miercuri, 31 octombrie 2012

Critica criticii critice


După cum știți, recitesc Critica rațiunii cinice a lui Peter Sloterdijk și nu mă pot împiedica să constat următorul fapt: în istoria modernității, deși modernitatea înseamnă rațiune, nimic nu a fost privit cu mai multă neîncredere decît rațiunea însăși.

Totul a pornit, desigur, de la Immanuel Kant și lucrările sale: Critica rațiuni pure (Kritik der reinen Vernunft), din 1781, și Critica rațiunii practice (Kritik der praktischen Vernunft), din 1788. Nu a fost de ajuns. Filosofii au reținut sugestia lui Kant și au căutat și alte varietăți ale rațiunii pentru a le examina și nega.

De pildă, Wilhelm Dilthey a intenționat să redacteze o critică a rațiunii istorice. În parte măcar, și-a realizat proiectul. Cu toate acestea, nu a publicat niciodată o lucrare cu acest titlu. Același lucru este valabil  și despre José Ortega y Gasset în privința rațiunii vitale. A vorbit în multe rînduri despre o atare rațiune vitală, a opus-o rațiunii pure, dar nu a consacrat un volum întreg subiectului.

În 1960, Jean-Paul Sartre a publicat, la Gallimard, un prim tom impozant și greu digerabil din Critica rațiunii dialectice (Critique de la raison dialectique I : Théorie des ensembles pratiques précédé de Questions de méthode), aproape 800 de pagini scrise în goană. Aici există și acel enunț sinistru, citat cu satisfacție de ideologii socialiști: ”Marxismul este filosofia de nedepășit a timpului nostru”. Abia în 1984, postum, se va tipări tomul secund al acestei scrieri dezlînate.

În 1967, Max Horkheimer tipărea lucrarea cu titlul Către o critică a rațiunii instrumentale (Zur Kritik der instrumentellen Vernunft:  Aus den Vorträgen und Aufzeichnungen seit Kriegsende).

Seria criticelor rațiunii a fost continuată, dacă nu mă înșel, de Peter Sloterdijk, cu a sa carte despre care am pomenti deja:  Kritik der zynischen Vernunft, Frankfurt am Main, Suhrkamp Verlag, 1983. Traducerea românească s-a publicat la Polirom, în 2000, primul volum, și în 2004, al doilea.

În Le Ventre des philosophes. Critique de la raison diététique (Grasset, 1989), Michel Onfray a găsit de cuviință să examineze o altă specie a rațiunii: rațiunea dietetică. În românește, cartea lui Onfray a apărut la Nemira, în anul 2000: Pîntecele filosofilor:  critica rațiunii dietetice.

În 2003, filosoful chilian Cristóbal Holzapfel Ossa scoate, la casa editorială Trotta din Madrid, Crítica de la razón lúdica.

Ideea unei critici a rațiunii (a unui anume tip de rațiune)  i-a bîntuit – nici nu se putea altfel -  și pe gînditorii autohtoni. În 2011, Dan Stoica (Jemapel) şi Costin Oproiu (Jemanfu) au publicat o contribuție voioasă în această materie: Critica raţiunii inutile şi insuficiente (Editura ALL).

Observăm, în concluzie, că rațiunea are multe fețe, toate criticabile. Depinde de unghiul din care o privești. Există rațiune pură, dar și rațiune practică, există rațiune istorică, dar și rațiune instrumentală, există rațiune cinică, dar și rațiune dietetică, sau ludică, sau inutilă, sau zadarnică... 
[V. G.]

În imagine: Jacob de Gheyn, Vanitas, 1603.

2 comentarii:

Valeriu Gherghel spunea...

Michel Foucault (1926-1984) surprend encore. On croyait avoir tout lu : les ouvrages achevés et publiés de son vivant, les quatre gros tomes posthumes de Dits et écrits, regroupant articles, entretiens, émissions, les cours du Collège de France reflétant son enseignement érudit, inventif, foisonnant. Eh bien, non, il y en a encore ! Et du premier choix ! Une nouvelle série, « Foucault inédit », dont paraît le deuxième volume, se poursuit désormais chez Vrin. Comme Ulysse – affublé par Homère de l’épithète polutropos, « aux mille tours » –, Foucault, d’outre-tombe, a plus d’une ruse dans son sac. Mort depuis plus de trente ans, il paraît inépuisable. Singulière entre toutes, sa voix de philosophe, actuelle et intempestive, continue de donner à penser.

Pour preuve, ces deux conférences, dissemblables mais convergentes, réunies aujourd’hui avec trois débats de Foucault à Berkeley. Qu’est-ce que la critique ? fut prononcée à la Sorbonne, en 1978, devant la Société française de philosophie. Foucault revient à Kant, à l’opuscule intitulé Qu’est-ce que l’Aufklärung ? (1784), qu’il juge décisif. En effet, pour la première fois, s’y définit le souci philosophique du temps présent. L’interrogation du philosophe ne porte plus sur l’humain éternel, la nature immuable du vrai, les idéaux intemporels. Ce qu’elle scrute est différent, et neuf : « Qui sommes-nous actuellement ? » Foucault l’explique dans d’autres textes, mais cette conférence apporte des précisions inédites. Elle souligne le courage qu’il faut pour reconnaître les limites de nos savoirs, elle indique clairement le lien entre ce tournant kantien et l’entreprise de Foucault lui-même, interrogeant les relations entre savoirs et pouvoirs. Surtout, elle rapproche de manière lumineuse démarche critique et protestation politique.

L’humour savant

Refuser d’être gouverné à n’importe quel prix, et n’importe comment – c’est-à-dire de manière aveugle, bête, cruelle… – est pour Foucault le levier central donnant naissance à la critique. Sa « toute première définition », dit-il, serait « l’art de n’être pas tellement gouverné ». Ce n’est pas un refus absolu, la revendication d’un anarchisme radical, mais une mise en cause cohérente de l’arbitraire et des abus du pouvoir. Les autres textes du volume montrent comment Foucault discernait l’émergence de cette contestation très en amont des Lumières, dans la mystique chrétienne du Moyen Age et sa mise en cause des pouvoirs de l’Eglise.

Ce qui frappe, comme toujours avec lui, c’est la fluidité de l’intelligence, la clarté des analyses et, dans les débats, le génie de la pédagogie, le sens de l’ironie, de l’escarmouche, de l’esquive – selon les cas, les interlocuteurs, les questions. Sans oublier l’humour savant. Un interlocuteur, à Berkeley, l’interroge sur la pureté parfaite reconnue au philosophe qui, comme Origène (IIIe siècle), s’est châtré. Foucault rappelle la réponse classique des théologiens : la vraie pureté entretient un combat perpétuel avec le désir. Il ajoute : « Il y a toute une littérature très amusante, que j’adore, sur les désirs impurs des castrats. Car si le corps des castrats n’est plus capable d’impuretés, leur âme, en revanche, est d’une noirceur… »

Depuis des décennies, l’œuvre est abondamment décortiquée et analysée. La foucaldologie est devenue une discipline académique. Foucault s’en moque.

Qu’est-ce que la critique? suivi de La Culture de soi, de Michel Foucault, édité par Henri-Paul Fruchaud et Daniele Lorenzini, Vrin, « Philosophie du présent », 192 p.

Le Monde | 29 avril 2015

Valeriu Gherghel spunea...

Articolul de mai sus aparține lui Roger Pol-Droit