vineri, 12 octombrie 2012

În căutarea Sinelui


Citim în funcţie de obligaţii sau dispoziţie, dar şi în funcţie de memoria noastră afectivă. Pentru acest cuvînt, poate, mă aplec asupra cărţilor după o ordine de lectură intens colorată afectiv. De fapt, rareori citesc ceva nou: de cele mai multe ori recitesc. Refuz, cum ar veni, voluptatea juvenilă a riscului. Mă repet. E probabil şi din pricina vîrstei. Mi s-au tocit simţurile, percepţiile, trăirea. Nu mai am curiozitate, deschidere, jubilaţia proaspătă a neînceputului. Trăiesc cu impresia că, la a doua lectură, bucuria e mai mare, mai intensă, mai vie decît la întîiul contact. Mi-am pierdut, aşadar, ingenuitatea, inocenţa. Între o “nouă apariţie” şi o carte veche o aleg negreşit pe aceasta din urmă. Nu e o virtute, desigur, e numai un adevăr personal. Şi nu judec pe nimeni, constat.

Aşa am procedat nu de mult, în preajma sarbatorilor. Am ales să recitesc romanul suedezului Artur Lundkvist, Îndoieşte-te, cruciatule, carte care a apărut în traducere românească prin iulie 1988, acum mai bine de douăzeci de ani (la editura Univers, în traducerea lui Mircea Bucurescu). Ea e o relatare aproape neutră, dar cu mari virtuţi lirice, a drumului făcut de un tînăr nordic, Eskil, prins în entuziasmul necugetat, care împinge, în cadrul primei cruciade (1096-1099), oştirile şi cavalerii Europei pînă sub zidurile Ierusalimului (ocupat de musulmani). Lundkvist descrie înaintarea cruciaţilor către Cetatea sfîntă şi odată cu ea prefacerile din sufletul lui Eskil. Care e cuprins, pe măsură ce trăieşte întîmplările cumplite ale cruciadei, de scepticism şi îndoială. Aventura exterioară e aşadar o alegorie pentru metamorfoza lăuntrică a protagonistului.Ce constată sărmanul, naivul Eskil, străbătînd în puhoiul de oşteni, cerşetori, băgători în seamă, exaltaţi şi mişei, de la nord la sud Europa?

În primul rînd, prăpastia dintre vorbe şi fapte în cazul conducătorilor cruciadei. Nici unul nu e condus de o autentică credinţă: aproape toţi sînt, de fapt, nişte făţarnici violenţi şi rudimentari. Sub îndemnul de a elibera Ierusalimul se ascund intenţii meschine şi patimi deloc pure. Petru Eremitul care este, aşa-zicînd, conducătorul “ales” al mulţimilor, inspiratul şi luminătorul, e un fanatic îngust, o minte încuiată. Iată cum îl vede Eskil: “Nu era arătos, ba aproape respingător: scund, mai ales datorită picioarelor, care erau atît de scurte, încît păreau oloage, trunchiul îi era îndesat şi vîrtos, iar chipul lunguieţ, împrejmuit de o barbă neagră şi rară, semăna atît de bine cu cel al măgarului de-ai fi zis că-s fraţi. Îi deosebeau doar urechile lungi ale măgarului, negre şi cu smocuri albe pe dinăuntru. Răspîndea un miros pătrunzător, nu deosebit de cel al măgarului, mirosul stării naturale şi al sfinţeniei totodată. Se spunea că nu se spală niciodată, dar îşi moaie degetele în apă sfinţită şi-şi mînjeşte semnul crucii pe faţă. El pretindea că apa e un element păcătos, tulburător al simţurilor şi corupător, aşa că e bine să te ţii cît mai departe cu putinţă de ea. Şi nici nu bea niciodată apă, ci numai vin”. 

Portretul conducătorului spiritual al cruciaţilor e, desigur, caricatural, dar nu cu totul străin de realitate. Fanaticul se ilustrează întotdeauna prin nesăbuinţa discursurilor, prin siguranţa gesturilor şi sicitatea gîndirii. Numai el ştie în amănunţime vrerea lui Dumnezeu. Numai lui îi este permis să I se adreseze direct. El e tălmaciul personal al Domnului, traducătorul infailibil al voinţei Sale. Pentru acest motiv îi poate dispreţui pe toţi ceilalţi. Dar nici conducătorii militari nu sînt mai buni. Cavalerul Raimond, de exemplu, e un sangvinar imprevizibil, cavalerul Bohemond, un necioplit şi un primitiv. Între intenţia mărturisită a cruciadei (eliberarea Ierusalimului) şi patimile mărunte ale cavalerilor occidentali e o vădită prăpastie. Şi nici împăratul bizantin Alexius nu e dintr-o plămadă diferită: el are ca principală însuşire viclenia. Tînărul Eskil e zguduit, în al doilea rînd, de violenţa gratuită a mulţimilor. În această lume bezmetică, nimeni nu pare a încerca vreodată mila sau compasiunea. Cruciada dezvăluie un univers crud, în care viaţa unui om nu înseamnă nimic. De-a lungul călătoriei spre Oraşul Sfînt, evreii sînt peste tot hăituiţi şi ucişi, fără vreo raţiune explicită. Duşmanul nu e privit niciodată cu îndurare. Şi nimeni nu pare a remarca distanţa dintre nobilul ideal proclamat la început (eliberarea cătăţii lui Hristos) şi finalitatea cu totul tenebroasă a cruciadei. În afara lui Eskil… 

Romanul suedezului Artur Lundkvist devine, astfel, o sugestie pentru necesara, dureroasa, treptata deschidere a ochilor, o metaforă a recăpătării vederii, după o iniţială orbire. Eroul sesizează tîrziu, prea tîrziu, poate, discrepanţa acută dintre aparenţă şi esenţă, dintre decor şi lucrul ascuns în spatele său, antinomia dintre discurs şi faptă, dintre intenţia mărturisită şi intenţia ascunsă a omului dintotdeauna. Altfel spus, faptul că lumea e dublă. Aventura lui Eskil se încheie, pentru moment, în dezamăgire şi îndoială. Dar e numai o iluzie, am impresia. Povestea lui Lundkvist nu sfîrşeşte odată cu neagra îndoială a cruciatului, ci abia odată cu renaşterea lui, după ce se întoarce din expediţie. 

În definitiv, cucerirea Ierusalimului echivalează cu o descoperire a sinelui: Ierusalimul terestru e, fără dubii, un simbol al realităţii lăuntrice. 

 Valeriu Gherghel

Niciun comentariu: