duminică, 23 decembrie 2012

Dansul macabru


Cînd a murit poetul Mihai Ursachi, lumea a găsit de cuviinţă să-şi exprime durerea în hexametri imperfecţi. Dincolo de ineditul ei, orice moarte e puţin caraghioasă. Dar ceea ce s-a petrecut atunci, de Idele lui martie, mi s-a părut de un caraghioslîc desăvîrşit. Oamenii se străduiesc să transforme în ridicul orice. Şi pînă la urmă reuşesc.

 Pagina funerară a gazetelor s-a umplut de o luxuriantă literatură elegiacă. Metaforele cele mai fistichii şi mai greu de priceput au covîrşit anunţurile de doliu. Durerea pricinuită de moartea neaşteptată a poetului a primit forme premeditat lirice. Supravieţuitorii au gîndit pesemne că în cazul unui liric eminent nu poţi vorbi simplu şi pe înţelesul celorlalţi. E preferabilă o rostire de tip oracular, din care să se deducă nu doar suferinţa, ci şi formele întortocheat poetice, pe care le ia, în sufletul nostru, această suferinţă ascuţită. Dacă am băgat bine de seamă, suferinţa pricinuită de dispariţia unui romancier e de o altă esenţă faţă de suferinţa la dispariţia unui poet. În primul caz, suferinţa se traduce printr-o predispoziţie epică, revărsată diluvial în naraţiuni contorsionate. În al doilea, prin compunerea de versete cu o semnificaţie impenetrabilă. De exemplu, s-a spus în acele zile de maximă tristeţe că poetul Mihai Ursachi s-a îndreptat spre tărîmul Metaforei Pure sau, într-o variantă uşor teologală, către regiunea Verbului Atemporal. Simpla constatare a direcţiei în care s-a îndreptat poetul nu a părut, totuşi, suficientă. De aceea s-a făcut completarea că, în această călătorie supremă, ilustrul defunct navighează solitar într-o arcă, înfruntînd furtunile pe oceanul postumităţii. Nu a fost destul. S-a făcut precizarea absolut trebuincioasă că în sufletele noastre Mihai Ursachi va rămîne veşnic prezent sub aspectul unei enigme de formă inelară.

Orice suferinţă exprimată verbal devine oarecum suspectă de la sine. Însăşi afirmaţia că “suferinţa ne răpeşte cuvintele”, făcută la microfon sau aşternută în scris, pare un semn al contrafacerii. Durerea adevărată e taciturnă, presupun. Singura ei formă autorizată e de ordin somatic. Secreţia glandelor lacrimale (şi uneori a nasului) vorbeşte pe deplin despre o trăire negativă, aflată în afara oricărui dubiu. Cînd retorica se amestecă în manifestările somatice, apare, din partea celor neafectaţi de vreo durere anume (e firesc să fie şi din aceştia), suspiciunea. De fapt, suferinţa e, de cele mai multe ori, o reacţie pentru ceilalţi, o trăire care face parte dintr-un spectacol laborios, în care există privitori şi, în afara protagonistului expus la vedere sub coroane somptuoase, figuranţi înlăcrimaţi. Adeseori, din păcate, figurantul doreşte să treacă drept protagonist. Pentru că nu poate (şi nici nu ţine morţiş) să schimbe locul cu actorul principal, figurantul se manifestă cît mai zgomotos. Şi, după cutume imemoriale, cît mai liric: în endecasilabi, trohei ori terţine. Prozodic şi ritmat, cum s-ar zice.

În definitiv, nimeni nu are nici cea mai vagă reprezentare a morţii. Nu ştim ce e moartea. O trăim doar ca spectacol anticipativ. Eu însumi, oricît mă străduiesc, nu-mi pot închipui un univers din care să fiu absent. Universul nu se poate dispensa de preţioasa mea făptură. Şi totuşi… Pentru orice muritor care nu şi-a împlinit încă rostul prescris de silogismul dispariţiei inevitabile, moartea înseamnă, de fapt, ceremonie a despărţirii de altul. E bine, cred, s-o întîmpinăm în reculegere.

Mihai Ursachi avea un foarte acut simţ al comicului. Cînd l-am cunoscut, obşnuiam să ne plimbăm pe un traseu care ducea inevitabil la o străduţă unde se afla un atelier fotografic. Într-o vitrină, meşterul fotograf îşi expusese produsele. Pe atunci (eheu, fugaces…) fotografiile se lucrau îndeosebi în alb-negru sau în sepia. Dintr-un impuls creativ irepresibil de a insufla viaţă îngheţatelor efigii cenuşii, meşterul roşea cu creion chimic buzele damelor şi colora în azuriu pupilele domnilor. Rezultatul era de un grotesc absolut. De fiecare dată, Ursachi mă trăgea de mînă şi se posta ferm în faţa vitrinei. Privea mai întîi cu o mină foarte serioasă caricaturile, îşi schimba poziţia şi unghiul de vedere, după care împungea solemn cu degetul în sticlă. Venea şi momentul în care nu mai rezistam. Din adîncurile tenebroase ale fiinţei noastre urca, lipsit de orice respect pentru măiestria absolut senzaţională a fotografului, un hohot de rîs dezlănţuit. Şi oarecum indecent. Trecătorii nedumeriţi ne priveau cu severitate şi, adeseori, cu oarece reproş. Nu înţelegeau, desigur, veselia noastră şi nici modul ei public de a se rezolva.

Pentru acest motiv, nici nu vreau să mă gîndesc cum va fi reacţionat poetul în faţa durerii noastre poematice, la fel de bine articulată ca şi ilariantele fotografii.

Niciun comentariu: