marți, 20 noiembrie 2012

Duelul


Pe timpuri, scriitorul ofensat de critici sau de colegi recurgea la aşa-numitul duel. Trimetea adversarului o scurtă şi sobră înştiinţare, prin care stabilea ziua şi condiţiile întîlnirii. Cei doi îşi alegeau martori demni de încredere, se retrăgeau într-o poiană, în selva Galatei, să zicem, ori la Bucium, şi, de la distanţa a douăzeci de paşi, ţinteau unul asupra celuilalt cu pistolul, nemilos. De regulă, duelul se sfîrşea, totuşi, nedecis. Pistolul era, cu ani în urmă (ca şi azi, din norocire), o armă foarte nesigură. Cînd nu lua foc, pur şi simplu, plumbii sloboziţi se duceau de-a dreptul în fundul cerului şi nu către pieptul descoperit şi fraged al literatorilor. Oricum, simplul fapt de a fi apăsat o dată pe un trăgaci era suficient pentru a stabili o glorie. Demnitatea atinsă a unuia sau a celuilalt se reîntregea miraculos, sub efectul nemaipomenitei încleştări. Fiecare dintre cei doi se fudulea, mai tîrziu, în urbe, făcînd aluzie la curajul dovedit. Întîlnirea lor căpăta în mintea vulgului profan dimensiuni mitologice. Şi dacă literatura nu le asigura o notorietate eternă, faptul de a fi luptat într-un duel şi de a fi supravieţuit încercării rămînea în memoria tuturor, ca un act de nespusă bravură. Scriitorul care nu făcuse prin opere poetice sau narative nici o dovadă de talent îşi argumenta, astfel, cu vîrf şi îndesat, vocaţia.

Sigur, duelul nu era un act tocmai legal. Legislaţia nu-l permitea. Era, mai degrabă, un gest conspirativ. Şi tocmai prin această însuşire, duelul consacra mai rapid şi mai trainic decît critica. A te feri de duel ori a invoca articolul din Constituţie care îl prohibea dovedea, fireşte, laşitate, lipsă de caracter şi, nu în ultimul rînd, absenţa oricărui talent literar. Refuzul semnala, desigur, “soiul rău” al combatantului. Acela care avea la activ însă o participare la duel putea conta, în istoriile literare, pe un capitol biografic consistent şi laudativ. Ceea ce nu accepta criticul (şi anume genialitatea manifestă a scriitorului), arăta cu limpezime pocnetul pistolului. Ceea ce nu repera nici ochiul cel mai acut (şi anume onoarea inamicilor), se vădea prin duel, chiar dacă grozava ciocnire nu se sfîrşea cu morţi, răniţi ori paralizaţi, cum s-ar fi cuvenit, de altfel.

Mai nou, onoarea şi talentul se dovedesc prin injurii în serial sau prin opere epistolare, găzduite la gazetă. Acolo unde vorbea pistolul cu bubuit, fum şi ecou, astăzi vorbeşte flecarul. Acolo unde moartea era înfruntată cu pectoralii marmoreeni, acoperiţi doar de o cămaşă de in străvezie, astăzi se lăfăiesc guralivul şi fanfaronul. În loc să strivească mutra duşmanului printr-un foc definitiv, literatorul se mulţumeşte, de regulă, cu un scuipat literar, leşios şi anemic. În loc să-şi facă adversarul una cu pămîntul, ciuruindu-i creierii cu un glonte, poetul (sau prozatorul sau dramaturgul) ia(u) calea, improprie, a invectivei scrise, cea mai puţin recomandată, în lipsa strălucitoare a oricărui talent expresiv. Foaia de ziar se acoperă de semne speriate şi de interjecţii. Poetul (sau prozatorul sau dramaturgul) ajung să ţipe precum, odinioară, neuitatul Caţavencu, prototipul etern al românului nedreptăţit: “Săriiiţi, asasiiinul mă omoară! Daţi-l jos de pe mine, că-l strivesc!” 

Împrejurarea e de un comic mortal. Dar dincolo de comicul său nemuritor, ea atestă, în primul rînd, o cumplită decădere a moravurilor. Nimeni n-a băgat de seamă acest declin. Nimeni nu l-a deplîns cum se cuvine. Pentru a-ţi consolida prestigiul literar, poţi lua piatra în mînă cu intenţia de a sparge fereastra contestatarului, în toiul nopţii. Astăzi, nimeni nu mai cutează o ispravă de acest gen. Lapidaţia, care era la evrei modul obişnuit de a răzbuna o insultă, a căzut, vai, în desuetudine. Duelul a ieşit din uz. Lupta cu ghioaga s-a perimat. Şişul, bîta sau proţapul (abia acestea arme demne de un scriitor) lasă locul înjurăturii şi văicărelilor. Vai şi amar de epoca pe care o trăim… Vai şi amar de aşa-zişii noştri scriitori… Vai şi amar de aşa-zisul lor infernal talent…

În încheiere, voi povesti o anecdotă a cărei semnificaţie trece dincolo de posibila ei provenienţă apocrifă. S-a petrecut cu mulţi ani în urmă. Dar s-ar putea, la fel de bine, să nu se fi petrecut niciodată. 


Se spune că unul dintre împricinaţii de azi, supărat pe un coleg de redacţie, a apucat o scrumieră şi a îndreptat-o, prin zvîrlire, spre ţeasta nenorocitului (să fi fost şi acesta poet?). Scrumiera s-a spart. Ţeasta, îndărătnică, a rezistat. S-a conchis din această întîmplare sublima ferocitate a celui dintîi, genialitatea sa irevocabilă. Fapta lui s-a strecurat în legendă. Zborul nervos al scrumierei către scăfîrlia inamicului a inspirat lungi poeme în alexandrini albi şi asclepiadee. A umplut pînă la refuz istoriile literare. Cel ce a zvîrlit atît de precis scrumiera a fost căutat de cohorte întregi de cititori, ovaţionat şi rugat să le dea pe foi de hîrtie creponată autografe. Şi-a asigurat, cum s-ar zice, posteritatea. Şi-a plătit pensia. Gloria sa a primit, astfel, stabilitatea monumentului de bronz, cîntat de poetul latin. 


Un singur lucru nu s-a observat însă, un amănunt aproape neglijabil: faptul că destinul a ales greşit, ca de obicei. Incasabila ţeastă a colegului binemerita, cu siguranţă, mai mult de la patrie. Fie vorba între noi, nu reprezintă ea, prin tărie, cel mai nimerit simbol al scriitorului autohton? [V. G.]


Niciun comentariu: