vineri, 20 ianuarie 2012

Pene de arhangheli prin văzduh


Mi-am adus aminte, nu de mult, de o povestire amuzantă. În Decameronul lui Boccaccio, se relatează că un preot vînzător de moaşte ajunge într-un sat din Italia, îşi desface traista şi prezintă muşteriilor preţioasele produse. Aş aminti în treacăt că Boccaccio a redactat vestita lui culegere de povestiri la puţină vreme după cumplita epidemie de ciumă care a lovit Florenţa în anul 1348. Preotul lui Boccaccio e un impostor, cum au fost atîţia în Evul Mediu, dar enumerarea lui are haz. Voi explica îndată de ce.

Vînzătorul declară că pune la dispoziţia sătenilor interesaţi, la un preţ convenabil, următoarele mărfuri binecuvîntate: o pană din aripile arhanghelului Gabriel; cîteva fire din ţărîna pe care Mîntuitorul a făcut semne cu degetul, în momentul în care fariseii l-au întrebat în ce mod trebuie pedepsită femeia adulteră (Ioan, 8: 6); scrisoarea pe care Pilat din Pont a trimis-o împăratului roman, îndată după ce a discutat cu Iisus despre esenţa adevărului; o frunză din măslinul de care s-a spînzurat Iuda Iscarioteanul, cînd şi-a înţeles vinăvăţia. În sfîrşit, vînzătorul de moaşte pretinde că are (probabil într-o sticluţă pecetluită) una din lacrimile care au curs pe chipul Maicii Domnului în timpul Răstignirii.

Pentru cititorul neinhibat care deschide un autor neinhibat, precum Boccaccio, enumerarea e amuzantă, în primul rînd, pentru că fiecare dintre aceste obiecte este perfect neverosimil ori chiar imposibil. Preotul lui Boccacio e un farsor lipsit de scrupule, care exploatează naivitatea şi buna credinţă a muşteriilor, într-un timp obsedat de prezenţa sacrului.

Cine a văzut vreodată pene de arhangheli plutind prin văzduh, în bătaia vîntului? Cum poţi verifica faptul că un pumn oarecare de ţărînă (care putea fi luată, la o adică, de pe drumul urmat de vînzător) mai poartă semnele degetului divin? Cînd a putut nota procuratorul Pilat acea epistolă despre care nu pomeneşte nici un cronicar roman, nici o scriere apocrifă, nimeni, nimeni? Şi, mai ales, cum poţi păstra o lacrimă (doar o lacrimă!), atîta vreme cît orice lacrimă se usucă sub acţiunea agenţilor termici şi a timpului? Mai mult: cine va fi avut prezenţa de spirit să culeagă acea lacrimă de sub ochii Maicii Domnului? Totul e dubios în această înşiruire. Mai interesant este însă un alt fapt şi anume îndrăzneala nemaipomenită a lui Boccaccio. Căci, am spus deja asta, el nu a fost contemporan cu agnosticul prozator José Saramago (care a luat premiul Nobel în 1998), nu a fost contemporan cu noi, ci a scris Decameronul pe la 1350, acum mai bine de şase veacuri şi jumătate.

Dacă enumerarea preotului din povestire e fictivă şi, ca atare, ne putem îndoi foarte bine de realitatea ei, enumerarea care urmează nu e deloc fictivă. Citez pentru exactitate cartea lui Umberto Eco, Vertigo: Lista infinită, tipărită la Editura RAO acum cîteva luni. Moaştele nu au fost în Evul Mediu doar surse de sfinţenie şi tămăduire sufletească, dar şi “mărfuri” expuse într-un scop turistic. O biserică avea mai mulţi vizitatori în măsura în care se lăuda cu bogăţia moaştelor. Spre exemplu, în catedrala Sf. Vitus din Praga pot fi venerate faţa de masă a Cinei celei de Taină, un dinte al sfintei Margareta, mandibula sfîntului Eubanus, cîrja lui Moise. Un dinte al sfîntului Ioan Botezătorul s-ar afla, în schimb, la Viena. În domul din Milano, spun cunoscătorii (şi avem, de această dată, temei deplin să-i credem pe cuvînt), se păstrează cîţiva spini însîngeraţi din cununa lui Iisus, dar şi moaşte felurite ale sfintelor Agnes, Agata, Caterina şi Praxedes.

Cronici verosimile susţin, de asemenea, că într-o catedrală din Germania se păstra, în secolul al XII-lea, craniul sfîntului Ioan Botezătorul la vîrsta de 12 ani, în timp ce craniul omului matur era (şi este) expus în biserica San Silvestro in Capite de la Roma.

Nu insist. Paralelismul dintre cele două enumerări sare imediat în ochi. Pe cît de incredibilă e pima listă (lista lui Boccaccio), tot pe atîta pare a doua, deşi nu mai e vorba, în acest caz, de ficţiune. Dar nu are rostul să ne mirăm foarte mult.


Niciun comentariu: