joi, 5 ianuarie 2012

Să facem precum albinele


Lucius Annaeus Seneca despre lectură (Scrisori către Lucilius, 84):

”Călătoriile acestea, care îmi scutură torpoarea, cred că îmi fac bine şi sănătăţii şi studiilor. De ce anume sunt bune pentru sănătatea mea, vezi şi tu: cum dragostea de studiu mă face leneş şi mă împinge să nu mă îngrijesc de trupul meu, ajung să mă antrenez prin intermediul altora. Îţi voi arăta şi în ce măsură sunt de folos studiilor: nu am părăsit niciodată lecturile. Căci acestea sunt, după cum judec eu, necesare, mai întâi ca să nu mă mulţumesc cu mine însumi, iar apoi pentru ca, ajungând să cunosc ceea ce au aflat alţii, să stau să judec cele descoperite şi să meditez la cele ce rămân să fie descoperite. Lectura hrăneşte spiritul; când este obosit de studiu, ea îl înviorează fără să îl oprească de la studiu.

Însă nu se cuvine să ne mulţumim doar să scriem sau doar să citim: căci unul - vorbesc despre scris - face ca forţele să ne fie mohorâte şi să se stingă, iar celălalt face ca vigoarea să se împrăştie şi să se topească. Să recurgem pe rând, când la unul, când la celălalt, şi să îl strunim pe unul cu ajutorul celuilalt, astfel încât tot ce s-a risipit prin citit să redevină unitar prin scris.

Se cuvine, cum se spune, să facem întocmai ca albinele care zboară încolo şi încoace şi se aşează pe florile bune pentru miere, iar mai apoi depun în faguri şi împart ce au luat şi, cum zice Vergiliu al nostru, "mierea cea dulce o toarnă să curgă
Fagurii stupului straşnic umplându-i, nectar şi nu alta"*
Nu se ştie bine dacă albinele iau din flori un suc care este de-a dreptul miere, ori dacă transformă în această substanţă înmiresmată esenţele pe care le culeg, amestecându-le şi slujindu-se de o calitate anume a suflării lor...

Ca să nu mă îndepărtez însă de subiectul nostru, aş spune că se cuvine să imităm albinele şi să deosebim ce am adunat din diverse lecturi, pentru că lucrurile se păstrează mai bine atunci când sunt separate; apoi trebuie să amestecăm licorile acelea felurite într-o singură aromă, folosindu-ne de puterea şi strădania spiritului nostru, astfel încât, chiar dacă este limpede de unde provin, ele să fie diferite de sursa lor. Vedem că în corpul nostru digestia se desfăşoară în chip firesc, fără să intervenim cu ceva (alimentele pe care le înghiţim sunt o povară doar atâta vreme cât îşi păstrează caracteristicile şi se află solide în stomac; când însă îşi schimbă starea de dinainte, devin sânge şi energie fizică); să facem acelaşi lucru cu hrana spiritului, iar când a pătruns în noi, să nu o lăsăm întreagă, ca să nu ne rămână străină. Să o mistuim cu totul, altminteri ne va hrăni memoria, nu spiritul. Să o îmbrăţişăm pe de-a-ntregul şi să ne-o facem a noastră: în felul acesta, din elemente felurite se va forma un tot, la fel cum numerele separate, atunci când se face adunarea unor sume mici şi felurite, dau un număr unic. Spiritul nostru să facă la fel: să ţină ascuns tot ce vine din afară şi să arate numai ce rezultă de aici.

Chiar dacă în tine se va vădi vreo asemănare cu cineva pe care l-ai admirat şi care te-a marcat profund, aş vrea să-i semeni ca un fiu, nu ca un portret: portretul este lipsit de viaţă. "Cum aşa? Nu se va înţelege cine este autorul pe care îl imiţi în limbaj, în argumentare, în gândire?" După mine, uneori nu se poate nici măcar bănui, atunci când un om plin de talent îşi pune pecetea proprie asupra ideilor pe care le-a preluat de la modelul său şi cărora le dă unitate”.


2 comentarii:

Tryggvasson spunea...

De o bună perioadă de timp nu mă pot abține să constat că problema sufletului omenesc a fost tranșată din vremea antichității. Aproape tot ce a fost de spus a fost epuizat încă de atunci. Restul au fost numai reacordări de atmosferă, adăugiri de detaliu, repuneri în scenă mai mult sau mai puțin spectaculoase, regândiri paradoxale sau variații de abordare. Dincolo de abordarea clasică, umanistă, aproape medicală, fără lacrimi sau exaltări, și plictisitoare pentru contemporaneitate, fiindcă nu mai biciuie simțurile, adaosul nu mai poate fi decât de formă. Conținutul îmi pare a fi fost de mult epuizat. În fond, cum spunea Truman: singurul lucru nou, pe lumea asta, e istoria pe care încă nu o cunoaștem. Toate bune!

Valeriu Gherghel spunea...

De acord. Adeseori, raspunsurile vin chiar inaintea intrebarilor:))