de tine, pe care le poţi modifica, pe care le poţi anula şi lucruri necesare, imuabile, inevitabile, care nu stau nici în voinţa, nici în putinţa ta. Eu nu sînt deloc mîndru acum că am o temperatură de 37 de grade. Nici nu mi-e ruşine de asta. Dar pot fi mîndru, să zicem, de ajutorul pe care îl dau unui prieten în nevoie, de cutare eseu scris de mine întro zi inspirată sau de vorba bună spusă cîndva unui bolnav.

România e o realitate care face parte, pentru români, pentru Domniile Voastre, pentru mine, din categoria “lucrurilor” inevitabile, a celor pe care nu le-am ales, fiindcă nu ne-am ales nici data, nici locul naşterii, nici părinţii, nici numele, nici sexul, nici culoarea pielii. Că vrem, că nu vrem, România e un dat. La existenţa acestor lucruri noi nu avem nici o contribuţie. Nu le putem evita. Şi nu ne putem mîndri (dar nici ruşina) cu datele din buletin oricare ar fi acestea. Poţi fugi din România, dar nu te poţi separa de România, chiar dacă te-ai mutat în Canada.

De la E. M. Cioran încoace, e la modă ceea ce nemţii numesc Selbsthass, ura de sine. Tînărul Cioran era disperat nevoie mare că România nu are populaţia Chinei, suprafaţa Rusiei şi trecutul Franţei. El nu se putea împăca deloc cu nişte date naturale, altfel indiferente. Dar tot ceea ce e natural şi e dat trebuie privit, în opinia mea, cu maximă împăcare şi seninătate. Nu poţi face o obsesie din trecut, din faptul naşterii sau din locul ei precis. Aşa cum nu e bine să faci o obsesie din bătrîneţe sau din faptul morţii. Sînt pur şi simplu inevitabile. Merită cu adevărat să disperi doar de lucrurile care stau în putinţa ta. Pentru Cioran, mă gîndesc, un “obiect” de ură mai potrivit decît faptul de a fi român ar fi fost, cu siguranţă, ratarea unei metafore sau a unei vorbe de duh.

Mulţi mărturisesc (dar nu în sondajele festive!) că simt o anume ruşine (mai ales cînd merg în străinătate) pentru faptul de a fi români. Dacă tot ceea ce am spus mai sus e adevărat, ruşinea lor nu e cîtuşi de puţin justificată. Dacă am putea alege între a fi şi a nu fi român, ruşinea ar avea oarece îndeptăţire şi sens. Dar nu putem, oricît ne-am chinui. Pentru faptul de a fi român nu sînt răspunzător. Numai acolo unde poate fi vorba de răspundere, de deliberare şi alegere, numai acolo au semnificaţie plină cuvinte ca mîndrie, ruşine, stînjeneală etc.

Ni se întîmplă prea des să ne ruşinăm sau să ne trufim acolo unde nu e cazul, fiind vorba de lucruri inevitabile, şi să rămînem indiferenţi tocmai acolo unde ar trebui să ne ruşinăm: în domeniile în care lucrurile chiar depind de noi.

Valeriu Gherghel

Citiţi în continuare!

luni, 16 ianuarie 2012

Snobul: o fiziologie


Frederic Rouvillois, Istoria snobismului, traducere Irina Negrea, București: Editura Nemira, 2010, 352p.

Nu am scris imediat, cînd s-a tradus adică, despre cartea lui Frédéric Rouvillois, autor și al unei Istorii a politeții. O facem, vai, abia acum. Pentru un motiv simplu. Nimeni nu a scăpat încă de farmecele și ispitele snobismului. În firea fiecăruia dintre noi, există măcar un sîmbure de snobism. A fi om înseamnă - să nu vă supărați pe autorul francez! - a fi snob. Dar ce este, în fond, snobismul?

Etimologia ne trimite la sintagma latină ”sine nobilitate”. E snob acela care imită (maimuțărește) gusturile și atitudinile unei elite, situată socialmente deasupra vulgului obișnuit. E snob nepriceputul care face ca priceputul. E snob, de exemplu, burghezul care încă nu și-a rafinat gustul prin raport cu nobilimea, cu ”foștii” vechiului regim. Deși deține deja puterea economică, burghezul e complexat că nu are subțirimea elitei decadente. Merge la teatru și e iritat. Ascultă Wagner și nu pricepe. Dar ar vrea să priceapă.

Aceasta e marea calitate a snobului. E studios, silitor și răbdător. Învață. Se expune ironiilor, dar nu dă înapoi. E umilit, dar acceptă umilința.
E un arivist, cum ar veni. Vrea să parvină. Să se înalțe. În ochii săi, dar mai ales în ochii celor din jur. Snobul citește un poem de T. S. Eliot nu pentru că ar gusta poezia lui Eliot (sau poezia lui Pound), ci pentru că Eliot e apreciat de un grupuscul de inițiați. Vrea să devină și el un inițiat. Dacă facem abstracție de acest exemplu, observăm de îndată că mecanismul snobismului e general uman. Cine nu vrea să fie alături de inițiați?

Snobismul nu e invenția secolului al XIX-lea. În acest secol, s-a inventat doar termenul. Snobismul, susține Frédéric Rouvillois, e vechi de cînd lumea. Teza principală a cărții aceasta este. Snobismul nu e o descoperire subită a omului modern. Sigur, se știe că William Makepeace Thackeray a folosit pentru prima dată cuvîntul „snob" și a făcut portretul închipuitului. Dar forjarea acestui cuvînt nu coincide cîtuși de puțin cu originea snobismului. Omul nu se mulțumește niciodată cu ceea ce este. Dorește ceva nu pentru că acest ceva ar fi în sine dezirabil, ci fiindcă altul l-a dorit înaintea lui (e cunoscutul fenomen al ”dorinței triunghiulare”). Vrea să înțeleagă, fiindcă altul deja a înțeles. Sau așa i se pare, cel puțin.

Vrea să fie diferit. Într-un cuvînt, e snob, adică uman. Iată încă una din tezele lui Frederic Rouvillois. În original, lucrarea lui s-a tipărit în anul 2008. [V. G.]

Citiţi în continuare!

duminică, 15 ianuarie 2012

Filosofia și eternul feminin


Problema relației dintre filosofie și femeie a fost abordată rar și cu multă precauție. Nu pricep de ce. Dacă au filosofat mai puțin, femeile au fost, în schimb, dintotdeauna niște adevărate Muze pentru domnii filosofi. De exemplu, nevasta lui Socrate, guraliva Xantipa, e deja vestită. Nu se poate redacta o istorie serioasă a filosofiei grecești fără ea.

Aș adăuga faptul că femeile au constituit mereu auditoriul cel mai inteligent al bărbaților. Multe tratate de filosofie au fost scrise pentru doamne și prințese. A rămas celebră regina Christina a Suediei, care l-a invitat pe Descartes la curtea ei și l-a convins să scrie un tratat despre pasiunile omenești.

Aș vorbi acum despre un anume gînditor francez. Rostul paragrafului, veți vedea, are directă legătură cu femeile. Așadar, mă refer la Frédéric Pagès, licenţiat în Filosofie şi unul din condeiele redutabile de la “Canard enchaîné” (o vestită publicaţie satirică din Hexagon), unde interviurile lui mai degrabă imaginare au avut mereu un enorm succes. Numitul Pagès a publicat mai multe cărțulii neconformiste şi spirituale, în care formaţia lui academică şi umorul se amestecă într-un chip simpatic.

După Descartes şi cînepa (azi s-ar spune Descartes și iarba): De ce să te muţi în Olanda? (în original e Descartes et le cannabis: Pourquoi partir en Hollande? Éditions Fayard, “Mille et une Nuits”, 1996), şi Viaţa sexuală a lui Immanuel Kant (La vie sexuelle d’Emmanuel Kant, 1999; volumul e semnat cu pseudonimul Jean-Baptiste Botul, “filosof oral”, şi a fost tradus şi la noi), Frédéric Pagès a publicat la Éditions Fayard, “Mille et une Nuits”, în 2007, o cărţulie provocatoare și amuzantă, de 80 de pagini, intitulată A filosofa sau arta de a lua piuitul femeilor (Philosopher ou l'art de clouer le bec aux femmes).

Constatînd faptul că în istoria metafizicii sînt prea puține femei, Pagès se porneşte să le caute prin timp, de la Aspasia lui Pericle, la Hypathia din Alexandria (ucisă de niște creștini fanatici, în 415) şi pînă la Julie de Lespinasse, în secolul al XVIII-lea, găsind destule, mai ales în dormitoarele filosofilor.

Vrînd să demonstreze că filosofia nu e o disciplină misogină, că ea nu a fost și nu este un tărîm asexuat, un “no sex land”, “o zonă neutră, o Elveţie a gîndirii", autorul francez se lansează în paradoxuri ilariante şi anecdote hazoase, care, cu siguranţă, le vor intriga pe militantele feministe. Deşi scopul şi intenţia autorului sunt mai mult decît nobile.

Frédéric Pagès sugerează un fapt doar în aparenţă uimitor: contribuţia filosofică a sexului frumos s-a manifestat îndeosebi în conversația de tip socratic, mai cu seamă în epoca glorioasă a saloanelor franțuzești. Dar acest timp al sensibilităţii şi gingăşiei metafizice a trecut: seriosul masculin a luat hăţurile în mînă şi a predicat o înţelepciune seacă de la înălţimea catedrelor universitare.

Morala cărţii lui Pagès este următoarea: discursul filosofic feminin s-a învăluit dintotdeauna în umilinţă, discreţie şi pudoare. Femeile au filosofat neîndoios. Dar sistemele lor au fost îndeosebi o filosofie de buduar. Femeilor nu le-a păsat prea tare de posteritate şi glorie. Ele s-au mulţumit să-i educe pe bărbaţi (id est pe barbari). Şi, nu încape vorbă, au reuşit ăn cele mai multe rînduri…

Să sperăm că Philosopher ou l'art de clouer le bec aux femmes va fi tradusă cît de curînd în româneşte.

Căutați și citiți cartea lui Frédéric Pagès, chiar dacă nu veți ști la sfîrșit mai multă filosofie. Veți ști, totuși, mai mult despre sufletul și mintea domnișoarelor și domnelor care au stat în preajma filosofilor. Nu e puțin lucru. [V. G.]

Citiţi în continuare!

joi, 12 ianuarie 2012

Obsesie și fixație


Deosebesc intre obsesie și fixație. Pentru filosofii stoici, seninătatea e o obsesie. Pentru Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831), cifra trei este o fixație. A fi senin e o obsesie fecundă. Însă a crede că totul se supune cifrei 3 (inclusiv istoria, inclusive divinitatea, inclusiv vîrstele omului) constituie o fixație stearpă.

În Prelegeri de filosofia istoriei, Hegel afirmă fără a clipi că orașele nu se pot întemeia decît în trei (și numai în trei) locuri: la malul mării, lîngă un rîu, într-o depresiune. Oricine vede cît de stridentă este această credință.

În imagine: Johannes Vermeer – L’astronome, 1668, musée du Louvre, Paris.



Citiţi în continuare!

joi, 5 ianuarie 2012

Să facem precum albinele


Lucius Annaeus Seneca despre lectură (Scrisori către Lucilius, 84):

”Călătoriile acestea, care îmi scutură torpoarea, cred că îmi fac bine şi sănătăţii şi studiilor. De ce anume sunt bune pentru sănătatea mea, vezi şi tu: cum dragostea de studiu mă face leneş şi mă împinge să nu mă îngrijesc de trupul meu, ajung să mă antrenez prin intermediul altora. Îţi voi arăta şi în ce măsură sunt de folos studiilor: nu am părăsit niciodată lecturile. Căci acestea sunt, după cum judec eu, necesare, mai întâi ca să nu mă mulţumesc cu mine însumi, iar apoi pentru ca, ajungând să cunosc ceea ce au aflat alţii, să stau să judec cele descoperite şi să meditez la cele ce rămân să fie descoperite. Lectura hrăneşte spiritul; când este obosit de studiu, ea îl înviorează fără să îl oprească de la studiu.

Însă nu se cuvine să ne mulţumim doar să scriem sau doar să citim: căci unul - vorbesc despre scris - face ca forţele să ne fie mohorâte şi să se stingă, iar celălalt face ca vigoarea să se împrăştie şi să se topească. Să recurgem pe rând, când la unul, când la celălalt, şi să îl strunim pe unul cu ajutorul celuilalt, astfel încât tot ce s-a risipit prin citit să redevină unitar prin scris.

Se cuvine, cum se spune, să facem întocmai ca albinele care zboară încolo şi încoace şi se aşează pe florile bune pentru miere, iar mai apoi depun în faguri şi împart ce au luat şi, cum zice Vergiliu al nostru, "mierea cea dulce o toarnă să curgă
Fagurii stupului straşnic umplându-i, nectar şi nu alta"*
Nu se ştie bine dacă albinele iau din flori un suc care este de-a dreptul miere, ori dacă transformă în această substanţă înmiresmată esenţele pe care le culeg, amestecându-le şi slujindu-se de o calitate anume a suflării lor...

Ca să nu mă îndepărtez însă de subiectul nostru, aş spune că se cuvine să imităm albinele şi să deosebim ce am adunat din diverse lecturi, pentru că lucrurile se păstrează mai bine atunci când sunt separate; apoi trebuie să amestecăm licorile acelea felurite într-o singură aromă, folosindu-ne de puterea şi strădania spiritului nostru, astfel încât, chiar dacă este limpede de unde provin, ele să fie diferite de sursa lor. Vedem că în corpul nostru digestia se desfăşoară în chip firesc, fără să intervenim cu ceva (alimentele pe care le înghiţim sunt o povară doar atâta vreme cât îşi păstrează caracteristicile şi se află solide în stomac; când însă îşi schimbă starea de dinainte, devin sânge şi energie fizică); să facem acelaşi lucru cu hrana spiritului, iar când a pătruns în noi, să nu o lăsăm întreagă, ca să nu ne rămână străină. Să o mistuim cu totul, altminteri ne va hrăni memoria, nu spiritul. Să o îmbrăţişăm pe de-a-ntregul şi să ne-o facem a noastră: în felul acesta, din elemente felurite se va forma un tot, la fel cum numerele separate, atunci când se face adunarea unor sume mici şi felurite, dau un număr unic. Spiritul nostru să facă la fel: să ţină ascuns tot ce vine din afară şi să arate numai ce rezultă de aici.

Chiar dacă în tine se va vădi vreo asemănare cu cineva pe care l-ai admirat şi care te-a marcat profund, aş vrea să-i semeni ca un fiu, nu ca un portret: portretul este lipsit de viaţă. "Cum aşa? Nu se va înţelege cine este autorul pe care îl imiţi în limbaj, în argumentare, în gândire?" După mine, uneori nu se poate nici măcar bănui, atunci când un om plin de talent îşi pune pecetea proprie asupra ideilor pe care le-a preluat de la modelul său şi cărora le dă unitate”.



Citiţi în continuare!

miercuri, 4 ianuarie 2012

Cuvinte de consolare


Ioan Gură de Aur, Omilii la statui, vol. I-II, editie bilingvă, studiu introductiv şi traducere de Adrian Podaru, Iași: Polirom, 2011.

Povestea este cunoscută: în anul 387, unii din locuitorii Antiohiei, nemulţumiţi de noul sistem de taxe impus de Teodosie cel Mare, dărîmă statuile împăratului şi ale membrilor familiei acestuia. Împăratul ordonă represalii. Bătrînul episcop al cetăţii, Meletie, ignorînd lungimea şi greutăţile drumului, pleacă la Constantinopol pentru a cere iertarea păstoriţilor săi. În tot acest timp, cetatea aşteaptă cu teamă pedeapsa imperială. Un preot cu numele Ioan rosteşte, în Postul Mare, 21 de predici, prin care îi îndeamnă pe antiohieni la pocăinţă şi credinţă în puterea iertătoare a lui Dumnezeu. Le aminteşte faptul că orice situaţie dramatică este pentru cel credincios un prilej și un îndemn la meditație și rugăciune.

„Cînd cei trimiși de împărat pentru examinarea celor întîmplate au instituit acel tribunal înfricoșător și i-au chemat pe toti să dea socoteală de faptele îndrăznite, și toți se așteptau la diferite feluri de moarte, atunci monahii, cei ce locuiesc crestele muntilor, și-au aratat filosofia lor. Desi stateau închiși de ani mulți în colibele lor, și deși nimeni nu i-a îndemnat, nimeni nu i-a sfătuit, cînd au văzut un nor atît de mare înconjurînd orașul, și-au părăsit corturile și peșterile și au curs din toate părțile ca niște trimiși care veneau din cer. Și puteai să vezi atunci orașul semănînd cu cerul, peste tot arătîndu-se acei sfinți, consolîndu-i doar prin înfățișarea lor pe cei îndurerați și conducîndu-i spre tot disprețul față de nenorocire. Căci cine, vazîndu-i pe aceia, n-ar fi luat în deridere moartea? Cine n-ar fi nesocotit viața?”


Citiţi în continuare!