joi, 25 octombrie 2012

Comedia substituirilor

    
“Sînt sălăşluit de două fiinţe, care îşi spun doar bună ziua,
dar nu îşi vorbesc”.
 Val Gheorghiu

În povestirea William Wilson, Edgar Allan Poe descrie un ciudat caz de dedublare. Eu mi-am propus să vă relatez unul cît se poate de real. Nu inventez nimic. Voi dovedi încă o dată, dacă mai era nevoie, că viaţa este cu mult mai plină de fantezie decît literatura. Acum două luni, mă aflam la Paris cu treburi, cum se spune. Cum tocmai îmi încheiasem afacerile şi eram foarte mulţumit de mine însumi, am intrat într-un bistrou din Place du Châtelet, spre a-mi serba triumful. Ochii mi s-au obişnuit greu cu penumbra. Cînd am putut zări mai bine, l-am recunoscut la o masă alăturată pe Paulo Coelho. El însuşi, Paulo Coelho, nici mai mult dar nici mai puţin… Sorbea gînditor dintr-un pahar cu un lichid vineţiu şi îşi mîngîia barba. Nu părea să se uite într-un loc precis. Scruta, mai degrabă, undeva în sine, căutînd probabil un subiect pentru o nouă povestire admirabilă. Faptul că stăteam foarte aproape de Coelho, marele Coelho, nu m-a mirat peste măsură. La Paris e posibil orice. M-a uimit însă insistenţa cu care, după o vreme, Coelho a început să mă privească. Avea ochii de culoarea cenuşie a absenţei. Peste puţin, brazilianul s-a ridicat şi s-a aşezat lîngă mine.

A surîs fermecător şi, într-o franceză perfectă, mi-a mărturisit că mă citeşte cu un interes deosebit, mulţumindu-mi totodată pentru comentariile pertinente pe care le-am dedicat unora dintre cărţile sale. Chiar acesta a fost cuvîntul: "per-ti-nen-te". Mi-a spus că nu se consideră un prozator post-modern stricto sensu şi că a făcut mare haz de ironia mea. A conchis că e foarte amuzant să-ţi trimiţi cititorii pe o pistă greşită. Cînd s-a ridicat de la masă, a pronunţat foarte limpede, cu acea limpezime a pronunţiei pe care o au doar străinii cînd vorbesc franceza, următoarea propoziţie: “Sper să ne revedem curînd, domnule Val Gheorghiu. A fost o plăcere să vă cunosc…”. N-am avut timp să schiţez nici un gest de curtoazie. Şi nici să-l anunţ că mă confunda cu o altă persoană, pe care o afecţionez de mult. Coelho şi-a ocupat din nou scaunul şi s-a retras în aceeaşi absenţă din care evadase pentru scurta noastră conversaţie.

Nu m-a uluit atît întîmplarea că mă cunoştea sau părea să mă cunoască. Port ca pe o fatalitate povara unei celebrităţi pe care nu mi-am dorit-o şi pentru care, în cursul vieţii mele, nu am făcut mai nimic. Mă irita, cu toate acestea, confuzia căreia îi fusesem victimă. Deşi nu eram foarte sigur că fusese vorba de o confuzie. În fond, eu scrisesem despre Coelho fără pic de deferenţă, eu afirmasem că Alchimistul e o scriere post-modernă, deşi nu credeam cîtuşi de puţin asta, eu mă aflam la Paris, într-un bistrou întunecos din Place du Châtelet. Nicidecum Val Gheorghiu. Am părăsit sumbra încăpere fără să fi aflat vreun răspuns şi m-am îndreptat spre aeroport. Pe drum nu m-am mai gîndit la straniul incident. Cînd am ajuns în Iaşi, aproape că îl uitasem.

Mă grăbeam spre casă, cînd, pe Lăpuşneanu, un vechi prieten m-a prins pe după braţ şi mi-a spus în şoaptă, insinuant, că se bucură nespus de noua mea achiziţie feminină: “Superbă damă, domnule Val Gheorghiu, într-adevăr superbă!”. I-am replicat că tocmai mă întorc dintr-o călătorie şi că nu am chef de glume. Prietenul m-a privit cu subînţeles şi a rîs complice ca de o poznă: “Chiar în dimineaţa asta v-am văzut. Absolut superbă, domnule Val Gheorghiu…”. Agasat de insistenţa cunoscutului, m-am desprins de braţul său şi am făcut brusc la stînga, spre biserica Banu. Se întunecase de-a binelea. Nu-mi doream decît o baie. Şi apoi patul spre a-mi pune impresiile în ordine. Acum mă îndoiam cu totul de realitatea călătoriei mele, de întîlnirea cu prozatorul Coelho, de afirmaţia peremptorie a prietenului meu, de faptul că fusesem prada facilă a atîtor confuzii.

În definitiv, îmi spuneam, existenţa nu înseamnă decît un şir de coincidenţe bizare, de contingenţe, de acţiuni fortuite. Din această plasă, mai tîrziu, o instanţă obscură, pe care uneori o desemnăm ca fiind Dumnezeu, iar alteori Moartea, construieşte ceva care se cheamă cu un termen desuet necesitate. Dar ceea ce mă umplea de o anume ciudă neputincioasă era posibilitatea (pe care nu puteam s-o exclud) ca o persoană să mi se substituie, printr-un misterios concurs de împrejurări, preluîndu-mi identitatea. Sau, caz la fel de îngrozitor, eu pe a ei. Nimeni nu a dorit vreodată, chiar dacă s-a susţinut contrariul, să fie, de fapt, altcineva. Cînd nu ai nimic, singura ta proprietate e un anume sentiment al identităţii. Siguranţa că eşti, în toate împrejurările, tu însuţi. Nimeni altcineva…

De altfel, încă de la debutul meu în presa culturală, viaţa îmi dăduse un avertisment. Publicasem, prin iunie 1979, un mic articol în Cronica. În ziua în care m-am dus la redacţie pentru a-mi primi onorariul, secretara m-a privit mirată şi mi-a spus cu un fel de sfîşiere în glas: “Dar vi l-am dat chiar în mînă, domnule Val Gheorghiu. Chiar în mînă…”. A trebuit, bineînţeles, să renunţ. Cum să-i explic că eu nu eram Val Gheorghiu şi că fusese la mijloc o confuzie? Mai tîrziu, primisem felicitări pentru cutare sau cutare vernisaj şi unii îmi propuseseră preţuri exorbitante pentru o pînză sau alta, pe care, Domnul ştie mai bine, nu eu le realizasem. Nu protestam. Chibzuiam că timpul va rezolva şi această neînţelegere. Discuţia cu marele Paulo Coelho, într-un bistrou din Place du Châtelet, îmi răpea însă orice iluzie. Împotriva unui destin potrivnic nu-i chip să lupţi. 

M-am convins de acest adevăr chiar a doua zi de la sosirea mea. Am sunat la redacţia Ziarului de Iaşi. Mi-a răspuns domnul Iuraşcu. Mi-am spus numele, chiar l-am repetat rar de cîteva ori, şi am cerut o legătură la camera 6. După cîteva clipe, o voce feminină mi-a spus: “Bună seara, domnule Val Gheorghiu. Sunaţi din Paris, nu? Vă rog să vorbiţi ceva mai tare. Da, am primit textul despre Coelho…”.

P. S. În urma publicării acestui modest articol, am primit din partea domnului Val Gheorghiu următorul, public, răspuns:

”Îl invidiez (sensul bun al cuvîntului) pe Valeriu Gherghel pentru admirabila proză publicată acum două sîmbete în Ziarul de Iași. Nu că narația m-ar conține ca personaj (chiar cu numele din buletin), dar e, pur și simplu, încîntătoare în subțirimea ei. Neatinsă de povestașul din mine nici în vis. (Nu jur că n-am să i-o fur cîndva, semnînd-o, neobrăzat, Val Gheorghiu. Complicîndu-i astfel - diavolește - autorului ei și așa obsesivul sindrom al perpetuei substituiri). Cît privește onorariul Cronicii de acum un sfert de secol, pe care, zice-se (ce memorie!), l-aș fi încasat (vai, vai, oroare!) în numele său, îl asigur pe de mine afecționatul Valeriu Gherghel că i-l pot, obligatorie deferență, restitui în valută forte (plus dobînda aferentă). În atelierul meu de pictură din Armeană, unde, cu nesubstituită reverență, îi aștept vizita”.

De curînd, am citit la gazetă o proză admirabilă, cu un titlu similar: Comedia substituirilor. N-am mai privit semnătura.

Niciun comentariu: