marți, 28 februarie 2012

Gesta cavalerului Roland


În numărul 7 din România literară, Nicolae Manolescu publică un editorial sub titlul ”De ce ar trebui să citim La Chanson de Roland”. Răspunsul e simplu: fiindcă e un poem epic minunat. Dificil nu e să arăți virtuțile poemului, dificil e să argumentezi că mai poate interesa pe cititorii de astăzi. Editorialul e limpede: La Chanson de Roland interesează.

”Două secole după Les Serments de Strasbourg, reciproc rostite în teudisca şi, respectiv, în romana rustica, pe 14 februarie 842 (exact acum 1170 de ani, zi cu zi) de către doi dintre nepoţii lui Carol cel Mare, moştenitori ai imperiului carolingian, un necunoscut semnează prima operă literară importantă în franceză, La Chanson de Roland.

Ultimul rând al marelui poem epic este:
Ci falt la geste que Turoldus declinet („Aici se sfârşeşte gesta pe care Turoldus a povestit-o”). Uitat după secolul XI, când e probabil compus, va fi redescoperit cu entuziasm romantic de Victor Hugo în secolul XIX şi cu interes ştiinţific de Tolkien (Boromir e Roland) în secolul XX. Nu se mai studiază la şcoală, deşi e o adevărată bijuterie literară. L-am recitit într-o versiune modernă în proză, versiunea originară în versuri şi strofe asonante fiind dificilă. În română a fost tradus, în proză cadenţată, pentru prima oară, dacă nu greşesc, şi tipărit la Sibiu în 1942 de Eugen Tănase, autor şi al unei ediţii bilingve în 1974, la Univers. Evenimentele relatate ţin mai degrabă de legendă decât de istorie. Un nobil cu numele Roland ar fi murit la Roncevaux, dar fără să fi jucat rolul pe care i-l atribuie Turoldus în nefericita campanie din 778 a lui Charlemagne din Spania. Ca toate miturile, şi acesta, al lui Roland, a luat naştere târziu.

Cele 241 de strofe spun următoarea poveste: victimă a trădării cavalerului Ganelon, Charlemagne ia de bună promisiunea sarazinilor că-i vor face jurământ de credinţă şi se retrage din Spania cucerită, lăsând în ariergardă un mic corp de cavaleri, floarea cea vestită a oştirii sale, în cap cu Roland, pe care sarazinii, porniţi pe furiş în urmărire, îl decimează la Roncevaux, înainte ca împăratul, chemat de cornul lui Roland, să facă drumul întors, să-i împrăştie pe sarazini şi să-l pedepsească pe trădător. Bătălia, pe viaţă şi pe moarte, e zugrăvită în detalii dintre cele mai crude: inimi smulse din piept, creieri ţâşnind prin urechi, capete retezate cu spada sau zdrobite cu buzduganul. Vitejia lui Roland şi a tovarăşilor lui este demnă de tonul epopeic al „Cântării”.

Sunt şi remarcabile formulări poetice: „(Charlemagne) îşi ascunde sub mantie neliniştea”; „Roland vede ginta blestemată, mai neagră decât cerneala şi care n-are nimic alb în afara dinţilor”; „Înalţi sunt munţii şi întunecoase văile, stâncile sunt bătute de furtuni şi trecătorile, sinistre”. Schimbarea poziţiei epitetelor ritmează fraza. Câte un tablou paşnic apare surprinzător după dinamismul luptei: „(Charlemagne) adoarme, pradă oboselii. De-a lungul şi de-a latul câmpului, francii au adormit şi ei. Nici un singur cal nu mai izbuteşte să stea în picioare; toţi rumegă culcaţi. Învaţă multe cel care suferă”. Ca şi Grigore Ureche, cronicarul face apel la apariţii dumnezeieşti: „Iată că a venit la el (la Charlemagne) un înger, acela care are obiceiul să-i vorbească”. Împăratul are două vise premonitorii. „Iată ce i-a arătat îngerul Gabriel împăratului”, explică autorul. Natura participă la evenimente. Când Roland e atacat de sarazinii câtă frunză, câtă iarbă, bezna acoperă câmpia de la Roncevaux, ca la sfârşitul lumii, în schimb, când împăratul îi ajunge din urmă pe sarazini, îngerul face din noapte zi, ca să-i dea răgazul să încheie bătălia. „Cine are ajutorul lui Dumnezeu îşi duce la bun sfârşit treaba”, scrie cronicarul în acelaşi spirit religios de care sunt impregnate faptele glorioase ale creştinilor. Bărbăţia nu exclude lacrimile. Charlemagne şi Roland plâng văzându-i morţi pe cavaleri sau leşină de durere. Trădătorul Ganelon e legat de cozile a patru cai şi fărâmat, ca Ion Vodă al nostru, nu înainte însă de a avea loc un duel judiciar între doi cavaleri, biruitorul fiind acela care hotărăşte soarta celui care s-a aflat la originea masacrului.

Ca şi
Istoria ieroglifică a lui Cantemir sau Ţiganiada lui Budai-Deleanu, Cântarea lui Roland ar trebui rescrisă pe scurt într-o limbă accesibilă tinerilor cititori. E, în definitiv, o poveste încântătoare, plină de fapte măreţe, în care loialitatea e la mare preţ, iar trădarea pedepsită. Puţine poveşti contemporane sunt mai morale decât aceasta, avându-l drept erou pe Roland, cavalerul fără pată şi prihană”.

Niciun comentariu: