vineri, 5 octombrie 2012

Eu și Emil Brumaru, împăiați ca papagalul lui Flaubert





Răspunzînd, cîndva, la chestionarul lui Proust, am realizat fără uimire următorul adevăr. Şi anume că nu am o culoare preferată, că nu admir dintre flori pe nici una şi că, mai degrabă, detest făpturile înaripate (cu excepţia îngerului gardian, l’archet aux doigts). Într-un cuvînt, mi-am descoperit cu această ocazie ignoranţa. Şi nu atît ignoranţa cît indiferenţa. Din ce pricină, voi spune imediat. Am o falsă relaţie cu lucrurile concrete.

Ca să fiu sincer, singura pasăre care mă exaltă cu adevărat este pasărea Phoenix: imediat după ce s-a transformat în scrum şi înainte de a renaşte. Singura floare care mă frapează este, fireşte, roza absentă din orice buchet. Iar singura culoare care mă desfată într-adevăr e culoarea impersonală a ochilor lui Homer. Există şi un arbore care m-a fascinat dintotdeauna: arborele genealogic al lui Iesei. Ce vreau să spun cu asta? Nimic altceva decît că între mine şi lume s-a insinuat o serie de obiecte livreşti, care mă împiedică să le mai pot observa pe cele reale. Dar a vedea lumea printr-o carte nu e, poate, cel mai greşit mod de a o vedea. Pentru mulţi ea e, în realitate, unica modalitate aflată la îndemînă. De aceea am dificultăţi cînd sînt pus să aleg între plantele, făpturile şi culorile lumii reale. Nu disting cu ușurință o roză de un crin. Lectura mi-a uzat simţurile, mi-a tocit mintea, mi-a acoperit ochii. Am observat, între timp, că nu sînt singurul cititor pervertit. Toţi păţesc, pînă la urmă, ceva asemănător. Se usucă şi devin uscaţi ca pergamentul. Au chipul ros de carii. Dar asta nu mă încălzeşte, vai, cu nimic.

Cînd, deunăzi, am citit o tabletă semnată de poetul Emil Brumaru, în care se plîngea de o percepţie deturnată a lumii (”voi muri livresc”, spunea el), am tresărit euforic. Îmi închipuisem cu totul altceva despre omul Brumaru şi despre raportul său cu peisajul din jur. Bănuisem în cazul său o imediateţe cu universul, o pliere pe epiderma transparentă a lucrurilor, o relaţie mai frustă cu mirosurile, culorile şi aspectul climatic ale lumii vizibile. Mă înşelasem. Poetul se afla captiv în cuprinsul cărţilor, asemenea papagalului lui Flaubert.

În imagine: Gerard Dou (sec. XVII): Ermite lisant

Niciun comentariu: