marți, 13 decembrie 2011

Osculum, suavium, sărutul


Tot mai des de la o vreme, într-o literatură saturată de sex, sporeşte interesul pentru sentiment. Alain Finkielkraut a publicat de curând o culegere de eseuri intitulată Şi dacă dragostea ar dura, care se deschide cu o fermecătoare analiză a romanului La Princesse de Clèves al Doamnei de La Fayette, roman având drept temă, se ştie, refuzul de a ceda pasiunii carnale. Autorul eseurilor se întreabă cum este citit astăzi un roman din care sexul nu doar lipseşte, dar cunoaşte o împotrivire, deloc puritană sau religioasă, bazată pe curăţenia sentimentului de iubire.

Tot recent au apărut în Franţa două cărţi despre sărut. „În loc să fi sperat că săruturile mă vor conduce direct la actul sexual, mi-am dorit, din contra, să nu se întâmple nimic de felul acesta”, scrie Alexandre Lacroix în Contribuţii la o teorie a sărutului, titlu înşelător, în măsura în care cartea nu are nimic ştiinţific, ci mai degrabă un aer kierkegaardian.

La rândul ei, Belinda Cannone declară în Poate sărutul: „N-am fost niciodată sărutată îndeajuns pe ceafă. De puţinele ori când am fost, am simţit o plăcere indescriptibilă. Corpul întreg se abandona sărutului”. Cu alte cuvinte, plăcerea unui sărut se dovedeşte capabilă de a o înlocui pe aceea provocată de actul sexual.

Sărutul are tot atâtea înţelesuri şi însuşiri câte are dragostea. Care nu e doar eros, ci şi philia, agape şi sophia. La fel şi în ce priveşte sărutul. Credincioşii contemporani sărută mâna preotului, după ce, în primele veacuri ale creştinătăţii, ei urmau recomandarea Apostolului Paul de a se săruta cast pe buze (osculum al romanilor), până când rigurosul papă Inocenţiu III a interzis, la începutul secolului XIII, orice alt fel de sărut decât acela al inelului pontifical. Trei secole şi jumătate mai târziu, Ronsard a reabilitat sărutul roman şi, încă, în forma cea mai erotică, aceea numită suavium, plină de lascivitate, rămasă, aşa-zicând, în vigoare şi astăzi. Ronsard şi contemporanii săi considerau deja sărutul drept „piatra unghiulară a dragostei” (notă în nr.48 pe 2011 al revistei România literară).

Citiţi în continuare!

luni, 12 decembrie 2011

Phrasikleia


E un lucru bine cunoscut deja. Cititorii din Antichitate nu aveau obiceiul de a citi în tăcere, numai cu ochii, modul cel mai obişnuit de lectură fiind acela cu voce tare. Așadar, se citea cu voce tare atît pentru ceilalţi, cît şi pentru sine. Într-o carte tradusă și în românește sub titlul Phrasikleia. Antropologia lecturii în Grecia antică, carte în care examinează relaţiile dintre scriere şi lectură în societatea elenă, Jesper Svenbro susține că în Antichitate scrisul nu se putea dispensa de voce.

Cităm: "Pentru greci, lectura înseamnă lectura cu voce tare. Aceasta nu pentru că ar fi fost incapabili să citească în tăcere, cum susţine o poziţie extremă, ci pentru că modul natural de a citi un text în Grecia antică era, fără nici o îndoială, acela de a-l citi cu voce tare. Legătura pe care grecii o întreţineau cu scrisul ar putea fi, într-adevăr, comparată cu aceea pe care noi modernii o avem cu notaţia muzicală: nu este imposibil să citim muzica în tăcere, dar modul cel mai curent de a face acest lucru este de a o cînta sau a o interpreta la un instrument pentru a şti cum sună".

Chiar dacă, timp de secole, lectura în Grecia antică însemna în primul rînd lectura sonoră, aceasta nu înseamnă că lectura silenţioasă era necunoscută. Pentru secolul al V-lea î.Hr. există mărturii că lectura interiorizată era practicată în medii restrînse, ceea ce înseamnă că scriptio continua (scrierea cuvintelor fără spații între ele, după exemplul: scriereacuvintelorfărăspațiiîntreele) nu era un obstacol de netrecut.

Majoritatea cititorilor practica, totuși, lectura cu voce tare. Istoricul Roger Chartier consideră că "practica obişnuită în Antichitate a lecturii cu voce tare, pentru alţii şi pentru sine, nu trebuie atribuită absenţei controlului lecturii vizuale (aceasta era fără îndoială practicată în lumea greacă încă din secolul al VI-lea î.Hr.), ci, mai curînd, unei convenţii cultural, care asocia strîns textul şi vocea, lectura, declamaţia şi ascultarea" (după un eseu dedicat practicilor lecturii semnat de Alexandru Ofrim).

Citiţi în continuare!

duminică, 11 decembrie 2011

Magiștri și discipoli


Internetul le oferă elevilor, studenților mult mai multe informații decît școala. Dar este nevoie și de cineva care să-i ajute să le caute și să pună o ordine acolo unde domnește haosul. Oare cine este acest individ? Umberto Eco a spus, într-un eseu de acum cîțiva ani, că acest individ prețios este profesorul. Să vedem argumentele lui:

”În avalanșa de articole cu privire la huliganismul din școli am citit un episod pe care nu l-aș defini neapărat ca huliganism, ci cel mult ca impertinență; este vorba, totuși, de o impertinență semnificativă. Așadar, se spunea în acel articol că un elev, pentru a-l provoca pe un profesor, l-ar fi întrebat: „Mă scuzați, dar in epoca Internetului care mai e rostul dumneavoastră?“

Studentul spunea o jumătate de adevăr, pe care, de altfel, profesorii înșiși o spun de cel puțin 20 de ani, și anume că pe vremuri școala trebuia să transmită, desigur, informații, dar mai ales noțiuni - de la bețișoarele din clasele primare, pînă la știrile despre capitala Madagascarului în gimnaziu și pînă la Războiul de 30 de ani la liceu. Odată cu apariția, nu spun a internetului, ci a televiziunii și chiar a radioului, probabil deja de la apariția cinematografiei, mare parte dintre aceste noțiuni erau asimilate de copii în cursul vieții extrașcolare.

Cînd era mic, tatăl meu nu știa că Hiroshima se află în Japonia, nici că ar exista Guadalcanal; deținea niște informații imprecise despre Dresda și știa despre India ceea ce îi povestea Slagari. Eu am învățat aceste lucruri de la radio și din inserturilor din cotidiene încă din timpul războiului [al doilea război mondial], în vreme ce copiii mei au văzut la televizor fiordurile norvegiene, deșertul Gobi, cum polenizează albinele florile, cum arată un Tyrannosaurus Rex; practic, un tînăr de astăzi știe totul despre ozon, fotoni, Irak și Afganistan. Probabil că un tînăr din ziua de azi nu știe bine ce sînt acelea celule stem, dar a auzit vorbindu-se despre ele, în timp ce pe vremea mea nu ne spunea așa ceva nici măcar profesoara de științe ale naturii. Și atunci care mai este rostul profesorilor?

Am precizat că spusele studentului pe care l-am pomenit nu erau decît o jumătate de adevăr, pentru că, pe lîngă a informa, profesorul trebuie înainte de toate să formeze. Ceea ce face dintr-o clasă o clasă bună nu este învățarea pe de rost a datelor și a cifrelor, ci stabilirea unui dialog continuu, a unei confruntări de opinii, a unei discuții cu privire la ceea ce se învață la școală și la ceea ce se întîmplă în afara acesteia.

Desigur, ceea ce se întîmplă în Irak aflăm și de la televizor, dar de ce se întîmplă acolo întotdeauna cîte ceva încă din timpurile civilizației mesopotamiene, și nu în Groenlanda, nu ne-o poate spune decît școala. Mass-media ne spun multe lucruri și ne transmit chiar niște valori, dar școala ar trebui să știe a discuta modul în care ne sînt transmise și să evalueze tonul și forța argumentațiilor care sînt prezentate în presa scrisă și la televiziune.

Și apoi mai e și verificarea informatiilor transmise de mass-media: de exemplu cine, dacă nu un dascăl, poate corecta pronunțiile greșite din acea engleză ambiguă, pe care fiecare crede că o învață de la televizor?

Studentul însă nu-i spunea profesorului că nu avea nevoie de el, pentru că radioul și televiziunea îi ziceau de-acum încolo unde se afla Timbuctu sau că au avut loc dezbateri cu privire la fuziunea la rece; cu alte cuvinte, nu-i spunea că rolul lui fusese preluat de discursurile așa-zis dezinvolte, care circulă în mod accidental și haotic zi de zi în diferite medii.

Studentul spunea că astăzi există internetul, muma tuturor enciclopediilor, unde găsești Siria, fuziunea la rece, Războiul de 30 de ani și interminabila discuție despre cel mai mare dintre numerele impare. Îi spunea că informațiile pe care internetul i le pune la dispoziție sînt incomensurabil mai ample și de cele mai multe ori mai aprofundate decît cele de care dispune profesorul. Și trecea cu vederea un punct important: faptul ca internetul ii spune "aproape tot", în afară de cum să caute, să filtreze, să selecționeze, să accepte și să refuze acele informații. Oricine poate înmagazina noi informații, cu condiția să aibă o memorie bună. Dar a decide ce trebuie memorat (și ce nu) este o arta subtilă. Este ceea ce face diferența între cel care a trecut printr-o școala (chiar și prost) și un autodidact (chiar și genial).

Problema dramatică este cu siguranță aceea că probabil nici profesorul nu știe să predea arta selecției, cel puțin nu în orice domeniu al cunoașterii. Dar cel puțin știe ceea ce trebuie să știe; iar dacă nu știe să dea instrucțiuni precise cu privire la a selecționa, poate furniza exemplul aceluia care se trudește să compare și să judece de fiecare dată ceea ce internetul ii pune la dispoziție. Și în cele din urmă poate lua truda de la capăt în fiecare zi pentru a reorganiza și ordona într-un sistem ceea ce internetul îi transmite în ordine alfabetică, zicînd ca există Tamerlan și monocotiledonate, dar nu și care este raportul logic dintre aceste două noțiuni. Sensul acestor raporturi îl poate da numai școala, iar dacă nu știe să o facă, va trebui să se echipeze pentru a o face. Altminteri, litera I cu care începe cuvîntul Internet va rămîne doar prima parte dintr-un răget măgăresc, care nu va ajunge niciodată la cer”.



Citiţi în continuare!

sâmbătă, 3 decembrie 2011

Despre obiceiul de a înghiți cărți


În Biblie, există două împrejurări (una în Vechiul Testament, cealaltă în Noul Testament) în care un personaj e îndemnat să înghită o carte, să practice, astfel, bibliofagia: cele două personaje sînt, toată lumea știe, profetul Iezechiel şi sfîntul Ioan Teologul. Citez din Apocalipsa celui din urmă: "Şi m-am dus la înger şi i-am zis să-mi dea cartea. Şi mi-a răspuns: Ia-o şi mănînc-o şi va amărî pîntecele tău, dar în gura ta va fi dulce ca mierea”. Prin înghițire, adevărul cărții, semnificațiile ei sînt complet asimilate. Înghițirea e o formă de interpretare.

Umberto Eco se va fi gîndit, cu siguranță, la aceste locuri din Biblie cînd, la sfîrșitul romanului Numele trandafirului, îl pune pe sinistrul călugăr Jorge de Burgos să înghită ultimul exemplar din continuarea Poeticii lui Aristotel. Citez încă o dată: "a început, cu mîinile sale descărnate şi delicate, să sfîşie încet, în bucăţi şi în fîşii, paginile înmuiate ale manuscrisului, băgîndu-şi-le ghemotoace în gură şi mestecîndu-le încet, ca şi cum ar fi mîncat ostia sfîntă, şi ar fi vrut s-o preschimbe în carne din propria lui carne. Gugliemlo îl privea fascinat şi părea că nu-şi dă seama de ceea ce se întîmpla. Apoi s-a scuturat şi s-a repezit înainte strigînd: - Ce faci? Jorge a zîmbit, dezvelindu-şi gingiile golite de sînge, în timp ce o şuviţă de bale gălbui îi curgea de pe buzele albite pe firele albe şi rare de păr ale bărbiei. - Tu eşti cel care aştepta sunetul celei de-a şaptea trîmbiţe, nu-i aşa? Ascultă acum ce spune glasul: pecetluieşte cele ce au spus cele şapte tunete, şi nu scrie, ia-le şi devoră-le, ele vor amărî pîntecul tău, dar pentru gura ta dulci vor fi, precum mierea. Vezi? Acum pecetluiesc ceea ce nu trebuie spus, în mormîntul care devin".

Există, cu toate acestea, o mare deosebire între scenele de bibliofagie din Biblie și aceea imaginată de Umberto Eco. În Biblie, înghițirea e un mod de a face viu înțelesul cărții, de a prelungi existența ei în ființa însăși a ”cititorului”, a devoratorului. În Numele trandafirului, Jorge de Burgos vrea pur și simplu să distrugă manuscrisul păgîn despre legile comediei. Distrugerea manuscrisului coincide cu distrugerea celui care îl înghite. Ceea ce nu se întîmplă în cartea lui Iezechiel sau în Apocalipsă. Aici rostul înghițirii e cu totul altul...



Citiţi în continuare!