luni, 31 decembrie 2012

Breviarul sceptic: primirea critică (3)


Alex Ciorogar recenzează Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate (Iași: Polirom, 2012) în cuprinsul revistei STEAUA, nr.12 / decembrie 2012, pp.46-48.



Citiţi în continuare!

sâmbătă, 29 decembrie 2012

Aporia


”... Simonide care, după ce ceruse mai întîi un răgaz de o zi regelui Hieron, care voia să afle de la el ce este Dumnezeu, a doua zi l-a rugat să-i mai acorde încă două zile, în ziua următoare încă patru și așa mai departe; pînă ce, mirîndu-se regele că înmulțește mereu numărul zilelor, i-a răspuns că problema devenea cu atît mai obscură cu cît se gîndea mai mult la ea” (Paul Hazard, Criza conștiinței europene: 1680 - 1715, traducere de Sanda Șora. București: Editura Univers, 1973, p.122).


Citiţi în continuare!

joi, 27 decembrie 2012

N. Steinhardt: Scrisori către Valeriu Gherghel (2)


Reproduc încă o scrisoare:

Rohia, 22 ianuarie 1986

Iubite domnule Gherghel,

Bătrânii au mâncărimea scrisului!

Nici n-au apucat să apară Degetele zdrobite, încă nici n-am primit răspuns la propunerea referitoare la o nouă anchetă (”textul decisiv al vieții Dvs.”) că daimonul scrisului îmi și dă ghes să vin cu o nouă întrebare: Ar fi Opinia [studențească] (ori altă revistă ieșeană) dispusă a-mi publica un text lung, 34 file dactilografiate (la două rânduri cu spații libere și margine lată), intitulat ”Convorbiri cu Sergiu Al-George”?

Sergiu Al-George, medic și orientalist, mi-a fost coleg de detenție și – îndrăznesc a spune – prieten. Un om admirabil. Textul meu reprezintă amintiri și convorbiri libere despre subiecte foarte diferite (artă, medicină, drumeție, literatură, etică…) cu omul acesta de mare valoare, ținută și cultură. Aș fi fericit să poată apărea textul meu, de preferință într-o revistă studențească (ar putea fi publicat într-o serie de 2-4 texte.)

Bună ziua mi-ați dat, belea v-ați căpătat!

Cu sinceră și aleasă afecțiune,
pisălogul N. Steinhardt


Citiţi în continuare!

duminică, 23 decembrie 2012

Dansul macabru


Cînd a murit poetul Mihai Ursachi, lumea a găsit de cuviinţă să-şi exprime durerea în hexametri imperfecţi. Dincolo de ineditul ei, orice moarte e puţin caraghioasă. Dar ceea ce s-a petrecut atunci, de Idele lui martie, mi s-a părut de un caraghioslîc desăvîrşit. Oamenii se străduiesc să transforme în ridicul orice. Şi pînă la urmă reuşesc.

 Pagina funerară a gazetelor s-a umplut de o luxuriantă literatură elegiacă. Metaforele cele mai fistichii şi mai greu de priceput au covîrşit anunţurile de doliu. Durerea pricinuită de moartea neaşteptată a poetului a primit forme premeditat lirice. Supravieţuitorii au gîndit pesemne că în cazul unui liric eminent nu poţi vorbi simplu şi pe înţelesul celorlalţi. E preferabilă o rostire de tip oracular, din care să se deducă nu doar suferinţa, ci şi formele întortocheat poetice, pe care le ia, în sufletul nostru, această suferinţă ascuţită. Dacă am băgat bine de seamă, suferinţa pricinuită de dispariţia unui romancier e de o altă esenţă faţă de suferinţa la dispariţia unui poet. În primul caz, suferinţa se traduce printr-o predispoziţie epică, revărsată diluvial în naraţiuni contorsionate. În al doilea, prin compunerea de versete cu o semnificaţie impenetrabilă. De exemplu, s-a spus în acele zile de maximă tristeţe că poetul Mihai Ursachi s-a îndreptat spre tărîmul Metaforei Pure sau, într-o variantă uşor teologală, către regiunea Verbului Atemporal. Simpla constatare a direcţiei în care s-a îndreptat poetul nu a părut, totuşi, suficientă. De aceea s-a făcut completarea că, în această călătorie supremă, ilustrul defunct navighează solitar într-o arcă, înfruntînd furtunile pe oceanul postumităţii. Nu a fost destul. S-a făcut precizarea absolut trebuincioasă că în sufletele noastre Mihai Ursachi va rămîne veşnic prezent sub aspectul unei enigme de formă inelară.

Orice suferinţă exprimată verbal devine oarecum suspectă de la sine. Însăşi afirmaţia că “suferinţa ne răpeşte cuvintele”, făcută la microfon sau aşternută în scris, pare un semn al contrafacerii. Durerea adevărată e taciturnă, presupun. Singura ei formă autorizată e de ordin somatic. Secreţia glandelor lacrimale (şi uneori a nasului) vorbeşte pe deplin despre o trăire negativă, aflată în afara oricărui dubiu. Cînd retorica se amestecă în manifestările somatice, apare, din partea celor neafectaţi de vreo durere anume (e firesc să fie şi din aceştia), suspiciunea. De fapt, suferinţa e, de cele mai multe ori, o reacţie pentru ceilalţi, o trăire care face parte dintr-un spectacol laborios, în care există privitori şi, în afara protagonistului expus la vedere sub coroane somptuoase, figuranţi înlăcrimaţi. Adeseori, din păcate, figurantul doreşte să treacă drept protagonist. Pentru că nu poate (şi nici nu ţine morţiş) să schimbe locul cu actorul principal, figurantul se manifestă cît mai zgomotos. Şi, după cutume imemoriale, cît mai liric: în endecasilabi, trohei ori terţine. Prozodic şi ritmat, cum s-ar zice.

În definitiv, nimeni nu are nici cea mai vagă reprezentare a morţii. Nu ştim ce e moartea. O trăim doar ca spectacol anticipativ. Eu însumi, oricît mă străduiesc, nu-mi pot închipui un univers din care să fiu absent. Universul nu se poate dispensa de preţioasa mea făptură. Şi totuşi… Pentru orice muritor care nu şi-a împlinit încă rostul prescris de silogismul dispariţiei inevitabile, moartea înseamnă, de fapt, ceremonie a despărţirii de altul. E bine, cred, s-o întîmpinăm în reculegere.

Mihai Ursachi avea un foarte acut simţ al comicului. Cînd l-am cunoscut, obşnuiam să ne plimbăm pe un traseu care ducea inevitabil la o străduţă unde se afla un atelier fotografic. Într-o vitrină, meşterul fotograf îşi expusese produsele. Pe atunci (eheu, fugaces…) fotografiile se lucrau îndeosebi în alb-negru sau în sepia. Dintr-un impuls creativ irepresibil de a insufla viaţă îngheţatelor efigii cenuşii, meşterul roşea cu creion chimic buzele damelor şi colora în azuriu pupilele domnilor. Rezultatul era de un grotesc absolut. De fiecare dată, Ursachi mă trăgea de mînă şi se posta ferm în faţa vitrinei. Privea mai întîi cu o mină foarte serioasă caricaturile, îşi schimba poziţia şi unghiul de vedere, după care împungea solemn cu degetul în sticlă. Venea şi momentul în care nu mai rezistam. Din adîncurile tenebroase ale fiinţei noastre urca, lipsit de orice respect pentru măiestria absolut senzaţională a fotografului, un hohot de rîs dezlănţuit. Şi oarecum indecent. Trecătorii nedumeriţi ne priveau cu severitate şi, adeseori, cu oarece reproş. Nu înţelegeau, desigur, veselia noastră şi nici modul ei public de a se rezolva.

Pentru acest motiv, nici nu vreau să mă gîndesc cum va fi reacţionat poetul în faţa durerii noastre poematice, la fel de bine articulată ca şi ilariantele fotografii.


Citiţi în continuare!

miercuri, 19 decembrie 2012

Teologia veselă (4)


William Ockham: Gîndul că Iisus Christos s-ar fi putut întrupa într-un asin, într-o piatră sau într-un arbore nu cuprinde nici o contradicție. Îi răspunde Umberto Eco, peste ani: Dacă Iisus s-ar fi întrupat în Japonia, ne-am fi împărtășit cu orez și sake.

În imagine: Odilon Redon, Vision (1883)


Citiţi în continuare!

duminică, 16 decembrie 2012

Ugolo și Godot


”...să ne imaginăm o piesă în care auzim mai multe aluzii vagi la un personaj numit Ugolo. Ugolo nu apare pe scenă, nu are legătură cu nici o acțiune și nimeni nu știe nimic precis despre el. Personajele fac remarci neașteptate ca 'Ana, gîndește-te la Ugolo!' sau 'Andrei, nu-l uita pe Ugolo', ori 'Deseori, în pat, înainte de a adormi, îmi amintesc de Ugolo'. Descrierile legate de acest nume sînt obscure și evazive; ele nu ar putea servi ca descrieri de identificare... Totuși, spectatorii își dau perfect seama că există o entitate numită Ugolo, care are exact unica însușire că nimeni nu-i cunoaște însușirile” (Toma Pavel, Lumi ficționale, traducere de Maria Mociorniță, București: Editura Minerva, 1992, p.60).

Samuel Beckett întrevăzuse deja această posibilitate dramatică. Vladimir și Estragon vorbesc obsesiv despre Godot. Îl așteaptă. Și nu se urnesc din loc tocmai pentru că îl așteaptă pe Godot. Despre care nu știu nimic precis. Nu există replică în care umbra lui Godot să nu se furișeze. Faptele și spusele celor doi par dictate de prezența / absența lui Godot. Și cu toate acestea, Godot este în chip precis ”o entitate care are exact unica însușire că nimeni nu-i cunoaște însușirile”.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 15 decembrie 2012

N. Steinhardt: Scrisori către Valeriu Gherghel


Între 1985 și 1987, N. Steinhardt (1912 -1989) a colaborat la Opinia studențească. A publicat aici aproximativ zece recenzii și eseuri. Cu acest prilej, am corespondat frecvent. Reproduc mai jos una dintre scrisorile primite.

Rohia, ianuarie 1986

Iubite domnule Valeriu Gherghel,

Mai întîi: sincere și dragi mulțumiri pentru atenția, bunăvoința, răbdarea și afecțiunea ce-mi dovedești.

Apoi: și pentru a-ți fi însușit propunerea mea referitoare la o anchetă despre cărți-destin. Răspunsul meu (îl voi da la vremea potrivită) tare mă tem că te va dezamăgi (atît prin cuprins cît și prin textul la care mă refer)! N-are a face - voi fi sincer.

La Cluj te-ai putea adresa următorilor: Teohar Mihadaș, Mircea Zaciu, Virgil Bulat, Alexandru Vlad, Aurel Codoban, Dan Damaschin, A. Rău, Eugen Uricariu, Radu Țuculescu.

Da, Alexandru Paleologu e greu de urnit! Din motive de comoditate cred: e foarte comod și ”seniorial”. Prin detenție - spre deosebire de Sergiu al-George, Dinu Pillat și mine (nouă închisoarea ne-a fost ”experiență limită și cutremurătoare”) - a trecut cu nonșalanță. Și așa trăiește și acum. Asta-i este firea. (Nici pic de critică în acest mini-portret: doar o constatare.)

Pentru anchetă, mă voi strădui să-l pisălogesc. Izbuti-voi?

Referitor la textul despre Al-George: nu-l voi supune Opiniei. E prea lung. Sper să-l pot include într-un volum colectiv de istoria medicinei, redactat de un prieten al lui Al-George: doctorul Gh. Brătescu.

M'aș [1] bucura mult - mai e nevoie să o spun? - să văd apărute ”Degete zdrobite”.

M-a bucurat referirea dtale la Nae Ionescu. Da, ducem lipsă de unul ca el. C. Noica e prea ”autor” el însuși. Cu toate că e și el dascăl înnăscut, e oarecum ”grăbit” din fire. Pe Nae l-a deviat de la misiunea lui politica. Pe Constantin Noica, poate, fecunditatea autoricească.

Oricum, două spirite mari, cu propria-i ”ispită” fiecare.

(De Noica - dar și de Alexandru  Paleologu - mă simt foarte legat; legat și recunoscător.)

Cu multă, aleasă și devotată afecțiune,
al dtale,
N. Steinhardt

[1] Cu apostrof! Lapsus ortografic de moșneag!


Citiţi în continuare!

marți, 11 decembrie 2012

Fericirea umilă


Eroarea fundamentală a omului modern, spune Andrei Makine în ultimul lui roman, apărut în decembrie 2010 la Seuils, Le livre des brèves amours éternelles (Cartea scurtelor iubiri eterne), este că vrea să trăiască într-un paradis definitiv, fiind obsedat de durată, şi nu bagă în seamă paradisul temporar, singurul la îndemîna noastră pe pămînt (poate şi dincolo). Dorim atît de aprig fericirea viitoare, fericirea inteligibilă, încît ignorăm cu superbie fericirea de aproape, fericirea umilă.

Înţelepciunea înseamnă, pînă la urmă, “să te bucuri - pur şi simplu - de zăpada care cade sau de mirosul lemnului pus pe foc”. E prea puţin, vor striga cititorii.

Să luăm aminte la destinul unui personaj din Cartea scurtelor iubiri eterne. Dmitri Ress are ca ideal să lupte împotriva servituţii impuse omului de regimul sovietic. Militează şi face cincisprezece ani de puşcărie. Moare la 44 de ani, îmbătrînit prematur. Dar ceea ce oferă, în definitiv, un sens plin vieţii sale nu este protestul, nu e revolta, nu este nici lupta îndreptăţită pe care a dus-o, ci amintirea unei iubiri fugare, de demult.

Cînd eşti oare fericit cu adevărat: cînd lupţi împotriva nedreptăţii şi servituţii (precum Dmitri Ress) sau cînd iubești un om umil cu o iubire umilă? Cele două fericiri (una activă, cealaltă contemplativă) sînt posibile împreună? Nu am încă un răspuns. Şi, oricum, nu de la Andrei Makine îl aşteptam.


Citiţi în continuare!

luni, 10 decembrie 2012

Breviarul sceptic: primirea critică (2)


Dana Pîrvan-Jenaru recenzează cu multă simpatie în Observator cultural (nr.653 / decembrie 2012) Breviarul sceptic. Recenzia poate fi consultată AICI.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 8 decembrie 2012

Jogging


Samuel Beckett: ”Le seul sport que j’ai pratiqué, c’est de suivre les enterrements à pied”.


Citiţi în continuare!

vineri, 7 decembrie 2012

Părăsirea teologiei


Am citat zilele trecute ”definiția” iubirii pe care a propus-o cîndva filosoful și dramaturgul francez Gabriel Marcel (1889 - 1973). Aș menționa astăzi opinia lui cu privire la relația dintre discursul filosofic (teologic) și Dumnezeu. Transcriu: ”cînd încerc să văd în ce mod pot vorbi despre Dumnezeu, ajung să constat că pot mai curînd să-I vorbesc decît să vorbesc despre El. Și dacă Îi vorbesc, aceasta are loc în realitate ca unui 'tu', care nu este empiric, unui 'tu' despre care pot spune deci că este Tu-ul absolut” (Gabriel Marcel, Dialoguri cu Pierre Boutang, București: Anastasia, 1996, p.101). Rugăciunea devine astfel singura modalitate de a te apropia cu adevărat de esența lui Dumnezeu.

În imagine: Zurbaran, St Francois in His Tomb.


Citiţi în continuare!

joi, 6 decembrie 2012

Povestea vînătoriței cu șoim și a lecturilor sale


La Cervantes, în Don Quijote, există un procedeu specular, puțin comentat. Episodul pe care îl voi rezuma succint se petrece în partea a doua a romanului, mai precis în capitolul XXX. Protagonistul îşi urmează peregrinarea prin universul deja quijotizat, care-i confirmă la fiece pas adevărul: anume acela că este un cavaler rătăcitor, cel mai viteaz şi mai milostiv dintre toţi, un cavaler întru totul asemenea lui Tristan şi Lancelot. Pe măsură ce străbate lumea, don Quijote se arată tot mai convins că este însuşi don Quijote, Cavalerul Tristei Figuri (şi acum Cavalerul Leilor). Să vedem în ce fel…

Întîmplarea se petrece după ciudata păţanie cu luntrea fermecată, de pe rîul Ebru. Don Quijote scapă cu bine din cumplita încercare şi-şi continuă, alături de scutier, drumul. A doua zi, ajung la o pădure. Don Quijote îl trimite pe Sancho să salute un grup de vînători cu toată deferenţa. Scutierul îi îndeplineşte porunca şi se apropie de grup. Zăreşte o doamnă îmbrăcată în strai verde şi călare pe un sireap alb, extrem de binevoitoare. Pe pumnul stîng, înmănuşat, doamna (care este ducesă) ţine un şoim. Pare stăpîna alaiului vînătoresc. Sancho îngenunchează, cum a fost instruit, i se adresează în cuvinte meşteşugite şi-i transmite, astfel, salutul smerit al cavalerului. Doamna îi ascultă discursul şi dă semne de mare bucurie. A auzit deja despre straşnicul cavaler o mulţime de lucruri. Sancho se minunează. Cum e cu putinţă ca vestea despre aventurile stăpînului său şi despre năzdrăvăniile lui să fi făcut înconjurul lumii? Faptul pare de necrezut.

Spre a-l dumiri, doamna continuă în acest fel discuţia: “Ia spune-mi, dragă scutierule, stăpînul acesta al tău nu e unul despre care se află tipărită o istorisire numită a Iscusitului hidalgo don Quijote de la Mancha şi care are drept doamnă a inimii sale pe o anume Dulcineea din Toboso?”. Hîtrul scutier oferă un răspuns pe măsură: “Chiar el este, doamnă, iar acel scutier al său, care intră sau trebuia să intre în istorisirea asta, şi pe care-l cheamă Sancho Panza, sînt eu, afară numai dacă nu m-or fi schimbat în leagăn, vreau să zic dacă nu m-or fi războtezat la tiparniţă”. Sancho recunoaşte, deci, deplina îndreptăţire a bănuielii ducesei. În consecinţa renumelui său, don Quijote este primit la casa de vînătoare a ducelui etc. Nu importă peripeţiile care urmează.

Să luăm aminte la următorul fapt remarcabil. În romanul Don Quijote al lui Cervantes, un personaj sau mai multe (vînătoriţa cu şoimul şi soţul ei, ducele) pretind că au auzit despre cavalerul don Quijote, un personaj din roman, fiindcă au citit romanul Don Quijote, în care locuiesc ei înşişi. Putem rezuma artificiul narativ astfel: în Don Quijote există (cel puţin) un personaj care citeşte un roman intitulat Don Quijote, în care există un personaj care citeşte un roman intitulat Don Quijote… Ş.a.m.d.

În imagine: Elizeu Menezes, Don Quijote.


Citiţi în continuare!

Breviarul sceptic: primirea critică (1)



Sorin Lavric, în România literară (nr.47, 2012, p.9) despre Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate. Recenzia poate fi consultată AICI.


Citiţi în continuare!

miercuri, 5 decembrie 2012

Oglinda


Voi povesti o anecdotă, compusă pe la anul 1320, în sprijinul unui modest adevăr. O cochetă cere slujnicii să meargă în tîrg şi să-i cumpere o oglindă. Menţionez că oglinda conţine, alături de putinţa descoperirii eului şi a bogăţiei sale reprimate, mult timp, o sugestie cu privire la posibilitatea corijării unei naturi mai vitrege, prin intermediul culorilor vegetale şi fumului de pleoape. După cîteva ceasuri, slujnica se întoarce biruitoare. Doamna priveşte atent în oglindă, o aruncă nemulţumită şi trimite pe slujnică să-i cumpere alta. Slujnica îi ascultă porunca şi pleacă. Dar, la întoarcere, nu mai ţine în mîini o oglindă, ci un craniu. Şi declară matroanei: “Poftim, oglindiţi-vă, nu există în lumea întreagă oglindă de sticlă în care să vă puteţi reflecta mai bine şi mai veridic!” Morala se impune de la sine. Iată de ce m-aş fi simţit mai comod în Evul Mediu.


Citiţi în continuare!

marți, 4 decembrie 2012

Breviarul sceptic: primirea critică


Aș semnala binevoitorilor recenzia pe care a redactat-o criticul literar Doris Mironescu pornind de la Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate. Recenzia a apărut în Suplimentul de cultură sub titlul În registrul ideilor gingașe. Poate fi consultată AICI.


Citiţi în continuare!

luni, 3 decembrie 2012

Principiul rațiunii insuficiente


“În dimineaţa zilei de 29 martie 1852, Tolstoi a făcut scrimă, folosind floreta şi masca trimise la la Iasnaia Poliana, a luat masa, a scris, şi apoi a început să se căiască”, scrie Viktor Şklovski, în monografia despre Tolstoi (Bucureşti, Editura Eminescu, 1986, p.121), fără a sesiza, în succesiunea gesturilor, vreo semnificaţie anume, mai ridicată. Dar şi fără a fi izbit de anarhia lor definitivă. Iată, în toată nuditatea lui orbitoare, non-sensul oricărei secvenţe biografice. Despre această succesiune şi acest non-sens mi-am propus să spun două vorbe.

Pentru mine, ori de cîte ori o citesc (am învăţat-o deja pe de rost), fraza lui Şklovski se remarcă îndeosebi printr-un irezistibil efect comic. Oricît de visător aş fi, catalogul sec al acestor momente, pedanteria enumerării şi, îndeosebi, gestul din final îmi descreţesc instantaneu fruntea.

Tolstoi însuşi pare a fi înţeles, dacă luăm aminte la unele dintre caracterizările aceluiaşi Şklovski, mecanica actului gratuit, care l-a obsedat pe Gide. Existenţa umană e guvernată despotic de un principiu al iraţiunii suficiente. Fericirea nu succede în chip necesar iubirii şi căsătoriei. Lev Nikolaevici a trăit-o pe propria-i piele. Credinţa nu succede în chip necesar dovezii empirice. Fariseii n-au crezut. Sinuciderea nu succede în chip necesar eşecului în amor. Wronski, în Anna Karenina, face tot ce e omeneşte posibil pentru a evita deznodămîntul. În van…

După o lectură justificativă (memoriile unui protagonist al invaziei din 1812), în notele pregătitoare la Război şi pace, Tolstoi consemnează (citez după acelaşi Şklovski, p.297): “De aici rezultă un singur lucru: cuvintele nu înseamnă nimic, nu exprimă realitatea. Cuvintele se rostesc pentru că nu există altă soluţie, fără voie, aşa cum respiri sau dormi sau mănînci. După mine un singur lucru e ciudat: faptul că vrem să explicăm logic ceea ce se face ilogic”. Prin urmare, dacă am citit corect, în cadrul faptelor istorice, singură explicaţia (întotdeauna retrospectivă) impune o raţiune. Succesiunea reală a evenimentelor nu o conţine. Nimic nu lămureşte, aşadar, episodul căinţei lui Tolstoi, din dimineaţa zilei de 29 martie 1852, care produce rîsul.

O ştia prea bine şi Tolstoi însuşi.


Citiţi în continuare!

duminică, 2 decembrie 2012

Gregor Samsa si omul din subterană


Toată lumea știe cum începe Metamorfoza lui Franz Kafka: ”Într-o bună dimineață, cînd Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gînganie înspăimîntătoare”. Dar ideea că un om s-ar putea transforma într-o insectă monstruoasă (și lipsită, eventual, de conștiință) este mai veche. Recitesc Însemnări din subterană de F. M. Dostoievski (în traducerea lui Emil Iordache, tipărită de Polirom) și dau peste acest pasaj: ”Acum aș vrea să vă povestesc, domnilor, indiferent dacă doriți sau nu să mă ascultați, de ce n-am reușit să mă prefac nici măcar într-o insectă. Vă declar solemn că de multe ori am dorit să fiu o insectă. Însă nici măcar de asta n-am fost în stare. Vă jur, domnilor, că dacă ești prea conștient, asta-i o boală, o boală adevărată, deplină”.

În imagine: Odilon Redon, L'araignee souriante.

Citiţi în continuare!

Breviarul sceptic: primirea


S-au publicat deja mai multe recenzii despre Breviarul sceptic. Aș semnala deocamdată doar cronica lui Cristian Păltinișanu intitulată - cum altfel? - Și toamna se filosofează. Cei binevoitori o pot consulta printr-un simplu click AICI.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Despre iubire


Gabriel Marcel: ”A iubi înseamnă a spune celuilalt: Tu nu vei muri”.


Citiţi în continuare!

miercuri, 28 noiembrie 2012

Kant la Gaudeamus



Cînd am vorbit despre Breviarul sceptic, la recentul Tîrg de carte de la București, în 25 noiembrie, mi-am amintit impresia cu totul negativă pe care o avea Immanuel Kant cu privire la tîrgurile de orice fel. Pe vremea lui, firește, nu existau tîrguri de cărți (numai de cărți), dar la iarmaroc (Jahrmarkt) se vindeau alături de măgari, furci, cai, vopsele, cizme, muschete, lemn de foc, rochii, alimente, bomboane, se vindeau, zic, și cărți. Multe cărți. Mai multe decît și-ar fi dorit Kant însuși. Ca și Seneca, în Antichitate, Immanuel Kant detesta cărțile în exces (ori excesul de cărți). Amîndoi filosofii i-au sfătuit pe iubitorii de cărți să aleagă doar cîteva din mulțimea ”otrăvitoare” (este chiar termenul lui Kant) a tipăriturilor și să le citească la modul reflexiv. Nu trebuie să ne lăudăm, deci, cu posesia unor biblioteci vaste, ci cu lectura meditativă a cărților fundamentale. Care vor fi fiind acelea, rămîne o întrebare la care voi încerca abia mîine un răspuns...

În imagine: Pierre-Auguste Renoir, Claude Monet ou le liseur.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Poezia


Întrucît mă priveşte, n-aş face o deosebire foarte netă între aşa-zisa experienţă directă şi experienţa obţinută deviat, prin intermediar. De altfel, nici nu putem avea, şi nici nu avem, cu privire la majoritatea lucrurilor (dacă nu chiar la toate, cum cred) o experienţă directă.

Mai întîi, învăţăm numele şi abia apoi observăm, în toată concreteţea lor inepuizabilă, lucrurile şi făpturile numite. Nicidecum, invers. Fără cuvinte, am fi mai orbi decît cîrtiţele. Aşadar, aproape tot ceea ce ştim despre lume provine dintr-o experienţă derivată. Altminteri, aceasta din urmă mi se pare mai autentică şi mai bogată decît oricare altă formă de a considera universul. Un examen direct nici nu se poate realiza întotdeauna.

Pentru a sistematiza diversele imagini ale lumii, omul a inventat enciclopedia şi manualul rezumativ. Vincent de Beauvais a compus, cu această finalitate, Speculum majus. Pentru a sistematiza transcendentul, sfîntul Thoma a scris, în secolul al XIII-lea, Summa theologiae. Dar pentru a deveni om, în deplinul sens al cuvîntului, cineva a acoperit pereţii piramidelor cu versuri. Ori şi-a reprimat impulsul de a ucide şi dorinţa de a fi crud, ascultînd peripeţiile inextricabile, din O mie şi una de nopţi. Mai mult de atît: şi-a testat experienţele fundamentale îndeosebi imaginîndu-le. Nu spun cine ştie ce noutate.

Dacă nu ar exista un poem erotic, precum Cîntarea cîntărilor, sau poemele trubadurilor, ca să-l urmez pe Denis de Rougemont, noi am şti mult mai puţin despre iubirea pasiune şi despre frumuseţe. Dacă nu ar exista Moarte la Veneţia, ne-ar scăpa aproape în întregime ceea ce a fost numit, cam pompos, melancolia resemnată a sfîrşitului. Şi dacă nu ar exista Cartea lui Iov, nu am pricepe de ce suferinţa şi răul se acordă, pînă la urmă, cu providenţa lui Dumnezeu, chiar dacă filosofilor, pentru a răspunde la această enigmă, nu le-a fost de ajuns Theodicea lui Leibniz, care e, cel puţin, o meditaţie laborioasă.

Poezia, în sensul termenului german Dichtung, ne ascute senzaţiile, ne lărgeşte înţelegerea şi ne trage mai aproape de adevăr; ea devine, cum s-a insinuat deja, adevăr: Wahrheit. Altfel spus, numai o existenţă completată livresc accede la o experienţă nuanţată. Omul iliterat, cel incult, analfabetul trăiesc, obligatoriu, o existenţă abreviată.

Ideea că lectura ne falsifică, interzicîndu-ne accesul nemijlocit la adevărul lumii mi se pare, de aceea, discutabilă. Relaţia cu lumea este întotdeauna parţială. Dar fie că ne place, fie că nu, pentru omul livresc, relaţia în cauză este, orice ar susţine pontifii imediatului (şi nu sînt puţini), infinit mai bogată. Percepe mai acut cel care percepe mediat: iată un adevăr de care sînt perfect convins.


Citiţi în continuare!

marți, 20 noiembrie 2012

Duelul


Pe timpuri, scriitorul ofensat de critici sau de colegi recurgea la aşa-numitul duel. Trimetea adversarului o scurtă şi sobră înştiinţare, prin care stabilea ziua şi condiţiile întîlnirii. Cei doi îşi alegeau martori demni de încredere, se retrăgeau într-o poiană, în selva Galatei, să zicem, ori la Bucium, şi, de la distanţa a douăzeci de paşi, ţinteau unul asupra celuilalt cu pistolul, nemilos. De regulă, duelul se sfîrşea, totuşi, nedecis. Pistolul era, cu ani în urmă (ca şi azi, din norocire), o armă foarte nesigură. Cînd nu lua foc, pur şi simplu, plumbii sloboziţi se duceau de-a dreptul în fundul cerului şi nu către pieptul descoperit şi fraged al literatorilor. Oricum, simplul fapt de a fi apăsat o dată pe un trăgaci era suficient pentru a stabili o glorie. Demnitatea atinsă a unuia sau a celuilalt se reîntregea miraculos, sub efectul nemaipomenitei încleştări. Fiecare dintre cei doi se fudulea, mai tîrziu, în urbe, făcînd aluzie la curajul dovedit. Întîlnirea lor căpăta în mintea vulgului profan dimensiuni mitologice. Şi dacă literatura nu le asigura o notorietate eternă, faptul de a fi luptat într-un duel şi de a fi supravieţuit încercării rămînea în memoria tuturor, ca un act de nespusă bravură. Scriitorul care nu făcuse prin opere poetice sau narative nici o dovadă de talent îşi argumenta, astfel, cu vîrf şi îndesat, vocaţia.

Sigur, duelul nu era un act tocmai legal. Legislaţia nu-l permitea. Era, mai degrabă, un gest conspirativ. Şi tocmai prin această însuşire, duelul consacra mai rapid şi mai trainic decît critica. A te feri de duel ori a invoca articolul din Constituţie care îl prohibea dovedea, fireşte, laşitate, lipsă de caracter şi, nu în ultimul rînd, absenţa oricărui talent literar. Refuzul semnala, desigur, “soiul rău” al combatantului. Acela care avea la activ însă o participare la duel putea conta, în istoriile literare, pe un capitol biografic consistent şi laudativ. Ceea ce nu accepta criticul (şi anume genialitatea manifestă a scriitorului), arăta cu limpezime pocnetul pistolului. Ceea ce nu repera nici ochiul cel mai acut (şi anume onoarea inamicilor), se vădea prin duel, chiar dacă grozava ciocnire nu se sfîrşea cu morţi, răniţi ori paralizaţi, cum s-ar fi cuvenit, de altfel.

Mai nou, onoarea şi talentul se dovedesc prin injurii în serial sau prin opere epistolare, găzduite la gazetă. Acolo unde vorbea pistolul cu bubuit, fum şi ecou, astăzi vorbeşte flecarul. Acolo unde moartea era înfruntată cu pectoralii marmoreeni, acoperiţi doar de o cămaşă de in străvezie, astăzi se lăfăiesc guralivul şi fanfaronul. În loc să strivească mutra duşmanului printr-un foc definitiv, literatorul se mulţumeşte, de regulă, cu un scuipat literar, leşios şi anemic. În loc să-şi facă adversarul una cu pămîntul, ciuruindu-i creierii cu un glonte, poetul (sau prozatorul sau dramaturgul) ia(u) calea, improprie, a invectivei scrise, cea mai puţin recomandată, în lipsa strălucitoare a oricărui talent expresiv. Foaia de ziar se acoperă de semne speriate şi de interjecţii. Poetul (sau prozatorul sau dramaturgul) ajung să ţipe precum, odinioară, neuitatul Caţavencu, prototipul etern al românului nedreptăţit: “Săriiiţi, asasiiinul mă omoară! Daţi-l jos de pe mine, că-l strivesc!” 

Împrejurarea e de un comic mortal. Dar dincolo de comicul său nemuritor, ea atestă, în primul rînd, o cumplită decădere a moravurilor. Nimeni n-a băgat de seamă acest declin. Nimeni nu l-a deplîns cum se cuvine. Pentru a-ţi consolida prestigiul literar, poţi lua piatra în mînă cu intenţia de a sparge fereastra contestatarului, în toiul nopţii. Astăzi, nimeni nu mai cutează o ispravă de acest gen. Lapidaţia, care era la evrei modul obişnuit de a răzbuna o insultă, a căzut, vai, în desuetudine. Duelul a ieşit din uz. Lupta cu ghioaga s-a perimat. Şişul, bîta sau proţapul (abia acestea arme demne de un scriitor) lasă locul înjurăturii şi văicărelilor. Vai şi amar de epoca pe care o trăim… Vai şi amar de aşa-zişii noştri scriitori… Vai şi amar de aşa-zisul lor infernal talent…

În încheiere, voi povesti o anecdotă a cărei semnificaţie trece dincolo de posibila ei provenienţă apocrifă. S-a petrecut cu mulţi ani în urmă. Dar s-ar putea, la fel de bine, să nu se fi petrecut niciodată. 


Se spune că unul dintre împricinaţii de azi, supărat pe un coleg de redacţie, a apucat o scrumieră şi a îndreptat-o, prin zvîrlire, spre ţeasta nenorocitului (să fi fost şi acesta poet?). Scrumiera s-a spart. Ţeasta, îndărătnică, a rezistat. S-a conchis din această întîmplare sublima ferocitate a celui dintîi, genialitatea sa irevocabilă. Fapta lui s-a strecurat în legendă. Zborul nervos al scrumierei către scăfîrlia inamicului a inspirat lungi poeme în alexandrini albi şi asclepiadee. A umplut pînă la refuz istoriile literare. Cel ce a zvîrlit atît de precis scrumiera a fost căutat de cohorte întregi de cititori, ovaţionat şi rugat să le dea pe foi de hîrtie creponată autografe. Şi-a asigurat, cum s-ar zice, posteritatea. Şi-a plătit pensia. Gloria sa a primit, astfel, stabilitatea monumentului de bronz, cîntat de poetul latin. 


Un singur lucru nu s-a observat însă, un amănunt aproape neglijabil: faptul că destinul a ales greşit, ca de obicei. Incasabila ţeastă a colegului binemerita, cu siguranţă, mai mult de la patrie. Fie vorba între noi, nu reprezintă ea, prin tărie, cel mai nimerit simbol al scriitorului autohton? [V. G.]



Citiţi în continuare!

luni, 19 noiembrie 2012

Posibilități


De la Kierkegaard încoace, ne-am obișnuit să definim omul ca fiind o sumă de posibilități. Omul nu mai este privit ca ilustrarea cvasi-necesară a unei esențe (a lui ”animal rationale”, să zicem). Nu mai este un dat. Este pur și simplu o sumă de posibilități. Nu știu dacă suma de posibilități este ea însăși un dat. Sartre o considera un dat și o numea ”condiție umană”.

Dar a spune că un om este o sumă de posibilități mi se pare prea abstract. Mi se pare mult prea abstract să definim, cum face Soeren Kierkegaard, într-o pagină foarte cunoscută, libertatea ca ”posibilitate a posibilității”. O libertate ca posibilitate pură a unor posibilități pure e nulă. Posibilitățile trebuie să fie concrete.

Aș mai observa faptul că posibilitățile nu sînt întotdeauna universale. Posibilitatea de a te sinucide e universală, desigur. Dar posibilitatea de a crea un nou limbaj și o nouă sensibilitate, precum Mihai Eminescu, nu. Eminescu a avut realmente posibilitatea de a fi poet. Și marele lui noroc a fost că a avut nu numai posibilitatea de a fi poet dar și putința de a fi poet. În cazul lui, posibilitatea de a fi poet s-a împlinit.

Ca atare, aș redefini omul ca fiind suma posibilităților lui împlinite. Degeaba se naște cineva cu posibilitatea de a fi un nou Mozart, dacă nu are și putința de a-și identifica vocația de muzician (prin studii adecvate) și dacă nu are și putința (mediul social adecvat) de a și-o împlini. În consecință, multe din posibilitățile omului rămîn neîmplinite. Ce este atunci omul? Suma posibilităților lui împlinite? Sau suma ignoranțelor sale? Nu știu...

În imagine: Andrei Vereshchagin (n. 1969): Clepsidră
.
Citiţi în continuare!

vineri, 16 noiembrie 2012

Lectura virtuală


A existat, într-o vreme nu tocmai îndepărtată, un fel de lectură paralelă sau virtuală, una care se lipsea într-un fel de carte. Cum decurgea o asemenea lectură oarbă?

Ei bine, Descartes ne oferă un exemplu. Într-una din scrisorile sale, el narează un exerciţiu destul de curios. Ajutat şi de titlurile non-deceptive din vremea sa, foarte ramificate, Descartes efectua următorul exerciţiu mental, asemănător cu acela comentat de Georges Perec în Penser/Classer (1985): lectura cărţii cu paginile încă netăiate. Aşadar, în ce constă lectura paralelă? Nimic alta, aflăm de la biograful lui Descartes, decît a citi prin complicare speculativă un titlu-rezumat: “cînd era tînăr, istoriseşte Descartes, obişnuia, ori de cîte ori întîlnea o carte al cărei titlu i se părea făgăduitor, să reflecteze, fără să citească lucrarea, asupra conţinutului ei posibil şi se trudea să afle singur ceea ce ar fi găsit de-a gata în carte”.

Exerciţiul lecturii virtuale nu era o ciudăţenie pe atunci, de vreme ce foarte tînărul Blaise Pascal a reconstituit o bună parte a Elementelor lui Euclid (pînă la teorema cu numărul treizeci şi doi din cartea întîi), slujindu-se de noţiuni cu totul rudimentare, în lipsa lucrării. Şi asta pentru că tatăl său i-a interzis (pentru a-i proteja, desigur, mintea de o iraţiune mereu la pîndă) lectura cărţilor de matematici. O pro-scriere care devine treptat re-scriere, urmînd pre-scrierea titlului rezumativ. Rescriere care nu conduce, totuşi, la aberaţii.

Astăzi cine mai are curajul (sau abilitatea) de a încerca, în absenţa cărţii, o astfel de lectură?


În imagine: Hippolyte Flandrin (sec. XIX), Jeune homme nu assis au bord de la mer.



Citiţi în continuare!

joi, 15 noiembrie 2012

Umilința


Sfîntul Augustin, Scrisoarea 118: 2 ”Pentru a ajunge la adevăr urmează calea Domnului. Prima condiție este umilința. A doua, umilința. A treia, umilința. Umilința trebuie să preceadă toate celelalte condiții”.

În imagine: Emile Thivier, Saint Jean Bapriste au desert (1880)


Citiţi în continuare!

marți, 13 noiembrie 2012

O enigmă


Mi-am amintit, brusc, aseară, scena predicii din finalul romanului lui Carlos Fuentes, Diana. Sau zeița solitară a vînătorii (București: Humanitas, 2003).

Naratorul intră într-o biserică protestantă (așa îi ceruse Diana) și audiază orația unui pastor. Transcriu cîteva fraze din acest discurs: ”[Să] credeți că Dumnezeu iartă pentru că El este drept, nu pentru că voi ați fi așa. Nu veți putea niciodată să adunați destule merite pentru a vi se ierta nici că ați chinuit o muscă, nici că ați călcat cu nepăsare peste o furnică. Credeți în mod greșit că Dumnezeu este drept. Nu, dreptatea nu reprezintă ceea ce este Dumnezeu, ci ceea ce dă Dumnezeu. Ceea ce acordă Dumnezeu”.

Și încă: ”Dumnezeu nu este drept, Dumnezeu are doar putere, puterea de a ierta, deși el însuși nu merită nici o iertare. Și cum ar  merita-o, de vreme ce a comis greșeala de a crea aceste ființe lacome, păcătoase, ingrate, proaste, autodistrugătoare, care sîntem noi, cu toții, făpturile unui Dumnezeu vinovat? Împăcați-vă cu asta”.

Reproduc și sfîrșitul scenei: ”[Pastorul] a terminat. A zîmbit. A lansat un hohot de rîs; l-a strivit cu o mînă pe gură” (pp.243-245). Înțeleg că nimic din ceea ce facem nu are cine știe ce importanță. Contează doar grația. Dumnezeu se îndură de cine vrea să se îndure. Are milă față de cine are milă. Atît. Este foarte simplu. Și, totuși, mă urmărește, ca o enigmă, hohotul de rîs din final...

În imagine: Victor Hugo, Le pendu (1854).
.
Citiţi în continuare!

duminică, 11 noiembrie 2012

Cărțile lui Seneca


Recitesc un volum de Lucius Annaeus Seneca (c. 5 - 65), Scrieri filosofice alese (București: Editura Minerva, 1981). Aleg acest fragment din ”De tranquillitate animi. Ad Serenum”, IX: 4: ”în privința culturii... trebuie să existe măsură. La ce bun nenumărate biblioteci cu grămezi de cărți, cînd stăpînul lor abia ajunge, în toată viața, să le parcurgă titlurile? Prea multe cărți nu te învață, ci te împovărează. E cu mult mai folositor să te dedici cîtorva scriitori decît să te risipești prin toți” (p.93).

În principiu, Seneca are dreptate. Trebuie să te rezumi. Să păstrezi măsura pînă și în lecturi. Pe de altă parte, nu poți rămîne omul unei singure cărți. De acest om se temea însuși Thoma de Aquino: ”timeo homimem unius libri”. Seneca se descurca, știm asta, folosind compilații și chrestomatii. Culegeri de citate. Antologii de texte. Cîte cărți va fi păstrat în bibliotecă? Nu știm. Cîteva zeci? Cîteva sute?

În imagine: o miniatură medievală reprezentîndu-i pe Platon, Aristotel și Seneca.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Everyman: domnul orișicine


Philip Roth, Povestea lui orișicine, traducere de Fraga Cusin, Iași: Polirom, 2007.

Termin Povestea lui orișicine, micul roman al lui Roth, și rămîn cu o impresie amestecată. Aș corija, mai întîi, titlul ales de traducătoarea Fraga Cusin. Este vorba de ”everyman”, de omul mărunt, nesemnificativ, anonim, banal. Așadar, nu e vorba de Orișicine, cu O mare (cum scrie pe coperta ediției publicate de Polirom în 2007), ci de orișicine, cu un o cît se poate de mic.

Povestea nu este lipsită de cruzime. Transcriu acest coșmar: ”Tatăl lui avea să zacă nu numai în sicriu, ci și sub greutatea acelui pămînt și, brusc, a văzut gura tatălui său ca și cum n-ar fi existat nici un sicriu, ca și cum țărîna pe care o aruncau în groapă se depunea direct pe el, umplîndu-i gura, orbindu-i ochii, înfundîndu-i nările și astupîndu-i urechile” (p.83).

Philip Roth descrie aproape neutru, cu voce egală, într-un stil transparent, bătrînețea, declinul trupului, eșecul, boala, spitalul, moartea. Nicăieri patetism. Nicăieri duioșie. Foarte rar, o umbră de umor. Autorul a evitat peste tot ispita de a fi sarcastic sau, dimpotrivă, de a (se) înduioșa. Nu meditează despre viață și moarte. Nu compune eseuri despre vanitate. Nu se pierde într-o filosofare calpă. Recenzează o existență ca multe altele. Personajul lui Roth, domnul orișicine (cu un o cît se poate de mic), este ros de vinovăție și căință. A greșit în multe rînduri, a fost neatent, a rănit. Va plăti.

M-a amuzat un singur pasaj. Protagonistul a murit, este dus la groapă, rudele țin scurte cuvîntări. Fiica defunctului, Nancy, i se adresează astfel, citînd o maximă stoică (prețuită cîndva de tatăl ei):  ”N-ai cum să schimbi realitatea... Trebuie s-o accepți așa cum e. Nu te da bătut și accept-o așa cum e!” (p.15). Este singura împrejurare în care această prescripție venerabilă nu-l mai poate ajuta cu nimic pe ”everyman”.

În imagine, Michelangelo Merisi da Caravaggio: Punerea în mormînt.


Citiţi în continuare!

vineri, 9 noiembrie 2012

Rămurișul pasiunilor


În Les Passions de l’âme, Descartes începe prin a face următoarea precizare fundamentală: doar omul are pasiuni, din pricina finitudinii sale. Dumnezeu nu le poate cunoaşte. Dacă omul ar fi o fiinţă desăvîrşită, n-ar avea, nici el, sentimente. Ar rămîne în permanenţă neutru şi distant. Din păcate, nu e. Erudiţii vorbesc, desigur, despre “mînia lui Dumnezeu”, despre “sfînta Mînie”.

Dar mînia lui Dumnezeu, a observat cu temei fostul călugăr augustin, Martin Luther, e numai un fel de a vorbi. O manieră nechibzuită. În definitiv, ceea ce s-a numit “mînie divină” reprezintă o atribuire umană. Dumnezeu nu are afecţiuni. Nu iubeşte, nu urăşte, nu are dubii, nu se miră, nu este bun, nu este rău, nu cunoaşte mînia etc. Dumnezeu e supra-esenţial. Mai mult: supra-pasional, hyper-afectiv…

În articolul LXIX, Descartes enumeră cele şase pasiuni fundamentale. Şi anume: mirarea, iubirea şi ura, dorinţa, bucuria şi tristeţea. Două cupluri polare şi încă două afecte izolate (deşi mirarea poate trimite la dorinţă). Hexagonul pasiunilor poate fi reprezentat într-un tablou, ceea ce istoricii filosofiei au şi făcut. Despre această structură conceptuală (care stăpîneşte, se pare, întregul cosmic) a discutat, cel dintîi, logicianul Blanché, într-o carte memorabilă. Toate celelalte afecte derivă prin diviziune din numitul hexagon.

Iubirea are două (şi numai două) specii. Prima e, fireşte, iubirea intelectuală (amor intellectualis), de esenţă pur contemplativă. A doua, iubirea-pasiune: ea este o emoţie a sufletului, precizează Descartes, cauzată de spiritele animale, în continuă zbatere, care îndeamnă voinţa să ceară sufletului unirea cu obiectele afine. Ura e sentimentul opus. Ea defineşte mişcarea de îndepărtare prin raport cu un obiect nociv. Fiece afecţiune, orice emoţie îşi află, pînă la urmă, locul în acest tablou cuprinzător, de o geometrică preciziune şi distincţie. Clasificarea lui Descartes e fără rest.

Din cele şase rădăcini afective originare (sau primitive) urcă prin bifurcare întreg rămurişul varietăţilor secvente. Esenţa tabloului e de natură axiomatică. Se ştie: axiomatica exclude eroarea şi fantezia. [V. G.]


Citiţi în continuare!

joi, 8 noiembrie 2012

Infernala bucurie


Aprigul Quintus Septimius Florens Tertullianus (c. 160 - c. 225), teolog dubios, eșuat la finele vieții în erezia montanistă, nu a avut o părere prea bună despre filosofi. Se referea probabil la filosofii păgîni. I-a imaginat pe toți prăbușiți în temnița infernului, din pricina vanității lor nemăsurate, chinuiți de focul etern al unei eterne pedepse. Alături de filosof, Tertullian l-a pus și pe rege, și pe magistrat, și pe poet, și pe actorul tragic. Este ciudat pentru un muritor (și, mai cu seamă, pentru un creștin îndemnat să-și iubească aproapele oricare ar fi acesta) să jubileze că există un iad și că unii oameni vor ajunge acolo. Asta face Tertullian în De spectaculis, 30). Citez: ”Ce uluire pentru mine, ce hohote de rîs, ce sărbătoare, ce bucurie, cînd voi vedea atîția regi trufași jeluindu-se în temnița cea mai înfiorătoare a întunericului”. Cu siguranță, Hans Urs von Balthasar ar fi privit cu oroare acest citat.


Citiţi în continuare!

miercuri, 7 noiembrie 2012

Dickens și Tolstoi


Pentru a remarca mutaţia înfricoşătoare a scrisului şi diferenţa de atitudine dintre antici şi moderni, voi povesti în paragraful secvent, spre unanimă reflecţie, o întîmplare adevărată, sub aspectul unui succint apolog. 

Într-una din zilele anului 1857 (sau ale lui 1858, nu mai ştiu), la Londra, într-o sală ticsită de auditori, un tînăr romancier rus asistă la un spectacol de strigăte, şuiere şi expansiuni. În faţa lui, la tribuna improvizată, o persoană de statură mai curînd mijlocie. S-o numim, provizoriu, Dickens: un ins bărbos, surescitat, într-o continuă agitaţie expresivă oferă o reprezentaţie bizară. Poartă un costum ţipător. Sub jacheta de catifea, ascunde o vestă “trăsnită”, de un neverosimil roşu-crepuscular, precizează sarcastic G.K. Chesterton. Şi mai departe, tot eseistul: “Gura încadrată de barba castanie (barbă “imperială”, i s-a spus, n.m.V.G.) era mare şi mobilă, ca de actor şi într-adevăr [Dickens] era un actor… Izbutea să-şi sugă obrajii, căpătînd dintr-o dată expresia de aiureală stupidă a fetei ce-o slujea pe Mrs. Raddle, sau să şi-i umfle, încît păreau de două ori mai mari, atunci cînd imita energia apoplectică a domnului Serjeant Buzfuz” (G.K. Chesterton, Charles Dickens, Bucureşti, Editura Univers, 1970, pp.160-161). Sala (şi, nu mai puţin, tînărul romancier) respiră în ritmul declamaţiilor. Atîrnă de vocea recitatorului, se indignează sau plînge. Doamnele îşi moaie ochii în batistă. Cînd se încheie spectacolul, după aplauze şi ovaţii, ascultătorul iese zdrobit. Lev Nikolaevici Tolstoi, căci el este tînărul voiajor, îl aprobă. Amintirea acestui spectacol funambulesc nu-l va părăsi niciodată. Nu-l va urma însă pe ilustrul Dickens în această privinţă, nu va deveni un rapsod, deşi va citi frecvent familiei ori mujicilor de la Iasnaia Poliana un soi de fabule didactice, cu final edificator, cum sînt toate compunerile de manual. La urma urmelor, Dickens nici nu este, în privinţa metehnei sale, foarte inedit.

În Evul Mediu, am amintit altădată, scriitorul proceda la fel. Scrisul reprezintă, desigur, un act iniţiatic, o ceremonie privată, un exerciţiu egotist. Lectura, dimpotrivă: o ceremonie populară! Divina Commedia a lui Dante, să zicem, se citeşte, de către interpreţi, la răspîntii, în văzul şi auzul tuturor, spre colectivă minunare. Şi uneori, dacă are talent dramatic, însuşi autorul recită marţial din propria-i operă. Aşa au procedat şi Chrétien de Troyes, trubadurii ori Charles d’Orléans. “Romanul” este, mai întîi, o scriere poematică, nu foarte amplă, în versuri scurte, tocmai pentru a se putea recita în faţa unui auditoriu, într-o singură după-amiază. Cînd Muzele îl părăsesc, autorul se înfăţişează în public. Scriitorul se converteşte, aşadar, din creatorul inspirat într-o ipostază a histrionului. Se pogoară cu trufie din ceruri pe pămînt. Catadicseşte să grăiască.

Întorcîndu-mă la parabola londoneză, aş menţiona următorul fapt: cu Lev Nikolaevici Tolstoi se întîmplă altceva şi mai senzaţional. El ajunge, în ultimii ani de viaţă, să scrie pur şi simplu în public. Nu doar că dictează dactilografei, dar acceptă de-a valma alături de cabinetul de lucru (şi uneori, înăuntru) pe musafirii de la Iasnaia Poliana, în frunte cu V.G. Certkov, pe fii, fiice şi nepoţi. Se consultă, viclean, cu toţi, alege dintre finalurile imaginate, la Anna Karenina, să spunem, pe cel care iese prin referendum, adică finalul prezumat de el însuşi. O fotografie documentează această insurecţie scripturală. Un film din epocă (probabil că Tolstoi a fost dintre scriitorii de la începutul secolului trecut cel mai filmat) pecetluieşte adevărul, revoluţia scrisului.

Admiratorii îi copie jurnalul, nuvelele, povestirile, testamentul. Îl confiscă pur şi simplu.


Citiţi în continuare!

marți, 6 noiembrie 2012

Ravelstein


Saul Bellow, Ravelstein, traducere de Antoaneta Ralian, Iași: Polirom, 2008, 294p.

În pofida mormanelor de comentarii inadecvate, care văd în Ravelstein un ”roman cu cheie”, constat încă o dată valoarea cărții lui Saul Bellow. Refuz acest tip de lectură care se pretinde cultural și ideologic și care, pînă la urmă, nu are nici o legătură cu romanul. Avem de a face cu o ficțiune - ficțiune, cu o ficțiune în sensul literal al cuvîntului, și nu cu o biografie doar superficial retușată a cutărui profesor american de Filosofie politică. Ravelstein, de altfel, este un personaj memorabil, un ”joker măcinat de suferință”, un individ tragi-comic, cinic și sentimental, ironic și pătimaș, sumbru și fragil. Naratorul care deapănă povestea lui Ravelstein se numește Chick și redactează această ”biografie” - care nu este o biografie propriu-zisă! - cu devoțiunea hagiografului medieval. Sfîntul dispare cu totul sub legenda lui.

Din mulțimea frazelor subliniate pe parcursul lecturii, aleg deocamdată meditația lui Chick despre sentimentul apropierii morții: ”Îi menționam [lui Rosamund] deseori Moartea lui Ivan Ilici, ca să-i ilustrez ideea mea. În copilărie, zilele sînt extrem de lungi, dar la bătrînețe sînt repezi, 'mai iuți decît suveica țesătorului', cum spune Iov. Iar Ivan Ilici menționează și înălțarea lentă a unei pietre aruncate în aer [urmată de brusca ei coborîre]... Ești controlat de magnetismul gravitațional și întregul univers este implicat în această accelerare a propriului tău sfîrșit...

Arta este una dintre posibilitățile de salvare din această haotică accelerare. Metrul în poezie, tempo-ul în muzică și culoarea în pictură. Totuși, simțim permanent că ne rostogolim vertiginos spre țărînă, ca să ne prăbușim, zdrobiți, în groapă” (Saul Bellow, Ravelstein, traducere de Antoaneta Ralian, Iași: Polirom, 2008, p.251). [V. G.]

În imagine: Albrecht Dürer (1471–1528): Man of Sorrows (1493)


Citiţi în continuare!

luni, 5 noiembrie 2012

Ionesco



Eugen Ionescu în “Le Figaro Litteraire”, 29 martie 1994: ”[Dumnezeu] n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie în braţele Domnului. N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune: “Doamne, fă-mă să cred în Tine”. Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic”.

În imagine: Giovanni di Paolo, Expulsion du paradis (1445).


Citiţi în continuare!

vineri, 2 noiembrie 2012

Filosofii între ei


Max Horkheimer; Theodor W. Adorno, Dialectica Luminilor, traducere de Andrei Corbea, Iași: Polirom, 2012, 311p.

Karl R. Popper despre Theodor W. Adorno: ”Dacă pesimismul lui Adorno este filosofie, conținutul filosofic este nul. Adorno se opune conștient clarității... Adorno a acționat conform acestei maxime [Mai mult întuneric!] publicînd intenționat scrieri obscure și chiar oraculare”.

Karl R. Popper despre Max Horkheimer: ”În comparație cu Adorno, scrierile sale sînt luciditatea însăși. Așa-zisa sa 'teorie critică' este însă goală de conținut... Tot ce rămîne este un istoricism marxist vag, lipsit de originalitate. Horkheimer nu spune nimic valid care să nu fi fost spus mai înainte de alții” (Karl R. Popper, Mitul contextului: În apărarea științei și a raționalității, București: Editura TREI, 1998, pp.108-109).

În imagine, Kasimir Malevich, Quadrangle.


Citiţi în continuare!

miercuri, 31 octombrie 2012

Critica criticii critice


După cum știți, recitesc Critica rațiunii cinice a lui Peter Sloterdijk și nu mă pot împiedica să constat următorul fapt: în istoria modernității, deși modernitatea înseamnă rațiune, nimic nu a fost privit cu mai multă neîncredere decît rațiunea însăși.

Totul a pornit, desigur, de la Immanuel Kant și lucrările sale: Critica rațiuni pure (Kritik der reinen Vernunft), din 1781, și Critica rațiunii practice (Kritik der praktischen Vernunft), din 1788. Nu a fost de ajuns. Filosofii au reținut sugestia lui Kant și au căutat și alte varietăți ale rațiunii pentru a le examina și nega.

De pildă, Wilhelm Dilthey a intenționat să redacteze o critică a rațiunii istorice. În parte măcar, și-a realizat proiectul. Cu toate acestea, nu a publicat niciodată o lucrare cu acest titlu. Același lucru este valabil  și despre José Ortega y Gasset în privința rațiunii vitale. A vorbit în multe rînduri despre o atare rațiune vitală, a opus-o rațiunii pure, dar nu a consacrat un volum întreg subiectului.

În 1960, Jean-Paul Sartre a publicat, la Gallimard, un prim tom impozant și greu digerabil din Critica rațiunii dialectice (Critique de la raison dialectique I : Théorie des ensembles pratiques précédé de Questions de méthode), aproape 800 de pagini scrise în goană. Aici există și acel enunț sinistru, citat cu satisfacție de ideologii socialiști: ”Marxismul este filosofia de nedepășit a timpului nostru”. Abia în 1984, postum, se va tipări tomul secund al acestei scrieri dezlînate.

În 1967, Max Horkheimer tipărea lucrarea cu titlul Către o critică a rațiunii instrumentale (Zur Kritik der instrumentellen Vernunft:  Aus den Vorträgen und Aufzeichnungen seit Kriegsende).

Seria criticelor rațiunii a fost continuată, dacă nu mă înșel, de Peter Sloterdijk, cu a sa carte despre care am pomenti deja:  Kritik der zynischen Vernunft, Frankfurt am Main, Suhrkamp Verlag, 1983. Traducerea românească s-a publicat la Polirom, în 2000, primul volum, și în 2004, al doilea.

În Le Ventre des philosophes. Critique de la raison diététique (Grasset, 1989), Michel Onfray a găsit de cuviință să examineze o altă specie a rațiunii: rațiunea dietetică. În românește, cartea lui Onfray a apărut la Nemira, în anul 2000: Pîntecele filosofilor:  critica rațiunii dietetice.

În 2003, filosoful chilian Cristóbal Holzapfel Ossa scoate, la casa editorială Trotta din Madrid, Crítica de la razón lúdica.

Ideea unei critici a rațiunii (a unui anume tip de rațiune)  i-a bîntuit – nici nu se putea altfel -  și pe gînditorii autohtoni. În 2011, Dan Stoica (Jemapel) şi Costin Oproiu (Jemanfu) au publicat o contribuție voioasă în această materie: Critica raţiunii inutile şi insuficiente (Editura ALL).

Observăm, în concluzie, că rațiunea are multe fețe, toate criticabile. Depinde de unghiul din care o privești. Există rațiune pură, dar și rațiune practică, există rațiune istorică, dar și rațiune instrumentală, există rațiune cinică, dar și rațiune dietetică, sau ludică, sau inutilă, sau zadarnică... 
[V. G.]

În imagine: Jacob de Gheyn, Vanitas, 1603.

Citiţi în continuare!

luni, 29 octombrie 2012

Magister ludi


”Profesorii sînt nebunii propriilor lor instituții de învățămînt - într-o terminologie modernă, anexe ale 'discursurilor' lor. Prin toate facultățile se învîrt palavragii vanitoși, care complică lucrurile simple pînă la totala lor incomprehensibilitate - atît juriști cît și filosofi, atît teologi cît și, fără îndoială, medici” (Peter Sloterdijk, Critica rațiunii cinice, vol. 1, traducere de Tinu Pîrvulescu, Iași: Polirom, 2000, p.217).


Citiţi în continuare!

duminică, 28 octombrie 2012

Omul ”citit”


Deșertăciune a deșertăciunilor! Totul este deșertăciune. Cu fiece zi devenim tot mai puțin știutori. Nu putem citi decît (cel mult) o carte pe zi, de publicat însă se tipăresc zilnic zeci, sute, mii. Pe podea, în două teancuri simetrice, s-au adunat doar în ultima săptămînă următoarele volume: Plotin, Enneade III-V (Editura IRI, 2005), Alina Mungiu-Pippidi, De ce nu iau românii premiul Nobel (Polirom, 2012), Max Horkheimer & Theodor W. Adorno, Dialectica Luminilor. Fragmente filosofice (Polirom, 2012), Nikolaos A. Matsoukas, Istoria filosofiei bizantine (Editura Bizantină, 2011), Bill Bryson, Acasă: O istorie a vieții private (Polirom, 2012), Ioan Pânzaru, Regimul interpretării: Literatura și sensul acțiunii (Polirom, 2012), Cesare Marchi, Dante (Editura Artemis, sine anno). Biblioteca a oferit dintotdeauna cea mai acută lecție de umilință. Oare ce semnificație mai poate avea, în postmodernitate, sintagma ”om citit”?

În imagine:  Georges de La Tour (d’apres):  Saint Jérôme lisant



Citiţi în continuare!

sâmbătă, 27 octombrie 2012

Sănătate


”Obiecția, devierea, vesela suspiciune, plăcerea batjocurii sînt semne de sănătate” (Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine și de rău).


Citiţi în continuare!

vineri, 26 octombrie 2012

Tu


”Însăși  analiza narcisismului poate arăta cum celălalt i-a fost întotdeauna premergător eului. Eu privesc în oglindă și recunosc un străin care pretinde că este eu” (Peter Sloterdijk, Critica rațiunii cinice, traducere de Tinu Pîrvulescu, vol. 1, Iași: Polirom, 2000, p.86.

În imagine: Magritte, Reproduction interdite.


Citiţi în continuare!

joi, 25 octombrie 2012

Comedia substituirilor

    
“Sînt sălăşluit de două fiinţe, care îşi spun doar bună ziua,
dar nu îşi vorbesc”.
 Val Gheorghiu

În povestirea William Wilson, Edgar Allan Poe descrie un ciudat caz de dedublare. Eu mi-am propus să vă relatez unul cît se poate de real. Nu inventez nimic. Voi dovedi încă o dată, dacă mai era nevoie, că viaţa este cu mult mai plină de fantezie decît literatura. Acum două luni, mă aflam la Paris cu treburi, cum se spune. Cum tocmai îmi încheiasem afacerile şi eram foarte mulţumit de mine însumi, am intrat într-un bistrou din Place du Châtelet, spre a-mi serba triumful. Ochii mi s-au obişnuit greu cu penumbra. Cînd am putut zări mai bine, l-am recunoscut la o masă alăturată pe Paulo Coelho. El însuşi, Paulo Coelho, nici mai mult dar nici mai puţin… Sorbea gînditor dintr-un pahar cu un lichid vineţiu şi îşi mîngîia barba. Nu părea să se uite într-un loc precis. Scruta, mai degrabă, undeva în sine, căutînd probabil un subiect pentru o nouă povestire admirabilă. Faptul că stăteam foarte aproape de Coelho, marele Coelho, nu m-a mirat peste măsură. La Paris e posibil orice. M-a uimit însă insistenţa cu care, după o vreme, Coelho a început să mă privească. Avea ochii de culoarea cenuşie a absenţei. Peste puţin, brazilianul s-a ridicat şi s-a aşezat lîngă mine.

A surîs fermecător şi, într-o franceză perfectă, mi-a mărturisit că mă citeşte cu un interes deosebit, mulţumindu-mi totodată pentru comentariile pertinente pe care le-am dedicat unora dintre cărţile sale. Chiar acesta a fost cuvîntul: "per-ti-nen-te". Mi-a spus că nu se consideră un prozator post-modern stricto sensu şi că a făcut mare haz de ironia mea. A conchis că e foarte amuzant să-ţi trimiţi cititorii pe o pistă greşită. Cînd s-a ridicat de la masă, a pronunţat foarte limpede, cu acea limpezime a pronunţiei pe care o au doar străinii cînd vorbesc franceza, următoarea propoziţie: “Sper să ne revedem curînd, domnule Val Gheorghiu. A fost o plăcere să vă cunosc…”. N-am avut timp să schiţez nici un gest de curtoazie. Şi nici să-l anunţ că mă confunda cu o altă persoană, pe care o afecţionez de mult. Coelho şi-a ocupat din nou scaunul şi s-a retras în aceeaşi absenţă din care evadase pentru scurta noastră conversaţie.

Nu m-a uluit atît întîmplarea că mă cunoştea sau părea să mă cunoască. Port ca pe o fatalitate povara unei celebrităţi pe care nu mi-am dorit-o şi pentru care, în cursul vieţii mele, nu am făcut mai nimic. Mă irita, cu toate acestea, confuzia căreia îi fusesem victimă. Deşi nu eram foarte sigur că fusese vorba de o confuzie. În fond, eu scrisesem despre Coelho fără pic de deferenţă, eu afirmasem că Alchimistul e o scriere post-modernă, deşi nu credeam cîtuşi de puţin asta, eu mă aflam la Paris, într-un bistrou întunecos din Place du Châtelet. Nicidecum Val Gheorghiu. Am părăsit sumbra încăpere fără să fi aflat vreun răspuns şi m-am îndreptat spre aeroport. Pe drum nu m-am mai gîndit la straniul incident. Cînd am ajuns în Iaşi, aproape că îl uitasem.

Mă grăbeam spre casă, cînd, pe Lăpuşneanu, un vechi prieten m-a prins pe după braţ şi mi-a spus în şoaptă, insinuant, că se bucură nespus de noua mea achiziţie feminină: “Superbă damă, domnule Val Gheorghiu, într-adevăr superbă!”. I-am replicat că tocmai mă întorc dintr-o călătorie şi că nu am chef de glume. Prietenul m-a privit cu subînţeles şi a rîs complice ca de o poznă: “Chiar în dimineaţa asta v-am văzut. Absolut superbă, domnule Val Gheorghiu…”. Agasat de insistenţa cunoscutului, m-am desprins de braţul său şi am făcut brusc la stînga, spre biserica Banu. Se întunecase de-a binelea. Nu-mi doream decît o baie. Şi apoi patul spre a-mi pune impresiile în ordine. Acum mă îndoiam cu totul de realitatea călătoriei mele, de întîlnirea cu prozatorul Coelho, de afirmaţia peremptorie a prietenului meu, de faptul că fusesem prada facilă a atîtor confuzii.

În definitiv, îmi spuneam, existenţa nu înseamnă decît un şir de coincidenţe bizare, de contingenţe, de acţiuni fortuite. Din această plasă, mai tîrziu, o instanţă obscură, pe care uneori o desemnăm ca fiind Dumnezeu, iar alteori Moartea, construieşte ceva care se cheamă cu un termen desuet necesitate. Dar ceea ce mă umplea de o anume ciudă neputincioasă era posibilitatea (pe care nu puteam s-o exclud) ca o persoană să mi se substituie, printr-un misterios concurs de împrejurări, preluîndu-mi identitatea. Sau, caz la fel de îngrozitor, eu pe a ei. Nimeni nu a dorit vreodată, chiar dacă s-a susţinut contrariul, să fie, de fapt, altcineva. Cînd nu ai nimic, singura ta proprietate e un anume sentiment al identităţii. Siguranţa că eşti, în toate împrejurările, tu însuţi. Nimeni altcineva…

De altfel, încă de la debutul meu în presa culturală, viaţa îmi dăduse un avertisment. Publicasem, prin iunie 1979, un mic articol în Cronica. În ziua în care m-am dus la redacţie pentru a-mi primi onorariul, secretara m-a privit mirată şi mi-a spus cu un fel de sfîşiere în glas: “Dar vi l-am dat chiar în mînă, domnule Val Gheorghiu. Chiar în mînă…”. A trebuit, bineînţeles, să renunţ. Cum să-i explic că eu nu eram Val Gheorghiu şi că fusese la mijloc o confuzie? Mai tîrziu, primisem felicitări pentru cutare sau cutare vernisaj şi unii îmi propuseseră preţuri exorbitante pentru o pînză sau alta, pe care, Domnul ştie mai bine, nu eu le realizasem. Nu protestam. Chibzuiam că timpul va rezolva şi această neînţelegere. Discuţia cu marele Paulo Coelho, într-un bistrou din Place du Châtelet, îmi răpea însă orice iluzie. Împotriva unui destin potrivnic nu-i chip să lupţi. 

M-am convins de acest adevăr chiar a doua zi de la sosirea mea. Am sunat la redacţia Ziarului de Iaşi. Mi-a răspuns domnul Iuraşcu. Mi-am spus numele, chiar l-am repetat rar de cîteva ori, şi am cerut o legătură la camera 6. După cîteva clipe, o voce feminină mi-a spus: “Bună seara, domnule Val Gheorghiu. Sunaţi din Paris, nu? Vă rog să vorbiţi ceva mai tare. Da, am primit textul despre Coelho…”.

P. S. În urma publicării acestui modest articol, am primit din partea domnului Val Gheorghiu următorul, public, răspuns:

”Îl invidiez (sensul bun al cuvîntului) pe Valeriu Gherghel pentru admirabila proză publicată acum două sîmbete în Ziarul de Iași. Nu că narația m-ar conține ca personaj (chiar cu numele din buletin), dar e, pur și simplu, încîntătoare în subțirimea ei. Neatinsă de povestașul din mine nici în vis. (Nu jur că n-am să i-o fur cîndva, semnînd-o, neobrăzat, Val Gheorghiu. Complicîndu-i astfel - diavolește - autorului ei și așa obsesivul sindrom al perpetuei substituiri). Cît privește onorariul Cronicii de acum un sfert de secol, pe care, zice-se (ce memorie!), l-aș fi încasat (vai, vai, oroare!) în numele său, îl asigur pe de mine afecționatul Valeriu Gherghel că i-l pot, obligatorie deferență, restitui în valută forte (plus dobînda aferentă). În atelierul meu de pictură din Armeană, unde, cu nesubstituită reverență, îi aștept vizita”.

De curînd, am citit la gazetă o proză admirabilă, cu un titlu similar: Comedia substituirilor. N-am mai privit semnătura.


Citiţi în continuare!

miercuri, 24 octombrie 2012

Umilința


Miguel de Unamuno: ”dacă este scris că individul care se umilește va fi înălțat, aceasta nu vrea să spună că va fi înălțat acela care s-a umilit cu scopul de a fi înălțat” (Agonia creștinismului, traducere de Radu I. Petrescu, Iași: Institutul European, 1993, p.96).


Citiţi în continuare!

marți, 23 octombrie 2012

Violența nudității


În 1987, nu auzisem de Peter Sloterdijk.

Cel dintîi care mi-a vorbit despre Kritik der zynischen Vernunft, Critica rațiunii cinice, a fost Constantin Noica. Nu aveam cartea. Mi-a împrumutat-o. Cînd, în 2000, a apărut la Polirom, traducerea ei în românește, nu am fost deloc curios să recitesc lucrarea lui Sloterdijk. Nu-mi plăcuse stilul autorului: scria mult prea metaforic. Fusesem în schimb de acord cu definiția Luminilor: o utopie a rațiunii pure. Acceptasem ideea că rațiunea cinică este o  specie a falsei conștiințe. Recitesc acum,  mai senin, Kritik der zynischen Vernunft și mă amuză teribil anecdota cu Theodor Wiesengrund Adorno. Autorul Dialecticii negative preda un curs la Universitatea din Frankfurt. Era prin 1968, an al demonstrațiilor studențești. Profesorul nu-și poate începe cursul, fiindcă în amfiteatru dau buzna, zgomotos și impertinent, cîțiva protestatari și, mai cu seamă, cîteva protestatare.

Citez: ”Printre agitatori se făceau remarcate studentele care, în semn de protest, își dezveleau sînii. În fața gînditorului se afla carnea nudă, exersînd 'citica'; în fața omului profund dezamăgit, fără de care probabil că nici unul dintre cei prezenți n-ar fi aflat vreodată ce este critica, cinismul era în acțiune. Nu violența nudă a fost cea care l-a făcut pe filosof să amuțească, ci violența nudității... Cinismul mizează pe adevăruri cu aparență nudă, care conțin ceva neadevărat în modul în care sînt aduse în fața ochilor noștri”.

Întîmplare sau nu, Adorno moare un an mai tîrziu: 1969. Fusese oare dezgustat de cinism?

În imagine: Gustave Courbet, La femme dans les vagues (1868).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 20 octombrie 2012

Don Quijote din ”Don Quijote”




Episodul pe care îl voi rezuma succint se petrece în partea a doua a romanului Iscusitul hidalgo don Quijote de la Mancha, mai precis în capitolul XXX. Protagonistul îşi urmează peregrinarea prin universul deja quijotizat, care-i confirmă la fiece pas adevărul smintită: anume acela că este un cavaler rătăcitor, cel mai viteaz şi mai milostiv dintre toţi, un cavaler întru totul asemenea lui Tristan şi Lancelot. Pe măsură ce străbate lumea, don Quijote se arată tot mai convins că este însuşi don Quijote, Cavalerul Tristei Figuri (şi acum Cavalerul Leilor). Să vedem în ce fel…

Întîmplarea se petrece după ciudata păţanie cu luntrea fermecată, de pe rîul Ebru. Don Quijote scapă cu bine din cumplita încercare şi-şi continuă, alături de scutier, drumul. A doua zi, ajung la o pădure. Don Quijote îl trimite pe Sancho să salute un grup de vînători cu toată deferenţa. Scutierul îi îndeplineşte porunca şi se apropie de grup. Zăreşte o doamnă îmbrăcată în strai verde şi călare pe un sireap alb, extrem de binevoitoare. Pe pumnul stîng, înmănuşat, doamna (care e ducesă) ţine un şoim. Pare stăpîna alaiului vînătoresc. Sancho îngenunchează, cum a fost instruit, i se adresează în cuvinte meşteşugite şi-i transmite, astfel, salutul smerit al cavalerului. Doamna îi ascultă discursul şi dă semne de mare bucurie. A auzit deja despre straşnicul cavaler o mulţime de lucruri. Sancho se minunează. Cum e cu putinţă ca vestea despre aventurile stăpînului său şi despre năzdrăvăniile lui să fi făcut înconjurul lumii? Faptul pare de necrezut.

Spre a-l dumiri, doamna continuă în acest fel discuţia (reproduc locul după traducerea, mai veche, realizată de Edgar Papu şi Ion Frunzetti): “Ia spune-mi, dragă scutierule, stăpînul acesta al tău nu e unul despre care se află tipărită o istorisire numită a Iscusitului hidalgo don Quijote de la Mancha şi care are drept doamnă a inimii sale pe o anume Dulcineea din Toboso?”. Hîtrul scutier oferă un răspuns pe măsură: “Chiar el e, doamnă, iar acel scutier al său, care intră sau trebuia să intre în istorisirea asta, şi pe care-l cheamă Sancho Panza, sînt eu, afară numai dacă nu m-or fi schimbat în leagăn, vreau să zic dacă nu m-or fi războtezat la tiparniţă”. Sancho recunoaşte, deci, deplina îndreptăţire a bănuielii ducesei. În consecinţa renumelui său, don Quijote este primit la casa de vînătoare a ducelui etc. Nu importă peripeţiile care urmează.

Să luăm aminte la următorul fapt remarcabil. În romanul Don Quijote al lui Cervantes, un personaj sau mai multe (vînătoriţa cu şoimul şi soţul ei, ducele) pretind că au auzit despre cavalerul don Quijote, un personaj din roman, fiindcă au citit romanul Don Quijote, în care locuiesc ei înşişi. Putem rezuma artificiul narativ astfel: în Don Quijote există (cel puţin) un personaj care citeşte un roman intitulat Don Quijote, în care există un personaj care citeşte un roman intitulat… Ş.a.m.d.

Valeriu Gherghel

[Din volumul Porunca lui rabbi Akiba, Polirom 2006]


Citiţi în continuare!

vineri, 19 octombrie 2012

Teologia veselă (3): 6.666


S-a atribuit teologilor scolastici întrebarea: cîți îngeri încap pe vîrful unui ac? A fost - nu e nici un secret - o calomnie anglicană. Scolasticii nu au formulat niciodată o astfel de întrebare. Dar gîndul cu siguranță l-au avut. Găsesc în cartea lui Norman Cohn, Demonii Europei: Demonizarea creștinilor în Evul mediu (Pandora-M, 2002, p.35) informația că Richard de Saint-Victor (c. 1110 - 1173) a gîndit ceva similar întrebării apocrife (cu îngerii dănțuitori pe vîrful acului). Numitul teolog victorin, Richard, pornește de la o afirmație din Evanghelie: în trupul omului își poate găsi sălaș o legiune de demoni. Oricine știe că legiunea este formată din 6.666 de indivizi. Și dacă o legiune de demoni poate invada trupul omului, asta înseamnă, conchide Richard de Saint-Victor, că demonii sînt entități pur spirituale, lipsite de întindere. 

Menționez în treacăt faptul (îndeobște știut) că demonii sînt frații păcătoși ai îngerilor buni. [V. G.]


Citiţi în continuare!

joi, 18 octombrie 2012

Slăviri


”Cît de neputincios sînt! Toate simţurile mele sînt tulburate de iubire. Văzîndu-te, o, Lesbia! îmi pierd firea, a vorbi e peste puterile mele; limba mi se încurcă, o arşiţă uşoară îmi pătrunde în vine, mii de zgomote nelămurite îmi răsună în urechi, iar vălul nopţii se lasă peste ochii mei”.
     Catulus

”… o fecioară despre care poeţii cîntau că avea pletele de aur şi că ochii îi erau doi sori strălucitori, şi obrajii trandafiri purpurii, dinţii mărgăritare, buzele rubine, grumazul alabastru, şi că părţile cu întregul şi întregul cu părţile îi alcătuiau o miraculoasă şi netulburată armonie…”
     Cervantes

”Aproape de 1 şi jumătate, s-a întîmplat un eveniment pe care nu-l poate descrie nici o pană. S-a deschis uşa şi crezînd că-i directorul, am sărit de pe scaun cu hîrtiile. Dar era Ea. Chiar Ea! Sfinte Dumnezeule, cum era îmbrăcată! Purta o rochie albă ca lebăda; vai, ce minunată era! Şi parcă era soarele cînd m-a privit…”
     Gogol


Citiţi în continuare!