marți, 13 noiembrie 2012

O enigmă


Mi-am amintit, brusc, aseară, scena predicii din finalul romanului lui Carlos Fuentes, Diana. Sau zeița solitară a vînătorii (București: Humanitas, 2003).

Naratorul intră într-o biserică protestantă (așa îi ceruse Diana) și audiază orația unui pastor. Transcriu cîteva fraze din acest discurs: ”[Să] credeți că Dumnezeu iartă pentru că El este drept, nu pentru că voi ați fi așa. Nu veți putea niciodată să adunați destule merite pentru a vi se ierta nici că ați chinuit o muscă, nici că ați călcat cu nepăsare peste o furnică. Credeți în mod greșit că Dumnezeu este drept. Nu, dreptatea nu reprezintă ceea ce este Dumnezeu, ci ceea ce dă Dumnezeu. Ceea ce acordă Dumnezeu”.

Și încă: ”Dumnezeu nu este drept, Dumnezeu are doar putere, puterea de a ierta, deși el însuși nu merită nici o iertare. Și cum ar  merita-o, de vreme ce a comis greșeala de a crea aceste ființe lacome, păcătoase, ingrate, proaste, autodistrugătoare, care sîntem noi, cu toții, făpturile unui Dumnezeu vinovat? Împăcați-vă cu asta”.

Reproduc și sfîrșitul scenei: ”[Pastorul] a terminat. A zîmbit. A lansat un hohot de rîs; l-a strivit cu o mînă pe gură” (pp.243-245). Înțeleg că nimic din ceea ce facem nu are cine știe ce importanță. Contează doar grația. Dumnezeu se îndură de cine vrea să se îndure. Are milă față de cine are milă. Atît. Este foarte simplu. Și, totuși, mă urmărește, ca o enigmă, hohotul de rîs din final...

În imagine: Victor Hugo, Le pendu (1854).
.

3 comentarii:

adrian spunea...

Un dumnezeu care ne trateaza preferential, nu e Dumnezeu. Inca persista ispita de a ni-L inchipui ca pe o zeitate ancestrala. Pedepsitor, profund ofensat, acordand iertare in mod discretionar, cata incredere poate inspira? Eventual, frica. Pare decupat din timpuri cand omul se simtea inconjurat de mistere de neanteles. Protestantismul e paradoxal, in masura in care se vede confruntat cu un asemenea d-zeu, caruia ii rade totodata in fata... Paradoxul se cere insa depasit, el fiind ingredientul de baza al ne-stagnarii in formule dogmatice, de nedisputat. In insasi structura sa, protestantismul poarta germenii autodepasirii. Curajul sau -deseori dublat de sagacitate- de a se pune de-a curmezisul oricarei fixatii normative, l-a asezat constant in fata realitatii fruste, netrucate. Si pe mine ma pune pe ganduri acel hohot de ras, mai degraba atenuat decat reprimat...

Valeriu Gherghel spunea...

Multi teologi considera că nici o logică nu i se aplica lui Dumnezeu. Din perspectiva omului, Dumnezeu pare arbitrar, capricios, ilogic, incomprehensibil. Protestantismul subliniaza tocmai aceasta aparență. Nu putem sti din ce pricini Dumnezeu mantuie pe unii și ii lasa in părăsire pe alții...

Cătălin spunea...

Dumnezeu ar putea fi centrul de greutate ex-centric spiritului...tindem asimptotic către divinitate, iar relaţia poate fi doar univocă: să cerem fără să dăruim, caz în care nu primim nimic, sau să (ne) dăruim total, fără să cerem ceva, caz în care primim TOTUL.