vineri, 30 septembrie 2011

Swift, Kant și moda rezumatelor


Foarte puțini savanți hermeneuți au observat că orice rezumat e, de fapt, o interpretare. Pentru a rezuma romanul Anna Karenina al lui Lev Nikolaevici Tolstoi trebuie, mai întîi, să-l interpretezi. Despre ce vorbește la urma urmelor acest roman? Despre nechibzuința unei femei? Despre o societatea puritană, care nu admite că, adeseori, căsătoriile sînt un eșec? Despre ideea că pînă și într-o căsătorie trebuie să respecți castitatea (idee foarte dragă lui Tolstoi, care a compus Sonata Kreutzer tocmai pornind de la ea)? Sau despre toate acestea la un loc?

Putem rezuma, prin urmare, romanul Anna Karenina în fel și chip. Numai rezumatul să fie concis. Depinde așadar cum îl interpretăm...

Jonathan Swift a satirizat moda rezumatelor (și a compendiilor). El a spus, într-o scriere cunoscută, A Tale of a Tub, că rezumatele nu sînt de nici un folos și că e mai bine să citești cîteva cărți în întregime decît o mie de rezumate. Rezumatul ne face leneși. În loc să străbatem întreaga carte, ne mulțumim cu ideile principale. Kant împărtășea aceeași convingere. Trebuie să alegem o mînă de cărți, dar să le citim cu metodă, temeinic. Cu toată împotrivirea lui Kant, cu tot sarcasmul lui Swift, rezumatul e întotdeauna util, fie și pentru motivul că nu putem citi totul, fie și pentru motivul că rezumatul e decisiv în cursul școlii. Uneori, trebuie să ne mulțumim cu un simplu rezumat la Anna Karenina... 



Citiţi în continuare!

marți, 27 septembrie 2011

Domnii mei, gîndiți peretele...


În cunoscuta lucrare, Romantismul german (traducere de Viorica Nișcov, București: Editura Univers, 1974, p.186-187), un titlu clasic în bibliografia problemei, de altfel, Ricarda Huch dedică un pasaj amuzant profesorului Johann Gottlieb Fichte (1762-1814).

În opinia ei, filosoful era ”scund și viguros”. Profesorul J. G. Fichte avea obiceiul să spună studenților săi: ”Domnii mei, gîndiți peretele! Toți gîndeau peretele. Ați gîndit peretele?, întreba viclean Fichte. La răspunsul pozitiv al alumnilor săi, Fichte continua: Acum, domnii mei, gîndiți pe acela care a gîndit peretele! Confuzia și încurcătura în care cel de-al doilea îndemn arunca auditoriul erau de un haz indicibil”.

Aș aminti, cu acest prilej, că o parte din scrierile lui Fichte a fost tradusă într-un volum apărut în 1995 la Humanitas, sub titlul Doctrina științei.


Citiţi în continuare!

duminică, 25 septembrie 2011

Anatomia influenței


Revista „El Pais” publică un interviu cu criticul american Harold Bloom, acum în vârstă de 82 de ani, prilejuit de apariţia cărţii acestuia The Anatomy of Influence: Literature as a Way of Life („Anatomia influenţei. Literatura ca mod de viaţă”) apărută la Yale University Press, în aprilie 2011, în care Bloom reia şi rafinează conceptul de influenţă, lansat de el în volumul Anxietatea influenţei. O teorie a poeziei din 1973.

Despre această carte recentă, Harold Bloom spune că este „summa sa literară, testamentul său de critic, mărturia finală a unei vieţi dedicate cărţilor”, cântecul său de lebădă, în sensul, precizează intervievatul, „că nu voi mai avea cu siguranţă ocazia să mai scriu vreo operă de aceeaşi anvergură”. Pesimist, profesorul Bloom face o radiografie rece a culturii prezentului: „În zilele noastre a avut loc un abandon al oricărei exigenţe estetice şi cognitive, care sunt semnele distinctive ale marii literaturi. Literatura imaginativă, aşa cum o cultivau Shakespeare, Cervantes, Dante şi Montaigne, a cedat în faţa mizeriei abominabile a best-seller-urilor ca acelea [ale lui J. K. Rowling şi Stephen King] şi echivalentele acestora din Spania şi din celelalte ţări ale lumii. Ce se poate face într-o astfel de situaţie? De ani lupt împotriva ei, dar ştiu că e o bătălie pierdută”. Şi totuşi, puţin mai încolo subliniază: „Cei mai mari romancieri americani în viaţă sunt Philip Roth, Don DeLillo, Cormac McCarthy şi misteriosul Thomas Pynchon, probabil cel mai bun dintre toţi.” Poate că nu e totul pierdut. [România literară]

În imagine: René Magritte, La mémoire (1948)

Citiţi în continuare!

marți, 20 septembrie 2011

Regele și poetul


Am citit de curînd o parabolă scrisă cîndva de Jorge Luis Borges. Parabola este intitulată Oglinda și masca. Povestește destinul nefericit al unui poet și destinul nefericit al unui rege. Amîndoi au sfidat limitele libertății omenești. Amîndoi au visat imposibilul. L-au obținut. Soarta lor înfricoșătoare e consecința acestei temerități și a lipsei de măsură. Vă rog sa citiți, așadar, parabola lui Borges.

Oglinda şi masca

După încheierea bătăliei de la Clontarf, în care umilit a fost norvegul, Preaînaltul Rege şi-a chemat poetul şi i-a spus:
– Isprăvile cele mai strălucite îşi pierd lumina dacă nu sunt pecetluite prin cuvinte. Voiesc să-mi cînţi biruinţa şi slava. Deci fi-voi eu Eneas; iar tu îmi vei fi Vergiliu. Te simţi în stare să porneşti la astă înfăptuire, ce ne va face pe amîndoi nemuritori?
– Da, Rege, i-a răspuns poetul. Eu sunt Ollan. Dousprezece ierni în şir deprins-am ştiinţa metricii cu de-amănuntul. Pot spune pe de rost cele trei sute şaizeci de alcătuiri ce stau la temelia adevăratei poezii. Ciclurile din Ulster şi din Munster supuse-s, toate, strunelor harfei mele. Canoanele mă îndrituiesc a mînui străvechile cuvinte ale limbii ca şi metaforele cele mai dibace. Stăpînesc tainica scriitură ce ocroteşte meşteşugul nostru de curioasa iscodire a plebei. Pot cînta deopotrivă iubirile, furtul de vite, isprăvile pe mare sau războiul. Ştiu stirpea mitologică a tuturor caselor domnitoare din Irlanda. Cunosc virtuţile ierburilor, astrologia judiciară, matematicile şi dreptul canonic. Mi-am înfrînt, în publică întrecere, adversarii. Am deprins iscusinţa în ale satirei, speţă care pricinuieşte vătămarea pielii, chiar şi lepra. Cunosc şi mînuirea spadei, aşa cum dovedit-o-am în bătălia ta. Un singur lucru nu-mi stă în puteri: să mulţumesc pentru darul ce-mi faci.
Regele, care ostenea lesne în faţa discursurilor lungi şi neobişnuite, îi spuse cu uşurare:
– Cunosc prea bine aceste lucruri. Am aflat că în hotarul anglilor privighetoarea a şi început să cînte. Cînd se va fi încheiat din nou ploi şi zăpezi, cînd iar se va fi întors privighetoarea de pe meleagurile ei din sud, îţi vei rosti cîntarea în faţa curţii şi a Sfatului Poeţilor. Un an întreg îţi las. Vei şlefui fiece literă şi fiece cuvînt. Răsplata, ştii prea bine, nu va să fie nevrednică nici de regeasca noastră rînduială şi nici de veghile-ţi pline de har.
– Rege, răsplata cea mai mare e să-ţi văd chipul, spuse poetul, care era, totdeodată, curtean.
Se închină şi se duse, întrezărind, deja, cîte un vers.
Cînd se împlini anul – tot, numai molime şi răzvrătiri – înfăţişă cîntarea. O declară cu lentă siguranţă, fără o privire către manuscris. Regele încuviinţa din cap. Iar toţi în jurul lui făceau la fel, pînă şi aceia care, îngrămădiţi la uşi, nu desluşeau nici un cuvînt. În cele din urmă, Regele grăi:
– Primesc opera ta. E o victorie mai mult. Ai redat fiecărei vorbe miezul ei nestricat şi fiecărui nume epitetul pe care i-l dăruiseră poeţii cei dintîi. În tot poemul n-ai găsi nici măcar o imagine care să nu fi fost folosită de clasici. Războiul e frumoasa întreţesere de oameni, iar apa spadei este sîngele. Marea îşi are zeul ei, iar norii prezic viitorul. Ai mînuit cu iscusinţă rima, aliteraţia, asonanţa, cantităţile, artificiile doctei retorici, înţeleapta alternare a metrilor. Dacă s-ar pierde întreaga literatură a Irlandei – omen absit – ea s-ar putea reconstrui, fără nici o omisiune, prin mijlocirea clasicei tale ode. Treizeci de scribi o vor transcrie de cîte două ori.
Urmă o tăcere şi apoi continuă.
– Totu-i desăvîrşit, însă, cu toate acestea, nimic nu s-a întîmplat. În vine sîngele n-a prins să curgă mai năvalnic. Mîinile n-au tresărit în căutarea arcului. Şi nimeni n-a pălit. Nimeni n-a slobozit răcnetul luptei, nimeni nu şi-a repezit pieptul drept stavilă în faţa vikingului. De astăzi într-un an aplauda-vom o nouă laudă, poete. Ca semn al mulţumirii noastre, primeşte această oglindă care e din argint.
– Mă închin şi înţeleg, spuse poetul.
Stelele cerului îşi reluară limpedea cale. Din nou cîntă privighetoarea în pădurile saxone şi poetul se întoarse iar cu codicele său, mai puţin lung decît acela dinainte. Nu-l spuse pe de rost; îl citi cu vădită şovăială, înlăturînd anumite frînturi, de parcă el însuşi nu le-ar fi înţeles pe deplin sau n-ar fi voit să le pîngărească. Pagina era stranie. Nu era o descriere a bătăliei, era chiar bătălia. În vălmăşagul luptei se zbuciumau Dumnezeul care e Trei şi totdeodată Unu, zeii păgîni ai Irlandei şi aceia care aveau să se înfrunte peste veacuri, la începutul Eddei celei Mari. Forma era la fel de curioasă. Un substantiv la singular putea admite un verb la plural. Prepoziţiile erau străine normelor comune. Asprimea se învecina cu armonia. Metaforele erau arbitrare sau, cel puţin, aşa păreau.
Regele schimbă cîteva cuvinte cu învăţaţii care îi stăteau în preajmă şi apoi vorbi astfel:
– Despre întîia ta cîntare am spus că este esenţa fericită a tot ce s-a cîntat cîndva în Irlanda. Aceasta le întrece, însă, pe toate cîte-au fost pînă la ea şi totdeodată le ucide. Te minunează, te farmecă şi te descumpăneşte. De n-o vor preţui nepricepuţii, vor preţui-o în schimb, din plin, cei ştiutori, nu mulţi la număr. Un sipet din ivoriu va fi străjerul unicului exemplar. Iar de la pana care a zămislit o operă atît de strălucită putem nădăjdui una şi mai măreaţă.
Adăogi cu un zîmbet:
– Suntem figuri ale unei fabule cu toţii, şi se cuvine să ne amintim că în fabule-i stăpînitor numărul trei.
Poetul îşi îngădui să şoptească:
– Cele trei daruri ale vrăjitorului, triadele şi neîndoielnica Treime.
Regele continuă:
– Iar drept zălog al preţuirii noastre, primeşte în dar această mască de aur.
– Mă închin şi înţeleg, rosti poetul.
Sorocul se împlini din nou. La palat, străjile observară că poetul n-avea cu sine nici un manuscris. Nu fără uimire Înaltul Rege îl privi: era aproape alt om. Ceva ce nu putea fi timpul îi adîncise şi îi preschimbase chipul. Ochii păreau să privească foarte departe ori să fi rămas fără vedere. Poetul ceru îngăduinţa să-i vorbească. Slujitorii părăsiră încăperea.
– N-ai compus oda? întrebă Regele.
– Ba da, răspunse trist poetul. De nu mi-ar fi îngăduit Atotputernicul s-o fac!
– Poţi s-o repeţi?
– Nu mă încumet.
– Îţi dau curajul care îţi lipseşte, spuse Regele.
Poetul rosti poemul. Era alcătuit doar dintr-un singur rînd.
Fără a îndrăzni să-l spună cu glas tare, poetul şi Regele său îl murmurară în şoaptă, ca pe o rugăciune tainică ori un blestem. Regele nu era nici mai puţin uimit, nici mai puţin cutremurat decît poetul. Se priviră amîndoi, palizi la chip.
– În anii tinereţii mele, spuse apoi Regele, am navigat înspre apus. Pe o insulă am văzut ogari de argint care ucideau mistreţi de aur. În alta ne-am îmbătat de aroma merelor fermecate. În alta am văzut ziduri de foc. În cea mai depărtată dintre toate, un rîu boltit, atîrnînd în văzduh, brăzda cerul iar apele lui erau pline de peşti şi de corăbii. Acestea toate sunt minuni, desigur, dar nu se pot asemui cu poemul tău, care într-un fel le cuprinde pe toate. Ce vrăji ţi l-au dezvăluit?
– În zorii zilei, răspunse poetul, m-am pomenit rostind nişte cuvinte pe care întîi nu le-am putut pricepe. Cuvintele acestea sunt în poem. Am simţit că făptuisem un păcat, acela, poate pe care Spiritul nu-l iartă.
– Şi pe care acum îl împărtăşim amîndoi, şopti Regele. Acela de a fi cunoscut Frumuseţea, care-i un har neîngăduit oamenilor. Acum va trebui să ne primim osînda. Ţi-am dăruit o oglindă şi o mască de aur; iată cel de al treilea dar, care va fi şi cel din urmă.
Îi puse în mîna dreaptă un pumnal.
Despre poet se ştie că şi-a dat singur moartea îndată ce a părăsit palatul; despre Rege că-i cerşetor şi rătăceşte pe drumurile Irlandei, care i-a fost cîndva regat, şi că n-a mai rostit poemul niciodată.



Citiţi în continuare!

luni, 19 septembrie 2011

Papirus, pergament, hîrtie


Ioana Costa, Papirus, pergament, hârtie. Începuturile cărții, București: Humanitas, 2011, 168 p.

Această lucrare constituie o utilă prezentare a avatarurilor cărții. Întîi de toate, trebuie menționat că oamenii nu au scris dintotdeauna pe hîrtie. Scribii din Egipt scriau, de exemplu, pe papirus. Copiștii din Evul Mediu, în schimb, au scris pe pergament.


Hîrtia a fost adusă în Apus de arabi, care au ”smuls” (la propriu) secretul acestui produs ieftin și comod de la chinezi: ”în timpul războiului din 751 d. Ch., de la Samarcand, prizonierii chinezi şi-au răscumpărat libertatea prin livrarea secretului fabricării hîrtiei. Reţeta a fost apoi preluată de arabi şi, în timp, extinsă şi în spaţiul european”.

Nici formatul cărții nu a fost dintotdeauna același. Astăzi, cartea are formă de codex cu zeci, sute și chiar mii de pagini. În vremea lui Platon, în vremea sfîntului Augustin, cartea avea forma unui rulou, a unui sul. Pentru a fi citită, cartea trebuia desfășurată. Primii scribi nu puneau spații între cuvinte (scriptio continua) și nu foloseau nici semne de punctuație. Se citea cu voce tare. Semnele de punctuație, împărțirile pe capitole au apărut mai tîrziu. Forma actuală, de codex, devine curentă abia în secolele V-VI d. Ch.

Ce însemna lectura în primele secole creștine? Oferim un citat: „Critica de text se împlineşte în trei momente distincte: recensio, examinatio şi emendatio. Recensio constă în luarea în consideraţie a tuturor mărturiilor care servesc la reconstituirea unui text…

Procesul de recensio conduce fie la un codex unicus care a supravieţuit, fie la un arhetip care se poate reconstitui cu un grad mare de precizie, fie la două seturi de variante, care ori au supravieţuit, ori pot fi reconstituite; aceste seturi de variante conferă textului statutul de arhetip numai atunci când concordă între ele. Trebuie să verificăm tradiţia uniformă a cazurilor în care ele sunt în acord pentru a descoperi dacă reprezintă originalul. Ca rezultat al acestei examinatio, descoperim că tradiţia respectivă se află într-una din situaţiile următoare: este cea mai bună cu putinţă ori la fel de bună ca alte tradiţii ori mai rea decît alte tradiţii, dar acceptabilă, sau este inacceptabilă…

Nu există standarde absolute după care să ne ghidăm; în judecata chestiunilor de formă, este recomandabilă concentrarea atenţiei asupra stilului operei; în chestiuni de conţinut, reperele pot fi informaţiile pe care le avem asupra autorului sau a punctului lui de vedere… După recensio şi examinatio, se trece la emendatio, adică la corectarea erorilor rămase în urma recensiunii codicelor. Scopul este alcătuirea unui text cît mai puţin diferit de exemplarul de autor”.

În concluzie: o carte folositoare.

Citiţi în continuare!

duminică, 18 septembrie 2011

Teofanii acustice


Divinitatea lui Philon din Alexandria (sau aceea pe care o moşteneşte exegetul) se află într-o permanentă relaţie cu supuşii săi: îi asistă, îi sfătuieşte şi îi protejează. Şi, uneori, se mînie pe ei…

Emile Bréhier a văzut, sub acest aspect (asistenţa divinităţii adică), o trăsătură tipic iudaică. Dar nu e cîtuşi de puţin aşa. În genere, orice divinitate este gîndită în comunicare cu cei de jos.

Dumnezeul vetero-testamentar nu rămîne tot timpul într-o orgolioasă solitudine. El îşi îndrumă poporul ales şi i se dezvăluie, sub o formă caracteristică pentru pietatea evreiască: epifania sa nu e de ordin vizual, ci mai cu seamă acustic. Dumnezeu nu poate fi văzut nepedepsit, cum avertizează textul Pentateuhului, dar poate fi auzit, căci se manifestă, în special, ca tunet, de către seminţia sa, aflată la poalele muntelui Sinai. Teofania nu capătă întotdeauna forma luminii orbitoare, ci forma întunericului zguduit de tunete şi a flăcării pe creasta muntelui, inabordabilă.

La Philon însă, Dumnezeu este considerat adesea şi ca principiu impersonal, după modelul oferit de gîndirea elenă. Cînd încearcă să-i facă descrierea, Philon din Alexandria spune că divinitatea e o natură simplă (physis haplê). Prin definiţie, principiul nu poate fi ceva compus (Legum allegoriae, II, 2), ci se caracterizează prin însuşirea indivizibilităţii. Adică e unu și poate fi numit Unu. 



Citiţi în continuare!

sâmbătă, 10 septembrie 2011

Ochi mari verzi, verzi-tulburi, lături de peşte


Ca admirator al lui Mateiu Caragiale şi ca membru în clubul mateinilor (întrucît am scris despre Craii de Curtea-Veche), citesc cu atenţie (şi bucurie) orice eseu care îşi propune să lumineze o dificultate sau alta a textului matein. Şi sînt, vai, sute! De curînd (în numărul 34 al României literare), Rodica Zafiu a comentat expresia următoare: ochii [Penei Corcoduşa] erau „mari verzi, verzi-tulburi, lături de peşte cum le zice românul”. Am extras pentru cititorii blogului cîteva fragmente din articolul Rodicăi Zafiu. [V. G.]

Zamă de peşte

În Craii de Curtea-Veche există o comparaţie atribuită frazeologiei populare, dar deloc comună, ba chiar şocantă prin asocierea contrastantă şi prin ambiguitate. În descrierea farmecului apus al Penei Corcoduşa, sunt pomeniţi ochii „mari verzi, verzi-tulburi, lături de peşte cum le zice românul, genaţi şi sprâncenaţi, cu privirea cam rătăcită”.

În stilul caracteristic al lui Mateiu Caragiale, tonul solemn, livresc, de evocare misterioasă, se aliază indisociabil cu deprecierea şi cu sarcasmul. Imaginea lăturilor de peşte e ambivalentă: ar putea fi interpretată ca o simplă formulă de aproximare a culorii, strict descriptivă; termenul lături îşi actualizează totuşi o puternică notă negativă, chiar dacă nu se referă neapărat la apa rămasă în urma spălării, ci, mai curând, la o zeamă tulbure. (În dicţionarul academic – Dicţionarul limbii române, tomul II, partea II, fascicula 2, 1940 –, pentru lături e indicat şi sensul „mâncare proastă”.)

De fapt, expresia e atestată mai ales în varianta zamă de peşte (în care zamă sau zeamă e cvasisinonim cu supă, ciorbă sau, mai general, fiertură); un distih popular plasează analogia într-un context clar pozitiv: „Ochii mei, zamă de peşte,/ Cin’mă vede mă iubeşte” (Sabina Ispas, Doina Truţă, Lirica de dragoste, 1986, p. 263). Distihul poate fi considerat un exemplu de simplă folosire a comparaţiei alimentare în lirica populară (zama plasându-se alături de mură, spicul grâului, lapte, caş, miere etc. etc.), dar e foarte posibil şi să atribuie autoevaluării pozitive o notă comică.

Judecata ironic-negativă asupra ochilor de culoare deschisă (verzi sau albaştri) e bine documentată în folcloristica noastră: în Iuliu Zanne, Proverbele românilor, vol. II, 1897, sunt adunate mai multe exemple ale deprecierii, unele preluate chiar de la scriitorii secolului al XIX-lea – „Când nu sunt ochi negri, săruţi şi albaştri” (Ion Creangă, Povestea lui Harap- Alb); „Cine n-are ochi negri, sărută şi albaştri” (C. Negruzzi, Scrisoarea XII, Păcală şi Tândală) –, „Când nu-s ochi negri, săruţi şi cei verzi...” (p.339) etc. Comentariul culegătorului e lipsit de dubii: „Această zicere ne arată precăderea pe care o au, la români, ochii negri asupra celor albaştri, pre care-i şi numesc ochi de gâscă” (p.340).

Autorul se baza şi pe consideraţiile lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, din Etymologicum Magnum Romaniae (articolul consacrat termenului "albastru"), unde se afirmă că în folclorul românesc, ca şi în alte tradiţii populare, albastrul e conotat negativ. Mai târziu, în Stilistica limbii române, I (1973), Ion Coteanu trecea în revistă culorile comparaţiilor din literatura populară, găsind relativ puţine pentru verde (mai ales acelea care evocă „prospeţimea”) şi încă mai puţine pentru albastru: „albastru, vînăt, mieriu sînt practic inexistente în comparaţie” (p.157). Constatarea ar părea să fie contrazisă de unele exemple („avea ochii ca cicoarea...”), dar e posibil ca tocmai acestea să urmeze modele culte şi să reprezinte folclorizări târzii. Comparaţiile populare intră, aşadar, în opoziţie cu analogiile serioase şi banale din literatura cultă, în formele ei mai originale sau mai clişeizate, în care ochii albaştri sunt ca marea, cerul etc., iar cei verzi ca smaraldul, jadul, iarba – sau tot ca marea.

În comunicarea curentă actuală, asocierea ochilor cu zama de peşte nu pare să mai circule; se găsesc însă destule atestări pentru o formulă agravantă, mai clar peiorativă, care evocă nu doar culoarea, ci şi fixitatea sau opacitatea: ochi de peşte fiert...

În imagine: Ochi bijuterie de Salvador Dali.

Citiţi în continuare!

miercuri, 7 septembrie 2011

Beckett


Samuel Beckett, Opere I. Integrala prozei scurte, traducere de Ileana Cantuniari şi Veronica Niculescu, colecţia “Biblioteca Polirom. Seria de autor «Samuel Beckett»“, Iaşi: Polirom, 2011, 424p.

O recenzie intitulată „Beckett sau comedia nenorocirii” şi semnată de Bogdan Romaniuc prezintă primul volum din integrala operei marelui scriitor irlandez (1906-1989). Recenzia a apărut în Suplimentul de cultură şi poate fi consultată AICI.

În imagine: Yves Tanguy, "Divisibilité Indéfinie".


Citiţi în continuare!

duminică, 4 septembrie 2011

Muma limbilor


Cele şase mii de limbi vorbite astăzi pe glob provin dintr-o limbă mamă care s-a format acum 50.000 de ani în Africa. Ipoteza aparţine psihologului Quentin Atkinson de la Universitatea Auckland din Noua Zeelandă. Pentru detalii cu privire la această limbă originară trimit la publicaţia Wall Street Journal.
Citiţi în continuare!

vineri, 2 septembrie 2011

Trandafirul din Sharon


Versetul 2: 1 din Cîntarea cîntărilor a fost mult discutat de exegeţi. Vorbeşte fata: “Eu sînt un trandafir din Sharon, un crin al văilor”. Alţii au tradus: “Eu sînt o narcisă, un crin”. De unde vine această deosebire uriaşă?
În original, e vorba de două flori indeterminate, nici trandafir, nici narcisă, nici crin. Sau şi roză, sau şi narcisă, sau şi crin. Într-o traducere literală, versetul afirmă: “Eu, x din Sharon, y din (a, al) văi(lor), din (a, al) cîmp(ului)”. În ebraică, verbul “a fi” lipseşte din frazele la timpul prezent. Propoziţia 2: 1 din Canticum… numeşte, cu siguranţă, termeni botanici, făpturi florale. Siguranţa e însă ironică. Nu putem identifica florile. În transliterare latină, termenii în cauză (x şi y) sînt habatselet şi shoshanah. Fata afirmă, cu modestie, că este asemenea acestor flori obişnuite. Dar la ce flori (plante) face ea aluzie cu adevărat, nimeni nu ştie.

Ignoranţa e întotdeauna chinuitoare. Nu e o fericire să nu ştii. De aceea vorbim de o crux interpretum. În pofida tuturor eforturilor, enigma acestor flori persistă după două milenii, ca şi mireasma lor. Septuaginta a tradus în chip foarte abstract “ego anthos tou pediou, krinon ton koiladon”. Dar nici sensul termenului grec krinon nu a fost stabilit cu certitudine: to krinon numeşte orice floare de câmp. Dicţionarele trimit la crinul alb. Cînd au tradus versul 2: 1, de-a lungul vremii, exegeţii au propus aproape la întîmplare: trandafir, iris, şofran, anemonă, narcisă galbenă, nufăr, lotus, crin de apă, crin sălbatic etc. Strădania lor nu a avut succes. Dificultatea versetului 2: 1 s-a păstrat intactă. Shoshanah trimite, poate, la o floare cu petale roşii, rubinii, fiindcă în versetul 5: 13 din Cîntarea cîntărilor, stă scris: “Buzele lui crini”. Dar şi asta e o simplă conjectură…

Bibliografie
***, Cântarea cântărilor, traducere, note şi comentarii de Ioan Alexandru, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977.
Day, Lucille, “In the Hidden Garden: Two Translations of the Songs of Songs”, The Hudson Review, 48: 2 (1995): 259-269.
Exum, J. Cheryl, Song of Songs, Louisville: Westminter John Knox, 2005.

Citiţi în continuare!