sâmbătă, 13 octombrie 2012

Poezia microbilor


Fobia e o teamă nejustificată de ceva (de lumină, în cazul fotofobicului, de spaţii deschise, în cazul agorafobicului, de încăperi strîmte, în cazul claustrofobicului etc.). Ea ţine, desigur, de o ciudată funcţionare a minţii şi e, din cîte mi-am dat seama, universală. Omul e un animal fobic. Toţi tremurăm şi ne temem mai mult sau mai puţin de ceva: de ziua de mîine, de Apocalipsă, de umbra noastră, de taifunul Katrina. Fobicul e însă un bizar caraghios, care produce, adesea, rîsul. Cel mai ilustru dintre toţi a fost, neîndoios, criticul de la “Viaţa românească”, G. Ibrăileanu (1871 – 1936). Mi-am amintit de acest adevăr recitind deunăzi cîteva pagini polemice, aparţinînd lui E. Lovinescu şi tipărite într-un “apendice” la Mutaţia valorilor estetice. Despre ce este vorba?

Lovinescu îngrijise un volum din lirica lui Eminescu. G. Ibrăileanu îl recenzase, fireşte, negativ (cei doi nu s-au iubit deloc). E. Lovinescu a considerat întîmpinarea nedreaptă şi a răspuns polemic. Şi, pentru a da o răspîndire mai mare acestui răspuns, l-a reprodus mai apoi în tomul amintit mai sus. Disputa cu privire la modul cum trebuie editat Eminescu nu interesează aici. Interesează, poate, arta polemicii şi a împunsăturilor prin cuvînt. Deduc din răspunsul lui E. Lovinescu faptul că în epocă maniile profesorului de la Universitatea ieşeană deveniseră celebre, oferind publicului un mănos prilej de comentarii şi aluzii maliţioase. În treacăt fie spus: ca orice fobic care se respectă, G. Ibrăileanu îşi privea cu humor meteahna. În corespondenţa cu Paul Zarifopol (alt mare nevrotic!) îşi face, adesea, rîs de ea. Nu-i suficient însă. Fobicul ştie prea bine că temerile sale nu au un temei serios, că sînt nişte fantazii. Cu toate acestea, el continuă nedezminţit şi ilogic să se teamă.

Insinuaţiile lui E. Lovinescu apar chiar de la începutul articolului. După ce oferă copioase citate din textul preopinentului (Ibrăileanu scria fără strălucire) şi îşi explică programul urmat la alcătuirea culegerii de poezii, criticul bucureştean (născut, totuşi, la Fălticeni!) conchide: “Nici vorbă… de studiarea manuscriselor poetului, pentru care d. Ibrăileanu arată o competenţă şi o pasiune cu atît mai merituoase, cu cît e ştiut că manuscrisele lui Eminescu se află la Bucureşti, unde, diabolice, tramvaiele pot călca din răzbunare pe ieşeni şi, în afară de asta, sunt focare de boli molipsitoare”. În pasajul reprodus, E. Lovinescu face cel puţin două aluzii pişcătoare. Pe de o parte, îi reproşează criticului ieşean că n-a consultat, nici el, manuscrisele lui Eminescu, de teama microbilor şi mucigaiului care se adună pe vechile pagini. Pe de alta, sugerează o nouă fobie a adversarului (problematică aceasta!): de tramvai. E perfect adevărat: G. Ibrăileanu se temea nespus de microbi. Microbul e, cum se ştie, o fiinţă perfidă şi vătămătoare. Deşi nu poate fi văzut sau tocmai pentru acest cuvînt, e peste tot. În scopul de a-l îndepărta pe vrăjmaş, G. Ibrăileanu îşi curăţa meticulos degetele cu spirt ori de cîte ori dădea mîna cu cineva, ori de cîte ori deschidea uşa. În uimirea celorlalţi, dacă nu-i cunoşteau păcatul. Spre amuzamentul celor iniţiaţi. Despre a doua aluzie, cea cu tramvaiele, nu pot să zic nimic. Dacă G. Ibrăileanu se ferea de tramvai şi mergea numai pe jos, n-am idee. Poate mă ajută cineva. 

Dar E. Lovinescu nu se mulţumeşte cu atît. El adaugă un portret distrugător profesorului universitar de la Iaşi şi provinciei, în genere: “d. Ibrăileanu se afundă într-o examinare cu lupa… Timpul trece greu şi fără evenimente în mahalalele provinciale: fluieratul vardistului, conversaţiile fetei din casă cu vistavoiul din faţă, lătratul cîinelui vagabond pe uliţele pustii, legănatul monoton al funiilor de usturoi spînzurate de bîrnele evidente ale podului. Atît.”. Spre a pricepe descrierea voi face două menţiuni. Lovinescu locuia în centrul Bucureştilor, într-o zonă zgomotoasă, la bulevard. Ibrăileanu alesese, în Iaşi, liniştea cititorului solitar, care îşi pierde nopţile studiind şi nu poate fi văzut de vecini cu săptămînile. Iar cînd iese din casă e palid şi tras ca strigoii. Lovinescu, devenit om de metropolă, ridiculizează liniştea provinciei, locul unde nu se petrece niciodată nimic. Deşi E. Lovinescu (care scria în timpul verii la Fălticeni) nu se acomodase întrutotul cu acest mod de a fi. Către finalul articolului, Lovinescu scrie: “Să mă indignez sau să-mi fie milă de acest om, care, ros de fobii morbide, lunecă atît de jos în noaptea dezordinii morale (în nebunie, adică, n.m., V.G.)? Căci, dincolo de lipsa de talent, dincolo de euforie (sic!, de delir, adică, n.m. V.G.), articolul său, în întregime, nu e decît o plasă de inexactităţi... Fără alte comentarii, dar cu o spaimă reţinută, ca în faţa unei genuni, voi proceda la citate". Nu are rostul să citez. 

Polemica a devenit deja pamflet. Inofensiva fobie s-a transformat, sub pana autorului de “caractere”, în demenţă, ceea ce e, orişicîtuşi, o exagerare. Un singur lucru aş face adaos. Dacă în textele critice fobicul G. Ibrăileanu scrie, de obicei, lipsit de expresivitate, în romanul Adela, propoziţiile şi analiza psihologică au o tăietură cu adevărat estetică şi pregnantă. Citiţi-l dar… 

 P. S. N-am găsit în dicţionarele din casă termenul mai rar: “vistavoi”. Cineva îmi sugerează că ar însemna “ordonanţă” (a unui ofiţer). Între timp am găsit răspunsul. Amicul lingvist a avut dreptate. [V. G.]

Niciun comentariu: