vineri, 16 noiembrie 2012

Lectura virtuală


A existat, într-o vreme nu tocmai îndepărtată, un fel de lectură paralelă sau virtuală, una care se lipsea într-un fel de carte. Cum decurgea o asemenea lectură oarbă?

Ei bine, Descartes ne oferă un exemplu. Într-una din scrisorile sale, el narează un exerciţiu destul de curios. Ajutat şi de titlurile non-deceptive din vremea sa, foarte ramificate, Descartes efectua următorul exerciţiu mental, asemănător cu acela comentat de Georges Perec în Penser/Classer (1985): lectura cărţii cu paginile încă netăiate. Aşadar, în ce constă lectura paralelă? Nimic alta, aflăm de la biograful lui Descartes, decît a citi prin complicare speculativă un titlu-rezumat: “cînd era tînăr, istoriseşte Descartes, obişnuia, ori de cîte ori întîlnea o carte al cărei titlu i se părea făgăduitor, să reflecteze, fără să citească lucrarea, asupra conţinutului ei posibil şi se trudea să afle singur ceea ce ar fi găsit de-a gata în carte”.

Exerciţiul lecturii virtuale nu era o ciudăţenie pe atunci, de vreme ce foarte tînărul Blaise Pascal a reconstituit o bună parte a Elementelor lui Euclid (pînă la teorema cu numărul treizeci şi doi din cartea întîi), slujindu-se de noţiuni cu totul rudimentare, în lipsa lucrării. Şi asta pentru că tatăl său i-a interzis (pentru a-i proteja, desigur, mintea de o iraţiune mereu la pîndă) lectura cărţilor de matematici. O pro-scriere care devine treptat re-scriere, urmînd pre-scrierea titlului rezumativ. Rescriere care nu conduce, totuşi, la aberaţii.

Astăzi cine mai are curajul (sau abilitatea) de a încerca, în absenţa cărţii, o astfel de lectură?


În imagine: Hippolyte Flandrin (sec. XIX), Jeune homme nu assis au bord de la mer.


Niciun comentariu: