duminică, 16 decembrie 2012

Ugolo și Godot


”...să ne imaginăm o piesă în care auzim mai multe aluzii vagi la un personaj numit Ugolo. Ugolo nu apare pe scenă, nu are legătură cu nici o acțiune și nimeni nu știe nimic precis despre el. Personajele fac remarci neașteptate ca 'Ana, gîndește-te la Ugolo!' sau 'Andrei, nu-l uita pe Ugolo', ori 'Deseori, în pat, înainte de a adormi, îmi amintesc de Ugolo'. Descrierile legate de acest nume sînt obscure și evazive; ele nu ar putea servi ca descrieri de identificare... Totuși, spectatorii își dau perfect seama că există o entitate numită Ugolo, care are exact unica însușire că nimeni nu-i cunoaște însușirile” (Toma Pavel, Lumi ficționale, traducere de Maria Mociorniță, București: Editura Minerva, 1992, p.60).

Samuel Beckett întrevăzuse deja această posibilitate dramatică. Vladimir și Estragon vorbesc obsesiv despre Godot. Îl așteaptă. Și nu se urnesc din loc tocmai pentru că îl așteaptă pe Godot. Despre care nu știu nimic precis. Nu există replică în care umbra lui Godot să nu se furișeze. Faptele și spusele celor doi par dictate de prezența / absența lui Godot. Și cu toate acestea, Godot este în chip precis ”o entitate care are exact unica însușire că nimeni nu-i cunoaște însușirile”.

Niciun comentariu: