sâmbătă, 20 octombrie 2012

Don Quijote din ”Don Quijote”




Episodul pe care îl voi rezuma succint se petrece în partea a doua a romanului Iscusitul hidalgo don Quijote de la Mancha, mai precis în capitolul XXX. Protagonistul îşi urmează peregrinarea prin universul deja quijotizat, care-i confirmă la fiece pas adevărul smintită: anume acela că este un cavaler rătăcitor, cel mai viteaz şi mai milostiv dintre toţi, un cavaler întru totul asemenea lui Tristan şi Lancelot. Pe măsură ce străbate lumea, don Quijote se arată tot mai convins că este însuşi don Quijote, Cavalerul Tristei Figuri (şi acum Cavalerul Leilor). Să vedem în ce fel…

Întîmplarea se petrece după ciudata păţanie cu luntrea fermecată, de pe rîul Ebru. Don Quijote scapă cu bine din cumplita încercare şi-şi continuă, alături de scutier, drumul. A doua zi, ajung la o pădure. Don Quijote îl trimite pe Sancho să salute un grup de vînători cu toată deferenţa. Scutierul îi îndeplineşte porunca şi se apropie de grup. Zăreşte o doamnă îmbrăcată în strai verde şi călare pe un sireap alb, extrem de binevoitoare. Pe pumnul stîng, înmănuşat, doamna (care e ducesă) ţine un şoim. Pare stăpîna alaiului vînătoresc. Sancho îngenunchează, cum a fost instruit, i se adresează în cuvinte meşteşugite şi-i transmite, astfel, salutul smerit al cavalerului. Doamna îi ascultă discursul şi dă semne de mare bucurie. A auzit deja despre straşnicul cavaler o mulţime de lucruri. Sancho se minunează. Cum e cu putinţă ca vestea despre aventurile stăpînului său şi despre năzdrăvăniile lui să fi făcut înconjurul lumii? Faptul pare de necrezut.

Spre a-l dumiri, doamna continuă în acest fel discuţia (reproduc locul după traducerea, mai veche, realizată de Edgar Papu şi Ion Frunzetti): “Ia spune-mi, dragă scutierule, stăpînul acesta al tău nu e unul despre care se află tipărită o istorisire numită a Iscusitului hidalgo don Quijote de la Mancha şi care are drept doamnă a inimii sale pe o anume Dulcineea din Toboso?”. Hîtrul scutier oferă un răspuns pe măsură: “Chiar el e, doamnă, iar acel scutier al său, care intră sau trebuia să intre în istorisirea asta, şi pe care-l cheamă Sancho Panza, sînt eu, afară numai dacă nu m-or fi schimbat în leagăn, vreau să zic dacă nu m-or fi războtezat la tiparniţă”. Sancho recunoaşte, deci, deplina îndreptăţire a bănuielii ducesei. În consecinţa renumelui său, don Quijote este primit la casa de vînătoare a ducelui etc. Nu importă peripeţiile care urmează.

Să luăm aminte la următorul fapt remarcabil. În romanul Don Quijote al lui Cervantes, un personaj sau mai multe (vînătoriţa cu şoimul şi soţul ei, ducele) pretind că au auzit despre cavalerul don Quijote, un personaj din roman, fiindcă au citit romanul Don Quijote, în care locuiesc ei înşişi. Putem rezuma artificiul narativ astfel: în Don Quijote există (cel puţin) un personaj care citeşte un roman intitulat Don Quijote, în care există un personaj care citeşte un roman intitulat… Ş.a.m.d.

Valeriu Gherghel

[Din volumul Porunca lui rabbi Akiba, Polirom 2006]

Niciun comentariu: