marți, 17 iulie 2012

Unamuno



În cartea mea (Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate), am alternat speculaţia cu exerciţiul practic (analiza de text) şi, în câteva cazuri, cu exerciţiul imaginativ. E inutil să repet: eseul nu este o specie academică. Dacă nu mă înşel, Michel Eyquem de Montaigne a fost primar în Bordeaux, castelan, soţ, nobil, visător, rentier, cum ar veni, şi nu magistru la Sorbona. Nu a ţinut prelecţiuni decât secretarului său.

Eseul permite, în schimb, abordarea neinhibată a unei probleme. Permite, în plus, să o întorci pe toate feţele (când are multe feţe, iar problema simplităţii are) şi să te contrazici. E în firea lucrurilor să fie obscure şi contradictorii. E în firea eseistului să fie contradictoriu şi versatil (polytropic).

Miguel de Unamuno adevăr grăit-a: “Între toate drepturile intime pe care trebuie să le cucerim, nu de la legi, ci de la obiceiuri, dreptul nu cel mai puţin necesar este dreptul inalienabil de a ne contrazice, de a fi în fiecare zi nou, fără ca prin aceasta să încetăm de a fi mereu aceiaşi… [Î]i găsesc mai compacţi, mai egali, mai coherenţi în complexitatea lor pe scriitorii paradoxali şi contradictorii, decât pe scriitorii care îşi trec viaţa făcând pe apostolii neclintiţi ai unei singure doctrine, sclavi ai unei idei. Laude-se consecvenţa acestora - ca şi cum nu s-ar putea să fii consecvent şi în versatilitate, şi ca şi cum nu versatilitatea ar fi forma de manifestare a unei cât se poate de fecunde virtuţi a spiritului”.

Numai lumea arhetipurilor inteligibile este etern consistentă. Mintea exegeţilor nu e.


Niciun comentariu: