marți, 31 ianuarie 2012

Van Gogh


Recitesc scrisorile lui Vincent Van Gogh (1853-1890) în ediția, veche de treizeci de ani, de la Editura Meridiane (traducere de Constanța Tănăsescu). În aproape cinci sute de scrisori, de obicei taciturnul pictor maturisește despre viața, izbînda și eșecul său. Cît timp poate lucra, cît timp are culori și cartoane, e fericit. Muncește ”pe rupte”, după propria formulă ades repetată. Lucrează zece, douăsprezece ore fără pauze, trezindu-se foarte devreme, căci numai în zori, zice pictorul, pot fi surprinse anumite efecte de lumină.

Munca obstinată, iată ceea ce caracterizează viața de zi cu zi a artistului. Vocația solitudinii îl face să poată picta nestingherit, fără a se lamenta prea mult. Singurătatea nu-l deranjează ca pe ceilalți și, deși nu o caută anume, Van Gogh pare chemat pentru ea și se simte într-însa ca în mediul său. Altfel nici nu poți explica neobișnuita lui prolificitate.

Artistul acesta a cărui boală a primit tot felul de interpretări se vădește mereu pe parcursul scrisorilor, în chip paradoxal, de o mare luciditate. Intuiția lui este maximă și, într-o epistolă profetică, pictorul spune cît va mai rezista unui ritm infernal: ”cred că trupul meu va putea face față încă vreo cîțiva ani, să zicem între șase și zece” (vol. 1, p.332). Mai avea de trăit numai șapte...

Ceea ce impresionează mereu sînt frecventele propoziții la imperativ, curioase într-o scrisoare adresată altcuiva, propoziții adresate, în fond, lui însuși. Vincent Willem Van Gogh este aspru cu sine, căci de timpuriu a aflat că însăși munca unui creator este aspră. Își repetă mereu acel trebuie al unui imperativ care îi domină existența: ”Dar trebuie să cîștim timpul pierdut datorită faptului c-am început mai tîrziu decît ceilalți; așa că trebuie să muncesc îndoit, cît pot eu de bine (1, p.212); sau: ”Trebuie să mă arăt ferm și neînduplecat ca o lamă de oțel” (1, p.109). Doar urmînd acest program despotic, existența lui fulgerătoare s-a putut împlini într-o operă magnifică.

Artistul s-a apucat tîrziu de pictură, spre 1880. Dar odată ce s-a hotărît pentru asta, nu mai concepe nici o stavilă de nedepășit, nici o limită care să nu poată fi trecută: ”Greutățile sînt pentru mine ca niște stimulente” (vol. 1, p.287). Își recomandă sieși perseverență și voință de neclintit și-și propune să devină un pictor bun. Muncește ”ca un somnambul” (iarăși o expresie proprie) și, la capătul a zece ani, ucenicul a ajuns în preajma vechilor maeștri (despre care vorbește mereu cu o admirație nedisimulată).

Van Gogh lucrează,în definitiv, împotriva destinului. Este sărac (trăiește din mica sumă trimisă lunar de fratele său, Theo) și adesea nu are ce mînca. Scrie odată: ”În cursul acestor patru zile, am trăit mai ales cu 23 de cafele și cu pîinea pe care trebuie să o plătesc de acum încolo” (2, p.215). Deși uneori e epuizat, afirmă: ”problema oboselii nici nu se pune, chiar în noaptea ce vine voi mai face un tablou” (2, p.202).

În ultimul an de viață, crizele de anxietate se înmulțesc. În pofida lor, Van Gogh este gata să ia totul de la început: ”Am pornit din nou la lucru cu o energie de neînfrînt” (2, p.271). Era, din păcate, mult prea tîrziu.

Niciun comentariu: