vineri, 9 noiembrie 2012

Rămurișul pasiunilor


În Les Passions de l’âme, Descartes începe prin a face următoarea precizare fundamentală: doar omul are pasiuni, din pricina finitudinii sale. Dumnezeu nu le poate cunoaşte. Dacă omul ar fi o fiinţă desăvîrşită, n-ar avea, nici el, sentimente. Ar rămîne în permanenţă neutru şi distant. Din păcate, nu e. Erudiţii vorbesc, desigur, despre “mînia lui Dumnezeu”, despre “sfînta Mînie”.

Dar mînia lui Dumnezeu, a observat cu temei fostul călugăr augustin, Martin Luther, e numai un fel de a vorbi. O manieră nechibzuită. În definitiv, ceea ce s-a numit “mînie divină” reprezintă o atribuire umană. Dumnezeu nu are afecţiuni. Nu iubeşte, nu urăşte, nu are dubii, nu se miră, nu este bun, nu este rău, nu cunoaşte mînia etc. Dumnezeu e supra-esenţial. Mai mult: supra-pasional, hyper-afectiv…

În articolul LXIX, Descartes enumeră cele şase pasiuni fundamentale. Şi anume: mirarea, iubirea şi ura, dorinţa, bucuria şi tristeţea. Două cupluri polare şi încă două afecte izolate (deşi mirarea poate trimite la dorinţă). Hexagonul pasiunilor poate fi reprezentat într-un tablou, ceea ce istoricii filosofiei au şi făcut. Despre această structură conceptuală (care stăpîneşte, se pare, întregul cosmic) a discutat, cel dintîi, logicianul Blanché, într-o carte memorabilă. Toate celelalte afecte derivă prin diviziune din numitul hexagon.

Iubirea are două (şi numai două) specii. Prima e, fireşte, iubirea intelectuală (amor intellectualis), de esenţă pur contemplativă. A doua, iubirea-pasiune: ea este o emoţie a sufletului, precizează Descartes, cauzată de spiritele animale, în continuă zbatere, care îndeamnă voinţa să ceară sufletului unirea cu obiectele afine. Ura e sentimentul opus. Ea defineşte mişcarea de îndepărtare prin raport cu un obiect nociv. Fiece afecţiune, orice emoţie îşi află, pînă la urmă, locul în acest tablou cuprinzător, de o geometrică preciziune şi distincţie. Clasificarea lui Descartes e fără rest.

Din cele şase rădăcini afective originare (sau primitive) urcă prin bifurcare întreg rămurişul varietăţilor secvente. Esenţa tabloului e de natură axiomatică. Se ştie: axiomatica exclude eroarea şi fantezia. [V. G.]

2 comentarii:

adrian spunea...

Ma intreb, in ce fel de scheme conceptuale poate fi incadrata pasiunea. Pe calea caror deductii ii poate fi ea refuzata divinitatii? Putem afirma cu certitudine ca Dumnezeu ar fi lipsit de pasiune? In cel mai bun caz, putem deduce rational. Cata realitate reflecta insa o deductie? Atat cat dovedeste ca poate reflecta. Am impresia ca Dumnezeu nu se afla in raza deductiilor noastre.

Valeriu Gherghel spunea...

Teologia negativă tocmai asta declara: este un abuz sa vorbesti despre pasiuni in cazul lui Dumnezeu.