marți, 17 ianuarie 2012

Mîndrie şi prejudecată


S-a vădit cu ocazia zilei naţionale - nici nu se putea moment mai potrivit! – că românii, în proporţie de 99, 99 la sută, sînt mîndri de România. Aşa spune un sondaj festiv. În opinia mea, întrebarea sondajului (eşti mîndru de România?) nu e una corectă, din motive logice şi filosofice. Nu poţi fi mîndru decît de lucrurile care depind de tine, de vrerea ta, de bunăvoinţa ta. Altfel spus, nu poţi fi mîndru decît de lucrurile şi faptele pe care le poţi alege, pe care le poţi refuza ori accepta. De celelalte, cele mai multe de altfel, nu poţi fi nici mîndru, nici ruşinat, nici indignat, nici înduioşat. Întrebarea e, ca atare, lipsită de sens.

Pentru a ne da seama de absudul ei, o putem compara cu întrebări asemănătoare, a căror lipsă de sens sare în ochi. Ce poţi răspunde la o întrebare precum aceasta: eşti mîndru că ai doi plămîni, o inimă, un esofag şi un intestin subţire, lung de cîţiva metri? Dar la întrebarea: eşti mîndru că porţi pantofi numărul 40, că ai 1m, 70 înălţime şi 56 de kilograme? Sau, în fine, la întrebarea: eşti mîndru că astăzi e frig afară, că a nins astă noapte şi că norii sînt purtaţi pe cer de la nord la sud? Cel care ar răspunde pozitiv sau negativ la astfel de întrebări s-ar pune într-o situaţie ridicolă. Nu poţi spune că eşti mîndru că se anunţă pe Marea Neagră o furtună. Nu poţi spune că eşti mîndru că Bahluiul a îngheţat.

Prin urmare, lucrurile se împart (ca în filosofia stoicilor) în două categorii: lucruri contingente, care depind de tine, pe care le poţi modifica, pe care le poţi anula şi lucruri necesare, imuabile, inevitabile, care nu stau nici în voinţa, nici în putinţa ta. Eu nu sînt deloc mîndru acum că am o temperatură de 37 de grade. Nici nu mi-e ruşine de asta. Dar pot fi mîndru, să zicem, de ajutorul pe care îl dau unui prieten în nevoie, de cutare eseu scris de mine întro zi inspirată sau de vorba bună spusă cîndva unui bolnav.

România e o realitate care face parte, pentru români, pentru Domniile Voastre, pentru mine, din categoria “lucrurilor” inevitabile, a celor pe care nu le-am ales, fiindcă nu ne-am ales nici data, nici locul naşterii, nici părinţii, nici numele, nici sexul, nici culoarea pielii. Că vrem, că nu vrem, România e un dat. La existenţa acestor lucruri noi nu avem nici o contribuţie. Nu le putem evita. Şi nu ne putem mîndri (dar nici ruşina) cu datele din buletin oricare ar fi acestea. Poţi fugi din România, dar nu te poţi separa de România, chiar dacă te-ai mutat în Canada.

De la E. M. Cioran încoace, e la modă ceea ce nemţii numesc Selbsthass, ura de sine. Tînărul Cioran era disperat nevoie mare că România nu are populaţia Chinei, suprafaţa Rusiei şi trecutul Franţei. El nu se putea împăca deloc cu nişte date naturale, altfel indiferente. Dar tot ceea ce e natural şi e dat trebuie privit, în opinia mea, cu maximă împăcare şi seninătate. Nu poţi face o obsesie din trecut, din faptul naşterii sau din locul ei precis. Aşa cum nu e bine să faci o obsesie din bătrîneţe sau din faptul morţii. Sînt pur şi simplu inevitabile. Merită cu adevărat să disperi doar de lucrurile care stau în putinţa ta. Pentru Cioran, mă gîndesc, un “obiect” de ură mai potrivit decît faptul de a fi român ar fi fost, cu siguranţă, ratarea unei metafore sau a unei vorbe de duh.

Mulţi mărturisesc (dar nu în sondajele festive!) că simt o anume ruşine (mai ales cînd merg în străinătate) pentru faptul de a fi români. Dacă tot ceea ce am spus mai sus e adevărat, ruşinea lor nu e cîtuşi de puţin justificată. Dacă am putea alege între a fi şi a nu fi român, ruşinea ar avea oarece îndeptăţire şi sens. Dar nu putem, oricît ne-am chinui. Pentru faptul de a fi român nu sînt răspunzător. Numai acolo unde poate fi vorba de răspundere, de deliberare şi alegere, numai acolo au semnificaţie plină cuvinte ca mîndrie, ruşine, stînjeneală etc.

Ni se întîmplă prea des să ne ruşinăm sau să ne trufim acolo unde nu e cazul, fiind vorba de lucruri inevitabile, şi să rămînem indiferenţi tocmai acolo unde ar trebui să ne ruşinăm: în domeniile în care lucrurile chiar depind de noi.

Valeriu Gherghel

4 comentarii:

micky spunea...

Coerent, corect, frumos expus . Intru totul de acord cu toate afirmatiile tale . Imi place demonstratia, firul logic al argumentarii. :hanshake:

Tudor Ionut spunea...

excelent!
o splendida analiza cu tuseuri wittgensteiniene

andruska spunea...

Desigur ca te poti mindri sau rusina si de chestiunile 'inevitabile'. Ma pot mindri cu frumusetea fizica, desi nu e ceva care depinde de mine (ma rog...), dupa cum ma pot rusina de un val acneic sau de un nas borcanat. In acelasi fel, ma pot simti rusinat atunci cind un membru al familiei mele comite o crima, desi actiunea in sine nu are nici o legatura cu mine. Iar un sud coreean, destul de logic zic eu, s-a putut simti rusinat de ceea ce a facut Cho Seung-Hui la Virginia Tech.
Da, eu ma simt rusinat de originile mele. Iata insa o faza amuzanta. Inainte de mutarea mea temporara in Italia, din cauza parerii generale despre romani acolo ('romanii sint tigani, etc.') am vorbit cu Alina sa nu ne dezvaluim nationalitatea. Daca cineva ne va intreba de unde sintem, vom spune ca sintem din Ungaria. Zis si facut. La un moment dat, am iesit in oras (Florenta) sa cumparam o umbrela. Vinzatorul isi da seama ca nu sintem italieni si intreaba de unde venim. 'Din Ungaria', zice Alina, conform hotaririi noastre. 'Oh', zice omul. 'Hungarian gypsies...' De atunci sint norvegian.

Valeriu Gherghel spunea...

A fost un cîntec odată:

”Am cravata mea,
sînt pionier.
Și mă mîndresc cu ea,
sînt pionier.
Flutură în vînt,
Zălog de legămînt”
etc etc.