luni, 3 decembrie 2012

Principiul rațiunii insuficiente


“În dimineaţa zilei de 29 martie 1852, Tolstoi a făcut scrimă, folosind floreta şi masca trimise la la Iasnaia Poliana, a luat masa, a scris, şi apoi a început să se căiască”, scrie Viktor Şklovski, în monografia despre Tolstoi (Bucureşti, Editura Eminescu, 1986, p.121), fără a sesiza, în succesiunea gesturilor, vreo semnificaţie anume, mai ridicată. Dar şi fără a fi izbit de anarhia lor definitivă. Iată, în toată nuditatea lui orbitoare, non-sensul oricărei secvenţe biografice. Despre această succesiune şi acest non-sens mi-am propus să spun două vorbe.

Pentru mine, ori de cîte ori o citesc (am învăţat-o deja pe de rost), fraza lui Şklovski se remarcă îndeosebi printr-un irezistibil efect comic. Oricît de visător aş fi, catalogul sec al acestor momente, pedanteria enumerării şi, îndeosebi, gestul din final îmi descreţesc instantaneu fruntea.

Tolstoi însuşi pare a fi înţeles, dacă luăm aminte la unele dintre caracterizările aceluiaşi Şklovski, mecanica actului gratuit, care l-a obsedat pe Gide. Existenţa umană e guvernată despotic de un principiu al iraţiunii suficiente. Fericirea nu succede în chip necesar iubirii şi căsătoriei. Lev Nikolaevici a trăit-o pe propria-i piele. Credinţa nu succede în chip necesar dovezii empirice. Fariseii n-au crezut. Sinuciderea nu succede în chip necesar eşecului în amor. Wronski, în Anna Karenina, face tot ce e omeneşte posibil pentru a evita deznodămîntul. În van…

După o lectură justificativă (memoriile unui protagonist al invaziei din 1812), în notele pregătitoare la Război şi pace, Tolstoi consemnează (citez după acelaşi Şklovski, p.297): “De aici rezultă un singur lucru: cuvintele nu înseamnă nimic, nu exprimă realitatea. Cuvintele se rostesc pentru că nu există altă soluţie, fără voie, aşa cum respiri sau dormi sau mănînci. După mine un singur lucru e ciudat: faptul că vrem să explicăm logic ceea ce se face ilogic”. Prin urmare, dacă am citit corect, în cadrul faptelor istorice, singură explicaţia (întotdeauna retrospectivă) impune o raţiune. Succesiunea reală a evenimentelor nu o conţine. Nimic nu lămureşte, aşadar, episodul căinţei lui Tolstoi, din dimineaţa zilei de 29 martie 1852, care produce rîsul.

O ştia prea bine şi Tolstoi însuşi.

4 comentarii:

adrian spunea...

Succesiunea evenimentelor nu poate fi explicata punctual, intrucat e happening in sensul cel mai strict al cuvantului. De aceea, secvente din realitate pot fi explicate doar post-factum, dupa consumarea evenimentului. Insa orice explicatie aplicata ulterior faptului petrecut la vremea lui, e cel putin interpretabila...

Cătălin spunea...

A-ha! deci acum nu mai avem valabilă aserţiunea conform căreia "la început a fost cuvântul" (vezi articolul despre iubire)
:-))

Valeriu Gherghel spunea...

Cred ca asta am spus si eu, Adrian, nu exista necesitate in succesiunea evenimentelor. Necesitatea apare numai la o privire retrospectiva. Dar nu sint deloc sigur ca aceasta necesitate este descoperita acolo și nu pusa (proiectată) de cel care considera evenimentele...

adrian spunea...

Postarea mea nu e decat o reformulare a concluziei care incheie textul. Am intentionat doar sa accentuez dificultatea aprecierii obiective a evenimentului atat in timpul, cat si in urma desfasurarii sale. Suntem deci, pe aceeasi lungime de unda :)