Disputa dintre antici și moderni

Probabil multora le este cunoscută disputa care se stîrnește de multe ori prin mijloacele de transport în comun, cînd un tînăr nu cedează locul unei persoane mai înaintată în vîrstă. Poate fi considerată deja un topos al celor care vor să dezbată pe tema conflictului dintre clasic și modern. Evident, sînt mai multe motivele pentru care tînărul ar trebui să cedeze locul, de exemplu din politețe, din bun simț și din respect, pentru că așa ne învață credința să ne iubim părinții, poate și pentru că la bătrînețe e mai greu să te bizui pe propriile puteri fizice, slăbite de boală și de griji. Frumos este și demn de laudă ca tinerii să nu fie indiferenți, ci să fie măcar înțelegători cu cei ajunși la vîrsta a treia și nu numai cu ei.

Spun despre acest conflict întîlnit deseori în mijloacele de transport pentru că de tot atîtea ori am auzit și replica “pe vremea mea….”, “păi cînd eram tînăr așa ca și tine nici nu mă gîndeam să nu mă ridic în picioare...” și poate or mai fi și altele de care nu am auzit. Însă pentru această situație sunt invocate de cei mai mari argumentele rușinii, al educației (de la părinți și de la școală) și al respectului. Argumente prezentate tînărului de pe scaun în diferite variante, în diferite ordini și limbaje care mai de care, dar acestea au fost cele mai întîlnite.

Mi se pare această problemă a bătrînilor cu cei tineri din autobuz cea mai simplă și tocmai pentru că la mijloc sînt mai multe motive etice ușor de justificat. Acest conflict se mută însă din autobuz în domeniul creației, al artei și al filosofiei. Cum îi judecăm pe cei tineri care se numesc moderni, oare aceștia sînt mai valoroși decît părinții lor și au mai multă valoare cum sugerează unii sau dimpotrivă, clasicii sînt cei în fața cărora trebuie să se încline modernii? Cine sînt clasicii și cine modernii? Adrian Marino a fost foarte suspicios cînd observa cu cîtă ușurință se folosesc acești termeni fără a fi definiți corect pentru a fi utilizați cu un înțeles universal și ușor de priceput pentru toată lumea.

Ce e cu această ceartă dintre clasici și moderni? Se spune sau mai degrabă încă se mai întîlnește la unii o preferință pentru autori vechi (cum adică vechi?....autori care ori au murit, ori nu mai sînt la modă, nu mai sînt în topul preferințelor, nu constituie un trend), creatori antici precum Homer, Hesiod, Sofocle, Euripide, Aristofan etc.(mă refer la literatura greacă antică și de demult de pînă în secolul V î.Hr) Aceștia au fost printre primii clasici (sau nu, dacă ne gîndim la toate creațiile literare existente înaintea lor, îi putem aduna foarte bine la moderni) și dacă se are în vedere perioada istorică în care au viețuit, o să ne lăsăm convinși în cele din urmă că pentru cultura și spațiul european aceștia sînt dintre cei vechi (dintre cei foarte vechi) care pot fi numiți clasici. Nu multă vreme după aceștia înflorește Imperiul Roman și la un moment dat avem o iliadă și o odiseie făcute sul la un loc cu împrumuturi și de la alți poeți latini, după cum se spune cu destule accente originale care se intitulează Eneida și-i aparține lui Vergiliu. Este o operă... frumoasă? faină? captivantă?... .și nu în ultimul rînd modernă dacă ne uităm înapoi la deal de unde s-au rostogolit epopeea, tragedia, comedia.

Facem referință la origini, la clasici, aceștia fiind pentru unii adevărații creatori care fac artă. Da, există persoane care se opresc în timp și spun că de la un punct arta întră în picaj și tot ce se cează după acea limită a intervalului nu este artă, este o bîlbîială modernă sau posmodernă, un rîgîit care descoperă animalitatea din om și nu duce către esență, către Frumos, către Adevăr, către Eternitate.

Acei creatori care duc arta la degradare, la sinucidere, o duc pe tăpșan, o scot din galerii și semnează contra-cost pisoare, ei bine, tot felul de artiști care mai de care mai zurlii ce nu vor să se mai încline în fața normei, a regulii, a arhetipului, a idealului, toți acești revoltați sînt creatori moderni. Un exemplu de astfel de “haimana”, de “anarhist” ne spune Andrei Cornea în cartea Noul - o veche poveste (apărută la Humanitas în 2008) că a fost cîndva modernul-clasic Beethoven care alături de Goethe se plimba într-o zi a anului 1813 prin Töplitz, o localitate austriacă. El, Beethoven, are o anumită atitudine în comparație cu Goethe cînd întîlnește cortegiul imperial. Artiști amậndoi, dar fiecare cu înclinații diferite, adeptul clasicilor (aici se situa Goethe care repede s-a retras alături de mulțime scoțậndu-și căciula de pe cap- sau pălăria- probabil pălăria ) a urmat tradiția salutului care se impunea, iar Beethoven s-a dus direct la prinți și ducele Rudolf își scoate pălăria în fața sa. Beethoven este în acest context revoluționarul, sau mai bine spus cel care nu se lasă constrîns de regulile de suprafață. Adevăratele reguli nu sînt dictate din exterior: cel care se construiește pe sine își va recunoaște valoarea și va ști exact cum să se raporteze la ceilalți, pe bună dreptate, nu pe baza obișnuinței sau a necesității tradiției. Mă gîndesc că era puțin cam orgolios și avea o stimă de sine supraevaluată. Dar îl înțelegem, doar era Beethoven.

O altă situație interesantă povestește Adrian Marino despre Brậncuși cînd acesta trece cu a sa Pasăre măiastră granițele la americani. Marino susține în lucrarea Modern, modernism, modernitate că diferențele dintre moderni și tradiționali apar în funcție de zonele geografice, din nefericire pentru artistul romận căruia i s-a taxat lucrarea artistică la fel cu o bucată de metal pentru că așa au văzut vameșii. Vameșii sînt numiți de scriitor anacronici pentru că nu și-au dat seama că au avut în față o operă“modernă”. Eu mă îndoiesc de anacronismul lor și înclin mai mult spre incultura lor (atîta timp cật vameșii nu erau critici de artă și nici nu erau mari reprezentanți ai lumii artistice din America e păcat să spunem că mai toți americanii prinși în activitățile specifice artistice ar fi confundat pasărea măiastră cu o bucată de metal). Citez: “Uneori se produc și accidente istorice, deosebit de savuroase, precum procesul lui Brậncuși cu vama americană pentru o Pasăre măiastră, taxată ca bucată de metal. A fost nevoie de o jurisprudență întreagă, ca administrația americană să afle și să accepte, în cele din urmă ce înseamnă <>. În mod evident sculptura lui Brậncuși era<>, sincronică perfect cu spiritul estetic al timpului, în timp ce vameșii americani se dovedeau profund anacronici. Ce este uneori foarte modern într-o anume zonă geografică și spirituală poate fi strident, neadecvat, inacceptabil, depășit, într-o altă regiune, cu altă tradiție și mentalitate, și viceversa.”[1]

De asemenea se întîlnesc destui oameni care se opresc asupra unui lucru doar dacă are vreo noutate, dacă e modern, dacă e actual. Tot ce este vechi este “expirat”, demodat, fără valoare. Nimic mai fals. Fulgerătorul exemplu la care ajung e Dilema veche. Cật de veche e Dilema (dar și dilema? dar și dilemele?)? “Sînt vechi, Domnule!”… dar ne confruntăm cu ea, cu ele, zi de zi și tot nu-i / nu le dăm de capăt. Nu-i dăm de capăt și nu mă refer la paginile pe care le conține revista, ci la faptul că nu prea are un răspuns clar și definitiv, ci variante și posibilități mai mult sau mai puțin probabile. Da. Dacă ne apucăm să dezbatem un articol s-ar putea să ne lungim mult și bine. Așa cum facem acum, nu știm ce să hotărîm în legătură cu clasicii și modernii (și tare frumoși îs și postmodernii) decît că trebuie să-i recunoaștem mai întîi.

Ștefan Diaconu
________________________________________
[1] Marino,Adrian, Modern,modernism,modernitate, Editura pentru Literatură Universală: București, 1969