miercuri, 7 noiembrie 2012

Dickens și Tolstoi


Pentru a remarca mutaţia înfricoşătoare a scrisului şi diferenţa de atitudine dintre antici şi moderni, voi povesti în paragraful secvent, spre unanimă reflecţie, o întîmplare adevărată, sub aspectul unui succint apolog. 

Într-una din zilele anului 1857 (sau ale lui 1858, nu mai ştiu), la Londra, într-o sală ticsită de auditori, un tînăr romancier rus asistă la un spectacol de strigăte, şuiere şi expansiuni. În faţa lui, la tribuna improvizată, o persoană de statură mai curînd mijlocie. S-o numim, provizoriu, Dickens: un ins bărbos, surescitat, într-o continuă agitaţie expresivă oferă o reprezentaţie bizară. Poartă un costum ţipător. Sub jacheta de catifea, ascunde o vestă “trăsnită”, de un neverosimil roşu-crepuscular, precizează sarcastic G.K. Chesterton. Şi mai departe, tot eseistul: “Gura încadrată de barba castanie (barbă “imperială”, i s-a spus, n.m.V.G.) era mare şi mobilă, ca de actor şi într-adevăr [Dickens] era un actor… Izbutea să-şi sugă obrajii, căpătînd dintr-o dată expresia de aiureală stupidă a fetei ce-o slujea pe Mrs. Raddle, sau să şi-i umfle, încît păreau de două ori mai mari, atunci cînd imita energia apoplectică a domnului Serjeant Buzfuz” (G.K. Chesterton, Charles Dickens, Bucureşti, Editura Univers, 1970, pp.160-161). Sala (şi, nu mai puţin, tînărul romancier) respiră în ritmul declamaţiilor. Atîrnă de vocea recitatorului, se indignează sau plînge. Doamnele îşi moaie ochii în batistă. Cînd se încheie spectacolul, după aplauze şi ovaţii, ascultătorul iese zdrobit. Lev Nikolaevici Tolstoi, căci el este tînărul voiajor, îl aprobă. Amintirea acestui spectacol funambulesc nu-l va părăsi niciodată. Nu-l va urma însă pe ilustrul Dickens în această privinţă, nu va deveni un rapsod, deşi va citi frecvent familiei ori mujicilor de la Iasnaia Poliana un soi de fabule didactice, cu final edificator, cum sînt toate compunerile de manual. La urma urmelor, Dickens nici nu este, în privinţa metehnei sale, foarte inedit.

În Evul Mediu, am amintit altădată, scriitorul proceda la fel. Scrisul reprezintă, desigur, un act iniţiatic, o ceremonie privată, un exerciţiu egotist. Lectura, dimpotrivă: o ceremonie populară! Divina Commedia a lui Dante, să zicem, se citeşte, de către interpreţi, la răspîntii, în văzul şi auzul tuturor, spre colectivă minunare. Şi uneori, dacă are talent dramatic, însuşi autorul recită marţial din propria-i operă. Aşa au procedat şi Chrétien de Troyes, trubadurii ori Charles d’Orléans. “Romanul” este, mai întîi, o scriere poematică, nu foarte amplă, în versuri scurte, tocmai pentru a se putea recita în faţa unui auditoriu, într-o singură după-amiază. Cînd Muzele îl părăsesc, autorul se înfăţişează în public. Scriitorul se converteşte, aşadar, din creatorul inspirat într-o ipostază a histrionului. Se pogoară cu trufie din ceruri pe pămînt. Catadicseşte să grăiască.

Întorcîndu-mă la parabola londoneză, aş menţiona următorul fapt: cu Lev Nikolaevici Tolstoi se întîmplă altceva şi mai senzaţional. El ajunge, în ultimii ani de viaţă, să scrie pur şi simplu în public. Nu doar că dictează dactilografei, dar acceptă de-a valma alături de cabinetul de lucru (şi uneori, înăuntru) pe musafirii de la Iasnaia Poliana, în frunte cu V.G. Certkov, pe fii, fiice şi nepoţi. Se consultă, viclean, cu toţi, alege dintre finalurile imaginate, la Anna Karenina, să spunem, pe cel care iese prin referendum, adică finalul prezumat de el însuşi. O fotografie documentează această insurecţie scripturală. Un film din epocă (probabil că Tolstoi a fost dintre scriitorii de la începutul secolului trecut cel mai filmat) pecetluieşte adevărul, revoluţia scrisului.

Admiratorii îi copie jurnalul, nuvelele, povestirile, testamentul. Îl confiscă pur şi simplu.

Un comentariu:

v.s. cosma spunea...

astăzi, asemeni lui Tolstoi, mulţi scriu înconjurat de invitaţi şi prieteni, atunci când tastează cu FB-ul deschis.poveştile nu mai sunt citite în public dar dau buzna, adesea, direct în căsuţa de mail a cititorilor, făcându-i cu ochiul..