vineri, 31 august 2012

Aşadar: deci...


În Preaînfricoşata viaţă a marelui Gargantua (I: 19), François Rabelais parodiază aspectul pur mecanic al inferenţelor medievale. Meşterul Janotus de Bragmardo vrea să-l convingă pe Gargantua să înapoieze parisienilor clopotele de la Notre-Dame, printr-un discurs soporific, din care voi cita raţionamentul din final:

“Omnis clocha clochabilis in clocherio clochando clochans clochativo clochare facit clochabiliter clochantes. Parisius habet clochas. Ergo gluc”. Silogismul meşterului Janotus e vid, ca şi capetele multor teologi medievali, după opinia de bun simţ, exprimată de Thoma d’Aquino într-un moment de bun simţ, fiindcă era, totuşi, un gânditor de bun simţ. Gargantua cedează nu din pricina validităţii inferenţelor, ci din pricina comediei involuntare a lui Janotus de Bragmardo. Discursul este hilar până şi în momentele de luciditate. “Un oraş lipsit de clopote e ca un orb fără toiag, ca un măgar fără căpăstru şi ca o vacă fără talangă. Până nu vă veţi hotărî să ne daţi înapoi clopotele, vom plânge ca orbul care şi-a pierdut toiagul,  vom zbiera ca măgarul fără căpăstru şi vom mugi ca o vacă fără talangă”, declară Janotus în hazul tuturor. Nici psalmul 136 (“la apa Vavilonului am şezut şi am plâns”) nu e pe măsura acestei lamentaţii.

Fraza latinească a meșterului Rabelais este intraductibilă, ceea ce nu ne opreşte câtuşi de puţin s-o traducem în română (tocmai asta ne recomandă principiul excesului). Ofer, mai întîi, varianta lui Alexandru Hodoş: “Orice clopot bun de clopoţit clopoţitor în clopotniţă, clopoţit în chip clopotarnic, face să clopoţească pe clopotarii buni de clopoţit. Parisul are clopote. Aşadar: nimic”.

Iată şi varianta mea: “Orice clopot de clopoţit clopoţind în clopotniţa clopoţitoare printr-o clopoţire clopoţelnică face pe clopotari să clatine clopotele în chip clopoţitor. Parisul are clopote. Aşadar: deci”. [V. G.

Niciun comentariu: