sâmbătă, 8 septembrie 2012

Utrum Deus possit scire plura quam scit?


Una din întrebările savanţilor medievali a vizat cunoaşterea divină. Dumnezeu ştie deja totul (e, prin definiţie, omniscient), dar poate şti mai mult decât ştie (sau mai puţin)? Poate cunoaşte şi altceva (decât totul). Întrebarea nu este câtuşi de puţin absurdă. A fost atacată, pe rând, de Ockham, de Chatton, de Holcot. William Ockham a răspuns negativ. Dumnezeu nu poate şti mai mult decât ştie (şi mai mult decât ştie că ştie). Totul înseamnă totul. Suma adevărurilor (a propoziţiilor adevărate) deţinute de Dumnezeu rămâne mereu aceeaşi. Dar adevărurile, independent de voinţa divină, se pot modifica în timp. Dumnezeu poate cunoaşte totul şi altceva (pe deasupra). O propoziţie e adevărată în momentul t, dar poate fi falsă în momentul t+1.

Propoziţia “Socrate aleargă” (un exemplu utilizat de logicienii medievali, doar măgarul alerga mai frecvent decât Socrate) e adevărată numai şi numai dacă, în momentul prezent, Socrate cel real aleargă (de teama Xantippei). Când se opreşte din fugă şi se aşază la marginea drumului să-şi tragă sufletul (fiindcă a obosit ori Xantippa a renunţat să-l persecute), propoziţia “Socrate aleargă” e falsă. Prin urmare, mulţimea adevărurilor poate diminua. Timpul afectează, aşadar, valoarea de adevăr a propoziţiilor şi suma lor (indefinită), deşi Ockham va spune că e constantă. Afectează oare şi desăvârşita cunoaştere a lui Dumnezeu? Se preface Dumnezeu? Sau rămâne imutabil? Am văzut deja părerea lui Ockham. Walter Chatton va răspunde, la rându-i, negativ şi va fi de acord (măcar în concluzii) cu adversarul lui electiv. În schimb, pentru Robert Holcot, propoziţiile din intelectul divin sunt perfect contingente, aşa cum sunt şi în mintea omului de rând, întrucât depind de timpul rostirii, al  scrierii şi asumării lor.

Ergo: Dumnezeu poate şti mai mult decât ştie, mai puţin decât ştie sau, horribile dictu, nimic.

Valeriu Gherghel

Niciun comentariu: