luni, 20 august 2012

Pedagogia erosului maternel


Pentru a vorbi şi pricepe nemţeşte m-am chinuit zece ani. Nu mi-a reuşit foarte bine. Am şi acum dificultăţi cu limba lui Goethe. Pentru a vorbi englezeşte mi-a trebuit mult mai puţin. Numai cîteva luni. Explicaţia? Germana am învăţat-o după manual. Engleza de nevoie… Deşi am avut profesori eminenţi, n-am reuşit nici pînă astăzi să învăţ cum se cuvine limba germană. În pofida tuturor eforturilor, achiziţia germanei nu mi-a succes. Citesc cu greutate, fără plăcere şi, mai ales, rar. Îmi explic eşecul printr-o întîmplare din juneţe, frustrantă. E vorba de o bursă Humboldt care mi-a scăpat, deşi aveam toate recomandările. Odată cu acest refuz, exaltaţia faţă de germană a dispărut. Nici măcar îndemnurile şi farmecul iezuit al filosofului Constantin Noica nu mi-au dat energia să perseverez. Am străbătut cu exerciţii meticuloase cîteva manuale. Plus cele patru de liceu. Am tradus din scriitori de limba germană (precum Kafka sau Canetti). L-am antologat pe Nietzsche. Am ţinut corespondenţă cu vorbitori de germană şi somităţi ale ştiinţei lingvistice. Zadarnic! Germana nu s-a lipit de mine. Şi astăzi am nevoie de dicţionar.

Cu franceza e altceva. Lăsînd la o parte faptul că orice român ştie limba lui Voltaire, de la sine, printr-un talent aşa-zicînd nativ (Ion Iliescu reprezintă, s-a văzut de curînd, exemplul cel mai fericit), am început să pricep franceza din momentul în care o doamnă profesoră (de o luminoasă intuiţie) m-a pus să citesc altceva decît manualul. Şi mai ales să povestesc clasei ceea ce am citit. Manualul mi l-a interzis pentru totdeauna. Bine a făcut! De îndată ce am renunţat la manual, bezna s-a subţiat. Am început încet-încet s-o rup pe franţuzeşte. Am înţeles atunci cîtă dreptate are dramaturgul Ionesco. Orice manual de învăţare a limbilor străine (cu sau fără profesor) e o sumă de mici dialoguri de un perfect absurd şi caraghioslîc. Suma dialogurilor, dar şi caraghioslîcul lor, se integrează, desigur, într-un tabou mai vast, care e lumea aşa cum a fost dată ea de la bunul Dumnezeu, pur şi simplu. Şi întreaga operă a lui Eugène Ionesco atestă cu maximă limpezime acest fapt irefutabil. Lumea e, orice s-ar zice, un spectacol mai curînd comic, o divină comedie absurdă. Mă întorc la evocare. Cu germana nu am avut un noroc asemănător. Nimeni nu mi-a luat manualul din mînă. Nimeni nu m-a pus să relatez povestirile lui Thomas Mann, “Dulapul de haine”, de-o pildă. Am achiziţionat, aşadar, competenţă, nu şi performanţă. Ştiu cuvinte, sintagme, structuri, Erlkoenig. Chiar şi locul negaţiei nicht în propoziţiune. Dar cînd mă întîlnesc cu un neamţ în carne şi oase devin mut. Glumesc. Dar gluma mea ilustrează un adevăr pedagogic mai adînc. Multă vreme, studiul limbilor străine s-a supus gratuităţii triumfătoare. La începutul secolul trecut (dar şi mai tîrziu), germana sau franceza încă se învăţau (pe la casele mari) cu guvernanta. Alături de arta clavirului. Numitul clavir şi, se înţelege, franceza completau de minune educaţia protipendadei. Domnişoara care nu strica de îndată clavirul, lovindu-l cu furie sub rapiditatea notelor lui Chopin, ori nu putea răspunde într-o franceză mai mult sau mai puţin aproximativă la asalturile retorice ale amantului, risca, Doamne fereşte!, să rămînă fată bătrînă. Şi, uneori, chiar rămînea. De atunci, pedagogia şi lumea s-au modificat. Dar nu în sensul unei clarificări logice. Gratuitatea globală s-a păstrat. Şi, mai cu seamă, în educaţie, în aventura “paideică”, cu un termen la modă. Gratuitatea înseamnă, să zicem, aspectul definitoriu al omului care îşi ignoră scopurile adecvate (şi utile) şi încearcă să realizeze în viaţă numai scopuri inadecvate (şi inutile). Folosind, mai e nevoie s-o spun?, mijloace improprii. În domeniul pedagogiei, am întîlnit (şi nu rar!) persoane care încearcă să înveţe franceza memorizînd, în ordinea alfabetului, cuvintele din dicţionar. Sau care încearca să vină de hac bibliotecilor prin lectura înverşunată a autorilor dispuşi ordo alphabetica. Filosoful Noica, să zicem. Utilă adeseori, “ordinea alfabetică” e o achiziţie a scolasticii, a secolului al XII-lea mai precis. Şi, dacă avem puterea să recunoaştem, e ordinea cea mai lipsită de naturaleţe, cea mai artificială, din cîte se pot închipui. Îngerii se împart în genuri şi specii. Autorii (şi cuprinsul cărţilor) se clasifică după alfabet, în index nominum, index rerum etc. Iar cărţile scandaloase (precum Histoire de ma vie, a lui Giacomo Casanova) în venerabilul Index librorum prohibitorum… 

De la o vreme, achiziţia limbilor străine nu mai foloseşte neapărat şi exclusiv pentru a facilita decisivul moment al căsătoriei. A ieşit, oarecum, din modă şi copiii nu mai sînt torturaţi de nici o guvernantă cu distincţia dintre verbele “tari” şi verbele “moi” în germană. Ne-am apropiat de modelul lingvistic al Coanei Chiriţa. Faimosul personaj ştie franceza (şi încă într-un chip admirabil) nu pentru că a învăţat la şcoală, dintr-un manual absurd ca şi profesorul, concordanţa timpurilor. Ştie nobilul idiom al preşedintelui Chirac din şcoala vieţii, acolo unde rînduiala scopurilor nu urmează principiile pedagogiei şi nici ordinea de manual. A învăţat, din nevoia imperativă a erosului maternel, din dorinţa de a-l face om pe Guliţă: “omul deplin al culturii româneşti”, cum ar veni… 

Pentru acest motiv, în clipele de plictiseală, ca să-mi recapăt buna dispoziţie, e suficient să-mi închipui o discuţie mai tăioasă, pe franţuzeşte, între Ion Iliescu şi coana Chiriţa, carevasăzică între doi francofoni furioşi, campioni ai pedagogiei eficiente. [V. G.]

Un comentariu:

Liviu spunea...

Fermecătoare scriere.