marți, 30 august 2011

Ideea fixă


Constantin Noica, Jurnal de idei, Humanitas, 1990, p.252:

"Toţi oamenii au gînduri. Cînd un gînd se întoarce asupra gîndului, devine idee. Mulţi oameni au idei. Cînd un om are o idee unică, devine filosof".


Citiţi în continuare!

Glossa


Într-o teză de doctorat recentă, redactată de David John Young, puteţi citi un capitol despre tradiţia medievală a glosării şi a glosei. Teza este intitulată The Gloss and Glossing: William Langland’s Biblical Hermeneutics. Aşadar, faceţi click AICI.
Citiţi în continuare!

luni, 29 august 2011

Dante, Eva şi Adam


În De vulgari eloquentia, Dante Alighieri (1265-1321) a elogiat limba vorbită atunci de popor (limba vulgară) pentru motivul că are virtuţi poetice (le-a ilustrat el însuşi în Divina Commedia). În primul capitol al tratatului menţionat mai sus, Dante cercetează apariţia limbii şi evoluţia ei pînă în secolul al XIV-lea. El afirmă că numai omul are însuşirea de a vorbi, „fiindcă numai lui i-a fost de trebuinţă [limbajul]. Nu le-a fost de trebuinţă [nici] îngerilor, nici făpturilor mai prejos de om” adică animalelor.

În opinia lui Dante, îngerii nu au nevoie de limbaj, întrucît înţeleg imediat ceea ce gîndesc celelalte făpturi angelice. Bonaventura şi Thoma vorbiseră totuşi de un limbaj al îngerilor (nodurile şi semnele). În schimb, animalele stau sub domnia instinctului pur şi nu au putut căpăta un limbaj. Doar omul - în masura în care e o fiinţă raţională - are nevoie de limbaj, de un „semn legat”. Acest semn legat „este tocmai nobilul lucru despre care vorbim: este sensibil în calitatea lui de sunet; iar în măsura în care se dovedeşte în stare să însemne ceva, după voie, este raţional” [1].

În chip surprinzător, Dante crede că Eva a vorbit cea dintîi, în momentul în care a fost ispitită de şarpe. Acesta a fost primul dialog, „primul act de limbaj” [2]. Deşi a vorbit după Eva (după episodul ispitirii), Adam a avut (totuşi!) posibilitatea rostirii cel dintîi, fiindcă Dumnezeu l-a înzestrat mai întîi pe el cu această nobilă însuşire. Oricum, între Adam şi Dumnezeu nu a existat un dialog propriu-zis.

Dumnezeu s-a exprimat, la început, prin fenomene naturale. Iar primul cuvînt rostit de Adam a fost, pur şi simplu, un nume de glorificare, Numele însuşi al lui Dumnezeu: El. Prima rostire a lui Adam ar fi fost o exclamaţie de bucurie, El, pentru că „Dumnezeu însuşi e în întregime bucurie”[3].

Dante Alighieri afirmă că Dumnezeu a dat omului însuşirea vorbirii cu un singur scop: acela de a fi lăudat şi slăvit. Dante mai spune că limba cu care a fost înzestrat Adam de către Dumnezeu a fost ebraica. Prin urmare, după părerea lui Dante Alighieri, limba adamică aceasta a fost.

[1] Dante Alighieri, "Despre arta cuvîntului în limba vulgară", în Opere minore, Bucureşti: Editura Univers, 1971, p.535.
[2] Umberto Eco, În căutarea limbii perfecte, Iaşi: Polirom, 2002, p.38.
[3] Dante Alighieri, "Despre arta cuvîntului...", p.537.

În imagine: Miniatură medievală.


Citiţi în continuare!

joi, 25 august 2011

Iubirea ostilă


În Grandeur et infamie de Tolstoi [Paris, Grasset, 1932, pp.125-126], Jean Cassou, scrie:

„Pentru cei ce îşi petrec o viaţă lungă, plină de dificultăţi, întrebîndu-se în legătură cu problema de a şti, o dată pentru totdeauna, dacă trebuie să iubim oamenii sau să-i urîm şi spunîndu-şi că trebuie să punem lucrurile la punct, fie să-i iubim orbeşte, prosteşte, împotriva oricărei evidenţe, fie să-i evităm încrîncenaţi şi să-i urîm, să-i urîm în eternitate, răspunsul se impune: şi una, şi cealaltă. Trebuie să-i iubim cu o dragoste ostilă. Să-i iubim, cum spun versurile marelui poet Milosz, «cu o veche dragoste roasă de milă, mînie şi singurătate». Cu o dragoste frămîntată. Cu o neobosită dragoste pe care ura va veni mereu s-o ucidă şi s-o întinerească”.


Citiţi în continuare!

miercuri, 24 august 2011

Ascultă deci şi crede, căci eu spun adevărul

Născut la Madaura în nordul Africii, un pun romanizat, Apuleius trăieşte între 125-170. Iată cum descrie, în Măgarul de aur, momentul final al iniţierii în cultul zeiţei Isis:

“Poate tu, cititor curios, mă vei întreba, cu oarecare îngrijorare, ce s-a spus, ce s-a făcut după aceea (preotul îl condusese pe candidat în sanctuarul templului, n.m.). Aş spune, dacă mi-ar fi permis s-o spun, ai afla dacă ţi-ar fi îngăduit să asculţi. Dar ar fi un sacrilegiu deopotrivă de mare şi pentru urechile şi pentru limba care s-ar face vinovate de o indiscreţie şi de o curiozitate atît de îndrăzneaţă. Totuşi, văzîndu-te chinuit poate de o pioasă dorinţă, nu te voi lăsa într-o prea lungă aşteptare. Ascultă deci şi crede, căci eu spun adevărul. Am atins hotarele morţii, am călcat pragul Proserpinei şi de acolo am făcut calea înapoi, străbătînd toate elementele. La mijlocul nopţii, am văzut soarele strălucind cu o lumină orbitoare (nocte media vidi solem candido coruscantem lumine), m-am apropiat de zeii infernului şi de zeii cerului, le-am văzut chipul şi i-am adorat de aproape. Iată, ţi-am spus lucruri pe care, deşi le-ai auzit, eşti totuşi osîndit să nu le pricepi” (Metamorfoze, XI, 23).


Citiţi în continuare!

duminică, 21 august 2011

De mortibus persecutorum


Lactantiu, Despre moartea persecutorilor, traducere de Cristian Bejan, studiu introductiv, note explicative şi anexe de Dragoş Mîrşanu, ediţie bilingvă, Iaşi: Polirom, 2011, 240p.

La Editura Polirom, în colecţia “Tradiţia creştină”, a apărut volumul Despre moartea persecutorilor de Lactantiu, în traducerea lui Cristian Bejan. Este vorba de o nouă versiune în limba română a tratatului De mortibus persecutorum (după aceea apărută la editura Amarcord, în 2000), însoţită de textul latinesc, aşa cum se prezintă acesta în celebrul Codex Colbertinus. Avînd un caracter apologetic, lucrarea lui Lactanţiu descrie morţile persecutorilor creştinilor: Nero, Domitian, Decius, Valerian, Aurelian, Maximian, Galerius şi Maximinus. Deşi De mortibus persecutorum este considerată în primul rînd o operă istorică, fiecare moarte prezentată de Lactanţiu este şi o lecţie morală. Tot în acest volum cititorul poate găsi relatarea lui Lactantiu cu privire la celebra viziune a împăratului Constantin cel Mare, precum şi textul Edictului de la Milano.

Lactantius s-a născut undeva lîngă Cirta sau Mascula, în Numidia, probabil între anii 240-250. A studiat retorica şi filosofia sub îndrumarea lui Arnobius. A devenit el însuşi un orator renumit. Împăratul Diocletian l-a chemat, pe la anul 290, ca profesor de retorică la Nicomedia, noua capitală. Din păcate, Lactantiu nu a avut mare succes. I-au lipsit studenţii. Pentru acest motiv, Ieronim spune că Lactantiu s-a apucat de scris. Pe la anul 300, s-a convertit la creştinism. La bătrîneţe, prin 317, împăratul Constantin l-a chemat la Treveri, în Gallia, ca profesor al fiului său, Crispus. De la această dată nu se mai ştie absolut nimic despre Lucius Caecilius Firmianus Lactantius.


Citiţi în continuare!

vineri, 19 august 2011

I Fioretti în limba română


Francisc din Assisi: medieval şi actual. Florilegiul, eseu şi traducere de Florina Nicolae, Bucureşti: Editura Tracus Arte, 2011, 237p.

Iată o apariţie editorială importantă, datorată editurii Tracus Arte. Traducerea integrală a celor 53 de istorii despre sfântul Francisc (cuprinse în aşa-numitele I Fioretti) este realizată de Florina Nicolae, cunoscută italienistă, căreia îi datorăm şi alte tălmăciri importante din cultura italiană. Studiul introductiv, semnat tot de Florina Nicolae, constituie o excelentă introducere în ambianţa culturală a secolului al XIII-lea occidental.

În imagine: Giotto, Alegoria sărăciei.


Citiţi în continuare!

miercuri, 17 august 2011

Ah, femeile

Am adaptat un articol scris de Umberto Eco despre rolul femeilor în istoria filosofiei. Articolul s-ar putea intitula foarte bine "Filosofia în buduar", după numele unei scrieri a marchizului de Sade. Iată: “Enciclopedia femeilor (http://www.enciclopediadelledonne.it) consemnează, în mod firesc, un număr important de femei interesante, de la Caterina da Siena la Tina Pica, printre ele numărîndu-se şi multe femei pe nedrept uitate.

Pe de altă parte, încă din 1690, în istoria lui despre femeile filosof, Gilles Menage ne vorbea despre socratica Diotima, cirenaica Arete, megarica Nicarete, cinica Iparchia, peripatetica Teodora (în sensul filosofic al termenului), epicureana Leonzia, pitagoreana Temistoclea, despre care cunoaştem foarte puţine lucruri. Pe bună dreptate, multe dintre aceste femei au fost scoase acum din uitare.

Ceea ce lipseşte este, totuşi, o enciclopedie a nevestelor. Se spune că în spatele fiecărui bărbat mare se afla o femeie, începînd de la Iustinian şi Teodora şi ajungînd, dacă vreţi, la Obama şi Michelle (e ciudat că nu este adevărat contrariul: femeile mari nu au avut nevoie de soţi, vezi cele două Elisabete ale Angliei). Dar, în general, despre femei nu se spune adesea mai nimic.

Începînd cu Antichitatea clasică, amantele au contat mai mult decît nevestele. Clara Schumann sau Alma Mahler au fost mai cunoscute pentru faptele lor extra- sau post-matrimoniale. În fond, singura nevastă citată foarte des ca atare este Xantipa, şi asta pentru a fi vorbită întotdeauna de rău.

Pitigrilli aminteşte învăţătura Sfîntului Pavel, "melius nubere quam uri" - "mai bine să se căsătorească decît sa ardă", căsătoriţi-vă doar dacă nu mai rezistaţi (iată un sfat bun pentru preoţii pedofili), dar face observaţia că majoritatea bărbaţilor mari, precum Platon, Lucretiu, Virgiliu, Horatiu şi altii au fost celibatari.

Nu este cu totl adevărat. In cazul lui Platon este corect, de la Diogene Laertius ştim că scria doar epigrame pentru băieţi foarte arătoşi, chiar dacă îşi luase printre discipoli şi două femei, Lastenia şi Assiotea şi că spunea că bărbatul virtuos trebuie sa-si ia nevastă. Se vede treaba ca îl apăsa căsnicia nereuşită a lui Socrate.

Cu toate acestea, Aristotel s-a însurat mai întîi cu Pitia, iar după moartea acesteia a trăit cu Herpilia, deşi nu se întelege prea clar dacă a luat-o de nevastă sau doar drept concubină, dar trăind cu ea "more uxorio" (ca barbat cu femeie), pînă într-atît încît o aminteşte în mod afectuos în testamentul lui - lasînd la o parte că de la ea l-a avut pe Nicomah, cel care a dat mai apoi numele uneia dintre Eticile sale.

Horatiu nu a avut niciodată nici nevastă, nici copii. Suspectez însă, ţinînd cont de ceea ce a scris, ca-şi mai făcea de cap din cînd în cînd. Virgiliu se pare că era atît de timid încît nu îndrăznea să-şi declare dragostea, dar se zvoneşte că ar fi avut o relaţie cu nevasta lui Varius Rufus. În schimb, Ovidiu s-a însurat de trei ori.

Despre Lucretiu, sursele antice nu spun aproape nimic; o aluzie a Sfîntului Ieronim sugerează ca s-ar fi sinucis deoarece i-ar fi luat minţile o poţiune de dragoste (dar sfîntul avea tot interesul să declare nebun un ateu periculos). Pornind de-aici tradiţia medievală şi umanistă a brodat pe tema unei misterioase Lucilia, nevastă sau amantă, nu se ştie exact, vrăjitoare sau femeie îndragostită, care ceruse filtrul unei alte vrajitoare. Se mai spunea şi că Lucretiu îşi administrase poţiunea singur. În orice caz, Lucilia nu iese foarte bine din această poveste. Asta dacă nu avea dreptate Pomponius Letus, potrivit căruia Lucretiu s-ar fi omorît pentru ca era îndrăgostit fără speranţă de un anume Asterisc (sic!).

Mergînd maideparte de-a lungul secolelor, Dante a continuat să viseze la Beatrice, dar s-a căsătorit cu Gemma Donati, chiar dacă nu spune nimic despre acest lucru. Toţi cred că Descartes a fost burlac (deoarece a murit foarte devreme şi a avut o viaţă foarte agitată), dar, în realitate, a avut o fiică, Francine (moartă la vîrsta de doar 5 ani), de la o servitoare întîlnită în Olanda, Helena Jans van der Strom, pe care a avut-o drept tovaraşă de viaţă vreme de cîţiva ani, chiar dacă nu a recunoscut-o decît ca menajeră. În pofida anumitor calomnii, Descartes şi-a recunoscut fiica. Potrivit altor surse, filosoful a mai avut şi alte aventuri.

În fine, vom trece în categoria celibatarilor propriu-zişi pe slujitorii Bisericii şi pe indivizii care s-au recunoscut mai mult sau mai puţin ca avînd o orientare homosexuală, precum Cyrano de Bergerac (îmi cer iertare că le dau o ştire atît de cumplită fanilor lui Rostand) sau filosoful Ludwig Wittgenstein. Un singur bărbat important a fost cu maximă certitudine burlac: e vorba, fireşte, de Immanuel Kant.

Pînă şi Hegel s-a căsătorit. Mai mult, se pare că era chiar un mare afemeiat, întrucît a avut un fiu din afara mariajului. Era şi gurmand pe deasupra. Pentru a nu-l mai pomeni pe Marx, extrem de legat de soţia lui, Jenny von Westphalen.

O problemă rămîne, totuşi: ce influenţă a avut Gemma asupra lui Dante, Helena asupra lui Descartes, ca să nu mai vorbim de numeroase alte neveste pe care istoria nu le menţionează? Şi dacă operele lui Aristotel ar fi fost în realitate scrise de Herpilia? Nu vom şti asta niciodată.

În concluzie, istoria, scrisă de soţi, a condamnat nevestele la anonimat".

În imagine: Odilon Redon, Femme voilée.

Citiţi în continuare!

marți, 16 august 2011

Ars amandi

Pascal Bruckner, Paradoxul iubirii, traducere de Irina Mavrodin, Bucureşti: Editura Trei, 2011, 256p.

Publicat iniţial în 2009, eseul lui Bruckner reia una din temele obsesive ale autorului: iubirea şi "avatarurile" ei trecute, prezente și viitoare. Teza cărţii este aceea că, în pofida emancipării şi progresului lumii în care trăim, iubirea, ca sentiment şi trăire, nu a evoluat, ba mai mult, îşi păstrează miezul întunecat şi enigmatic.

Iubirea este, aşadar, un sentiment care nu cunoaşte devenire.

Sîntem prinşi, spune Pascal Bruckner, între dorinţa de a fi alături de cineva, de a ne lega printr-o relaţie definitivă, şi aceea – naturală, instinctivă – de a fi cu noi înşine, de a ne conserva propria personalitate, propriul sine (ameninţat, prin iubire, de dizolvare).

Oferim (numai) trei citate din eseul lui Bruckner:

“Există progres în condiţia bărbaţilor şi a femeilor, există perfectibilitatea individului, dar nu există progres în iubire. Ea va rămâne întotdeauna de ordinul surprizelor. Iată vestea bună a secolului care începe”.

“Iubim atît cît pot iubi oamenii, adică imperfect”.

„E la fel de greu să fii complet fidel ca şi să fii complet infidel, pentru că ar trebui să rămîi fidel acestei infidelităţi”.



Citiţi în continuare!

sâmbătă, 13 august 2011

Plăceri şi cărţi

Despre ancheta României literare cu privire la „cartea de căpătîi” am mai scris pe acest blog. Am reprodus, de asemenea, răspunsul poetului Emil Brumaru. Revenim pentru a consemna precizările făcute de Nicolae Manolescu într-un editorial (tipărit în numărul 27 al revistei), intitulat chiar „Cartea de căpătîi”. În definitiv, ce semnificaţie are sintagma din titlu? Ce reprezintă o "carte de căpătîi"? Iată răspunsul criticului. Cităm:
”Înţelesul care trebuie dat expresiei este legat nu de caracterul fundamental al cărţii, nici de aportul ei în formarea noastră ca cititori, ci de un raport intim al nostru cu cartea, de afecţiune, aş preciza, de nevoia de a o avea alături într-un moment al zilei în care sîntem numai noi cu ea.

Cartea de căpătîi e o carte de seară, de la care nu ne aşteptăm să ne înveţe ceva, nici să ne surprindă cu ceva şi, cu atît mai puţin, să ne tulbure. Acest rol îl rezervăm dintotdeauna cărţilor de zi. Ea trebuie să ne placă. Pur şi simplu să ne facă plăcere lectura ei. Cartea de căpătîi este un prieten drag şi statornic pe care îl regăsim cînd ceilalţi prieteni ne-au părăsit. O ştim acolo unde am lăsat-o. E mai fidelă decît un cîine. Şi nu pleacă decît dacă o alungăm, niciodată de bună voie”.

Şi iată ce mai spune Nicolae Manolescu (la sfîrşitul articolului) despre cartea lui de plăcere: „Prima mea carte de căpătîi au fost Poveştile lui Andersen”.

Să nu ne ferim aşadar de poveşti. Să nu ne ferim de plăcerile statornice...



Citiţi în continuare!

miercuri, 10 august 2011

A începe să înceapă…


Pleonasmul nu reprezintă întotdeauna o greşală de exprimare. El provine adeseori din dorinţa de a limpezi un mesaj. Uneori însă, provine din simpla ignoranţă. Acesta e cazul sintagmei “a începe să purceadă”. Iată explicaţia pe care o propune Rodica Zafiu în articolul “Începe să pornească” (România literară, nr.27/2011). [V. G.]

"Criticabile din punct de vedere stilistic, pentru că le lipseşte eleganţa economiei de mijloace, pleonasmele sunt descrise în general ca erori de gândire. De fapt, redundanţa are aproape întotdeauna explicaţii lingvistice, fiind produsă fie din dorinţa de insistenţă afectivă, fie din nevoia de dezambiguizare a enunţului.

Nu toate pleonasmele sunt evidente, uşor de recunoscut: unele sunt favorizate şi mascate de fenomenele de gramaticalizare sau de fixare a unor construcţii („îşi spune propria părere”; „se rezumă doar la...”), altele sunt transparente doar la o analiză etimologică („a- şi aduce aportul”).

Două construcţii asemănătoare – a începe să pornească şi a începe să purceadă – reprezintă un tip de pleonasm mai puţin sesizat de vorbitori, în care este repetată (inutil) ideea de începere a acţiunii. Semnificaţia incoativă este prezentă atât în verbul specializat pentru această valoare – a începe –, cât şi (mai puţin transparent) în verbe polisemantice, care presupun de cele mai multe ori iniţierea acţiunii: a porni („a pleca din locul în care se află, a se pune în mişcare”; „a începe să funcţioneze”, DEX) şi a purcede („a pleca, a porni la drum”; „a începe o acţiune”, ibidem). Combinarea verbelor cu sens incoativ poate să apară mai ales în oralitatea nesupravegheată…

Scuza nevoii de precizie ştiinţifică în descrierea unui proces nu este întotdeauna posibilă: în multe cazuri, sursa pleonasmului e folosirea nediferenţiată a verbului a porni în locul altor verbe de acţiune (a funcţiona, a purta, a duce, a apărea etc.); aşa stau lucrurile în exemplele (provenite probabil dintr-o traducere neatentă) în care nu mai este vorba de automobile sau de calculatoare: „grupul este salvat de Alice şi împreună încep să pornească o bătaie disperată pentru supravieţuire” (cinema123.info); „este vorba despre o crimă, de la anchetarea căreia încep să pornească o serie de dezvăluiri” (stirileprotv.ro).

Construcţia cu verbul a purcede este mult mai rară în limba actuală, lucru explicabil prin caracterul uşor arhaic al verbului, potrivit cu o exprimare mai preţioasă, mai căutată.

Există, în schimb, o variantă extremă, în care redundanţa ideii de începere se exprimă prin repetarea în construcţie a verbului specific: începe să înceapă. Pentru lingvişti, e un semnal (timid) al gramaticalizării verbului a începe ca operator aspectual; pentru vorbitori, este, cel mai probabil, un joc de limbaj, o folosire umoristică a structurii pleonastice, împinse până la limitele ei lexicale.

Formula poate fi folosită cu intenţie, pentru a parodia excesul de atenuare, formulările extrem de precaute: „începe să înceapă să se apropie schimbarea prefixului” (smokingcoolcat.blogspot.com); „să vezi numa’ cum începe să înceapă să-şi revină” (ziare.com).

Construcţiile cu a începe au, aşadar, grade diferite de acceptabilitate: unele sunt tolerabile, pentru că se focalizează asupra procesualităţii; altele sunt încălcări voite ale normei, cu intenţii ironice şi parodice".

Citiţi în continuare!