vineri, 25 martie 2011

Răspunsul lui Sancho Panza (paradoxul mincinosului)


Cel dintîi gînditor care a supus atenţiei paradoxul (sau sofismul) mincinosului se pare că a fost grecul Eubulide din Milet (secolul IV înainte de Christos). Mulţi filosofi şi logicieni au analizat sofismul şi au încercat să-l explice. Este foarte interesant că sofismul mincinosului a fost discutat şi de sfîntul Ieronim într-o predică la psalmul 115.

Versetul 2 al psalmului în cauză afirmă: “Eu am zis întru uimirea mea / ‘Tot omul este mincinos’!”. Aşadar, dacă orice om este mincinos (iar psalmistul face parte din mulţimea oamenilor), cum este afirmaţia psalmistului: adevărată sau falsă? Minte psalmistul cînd spune cu uimire că orice om este mincinos sau spune, de fapt, adevărul?

Formularea cea mai cunoscută a sofismului este următoarea: “Propoziţia aceasta este falsă”. Dacă realmente propoziţia “Propoziţia aceasta este falsă” este falsă, atunci propoziţia “Propoziţia aceasta este falsă” este adevărată. Sau nu e chiar aşa? Analizaţi, rogu-vă…

În romanul Don Quijote (partea a II-a, capitolul 51), Miguel de Cervantes Saavedra oferă o versiune interesantă a paradoxului.

Aşadar: “Stăpîne [stăpînul e, desigur, hîtrul Sancho Panza], un rîu cu apă multă despărţea două părţi ale aceleiaşi moşii – fii cu luare aminte luminăţia-ta la cele ce-ţi spun, că lucrul e de mare însemnătate şi-i puţin cam încurcat; peste rîul ăsta era un pod, iar la capătul podului, o spînzurătoare şi un fel de curte de judecată, unde se aflau de obicei patru judecători, care judecau după legea dată de stăpînul rîului, al podului şi al moşiei; iar legea era asta: dacă trece cineva dintr-o parte în alta a podului, trebuie să jure mai întîi încotro şi pentru ce se duce; şi dacă jură adevărul, să-l lase să treacă, iar dacă spune vreo minciună, să moară spînzurat, făr nici o îndurare, în spînzurătoarea care era acolo.

Fiind ştiută această lege, precum şi aspra ei rînduială, veneau mulţi pe-acolo, şi după felul cum jurau, se putea vedea îndată că spuneau adevărul, aşa că judecătorii îi lăsau slobozi să treacă.

Se întîmplă însă că, luînd unui om jurămîntul acela, el jură şi spuse în jurămîntul lui că nu petru altceva se ducea decît ca să moară atîrnat în spînzurătoarea care era acolo. Judecătorii steteră la cumpănă, cînd auziră acest jurămînt, şi spuseră:

‘Dacă-l lăsăm pe omul acesta să treacă slobod, se cheamă că a minţit cînd a jurat, şi atunci, după cum spune legea, trebuie să moară; şi dacă-l spînzurăm, apoi el a şi jurat că se duce să moară atîrnat în acea spînzurătoare, şi o dată ce a jurat adevărul, tot după aceeaşi lege, trebuie lăsat slobod’.

Se cere acum luminăţiei-tale, mărite cîrmuitor, să spui ce să facă judecătorii ăstui om, că şi acum mai stau încă la îndoială şi nu ştiu cum s-o scoată la capăt”.

Sancho Panza răspunde după o matură chibzuire astfel: omul a spus adevărul şi, în acelaşi timp, a minţit… Răspunsul lui Sancho Panza nu este departe de opinia unui cunoscut filosof contemporan, Graham Priest, care susţine că enunţul mincinosului este atît adevărat cît şi fals* [Valeriu Gherghel].

* A se vedea Graham Priest "The Logic of Paradox Revisited", Journal of Philosophical Logic, 13 (1984): 153-179.

În imagine: Salvador Dali, Don Quijote.

Citiţi în continuare!

miercuri, 23 martie 2011

Agnostici, dar credincioşi


În discuţia cu părintele F. C. Copleston (a cărui Istorie a filosofiei a fost tradusă în româneşte de curînd), Bertrand Russell a spus limpede că este agnostic. Asta înseamnă că filosoful englez considera că nu există argumente valide pentru a susţine existenţa lui Dumnezeu şi, de asemenea, că nu există argumente constrîngătoare pentru a nega existenţa divinităţii. Să vedem…

Bertrand Russell nu este, desigur, cel dintîi filosof care a afirmat nevaliditatea argumentelor cu privire la existenţa lui Dumnezeu. În Critica raţiunii pure (1781), Immanuel Kant a făcut o analiză necruţătoare a acestor argumente. El a arătat că argumentul ontologic, formulat de Anselm de Canterbury, nu are forţă probantă.

Putem spune, aşadar, că Immanuel Kant însuşi a fost, în felul lui, un agnostic. Dar dacă Russell era un agnostic care nu crede în Dumnezeu, Kant a fost un agnostic care crede.

Dicţionarele de filosofie spun că există un agnosticism slab şi un agnosticism tare. Dacă teistul crede că există un Principiu divin, omnibenevolent, omnipotent, omniscient etc. (şi nu este interesat de dovezi logice), agnosticul slab este individul “care nu crede nici că există un astfel de Principiu şi nici că el nu există”.

În acest caz, agnosticul se opune atît ateului care susţine sus şi tare că nu există Dumnezeu, dar şi teistului, care acceptă şi crede într-un Principiu divin. Poziţia teistă (Dumnezeu există) este, în chip evident, acceptată de teist, este contrazisă de ateu (pentru care Dumnezeu nu există) şi este lăsată, sceptic, în suspensie de agnostic. Agnosticul se abţine.

Dicţionarele precizează că “un agnostic în sensul tare al cuvîntului susţine, în plus, că nu este posibil să cunoaştem sau să avem o opinie întemeiată cu privire la adevărul teismului, aşa încât nimeni nu ar trebui să aibă vreo concepţie despre” teism. Fraza e confuză şi, pînă la urmă, nu explică foarte clar ce semnifică sintagma “agnosticism forte”.

Am impresia că trebuie să deosebim problema gnozei, a cunoaşterii Principiului divin, de problema credinţei. În fond, toţi teologii negativi sînt agnostici. Nu e nici un paradox aici. Teologia negativă repetă obsedant că Dumnezeu (summum ens) nu este cognoscibil. Dar asta nu înseamnă că teologii care au admis apofatismul sînt nişte necredincioşi. Kant nu a fost un ateu.

Credinţa nu porneşte neapărat de la dovezi şi argumente logice. A spune “cred” este, înainte de orice, o opţiune vitală. Pînă la urmă, credinciosul nici nu este interesat de dovezi. Dumnezeu nu se vădeşte pe calea logicii mai mult sau mai puţin formalizate.

În imagine: Peter Fryer, Le Crucifié assis (le Fils de Dieu crucifié). Iisus e așezat pe un scaun electric.

Citiţi în continuare!

duminică, 20 martie 2011

Iubire şi transcendenţă


Alain Besançon, Cinq personnages en quête d'amour: Amour et Religion, Paris: Éditions de Fallois, 2010, 215p.

Filosoful Alain Besançon (ale cărui lucrări sînt, în parte, traduse în româneşte) a tipărit de curând o carte intitulată Cinci personaje în căutarea iubirii. Cele cinci personaje sînt, toate, deopotrivă de cunoscute. E vorba, cronologic, de Ulysse, de regele David, de Tristan (împreună cu, dar mai ales fără Isolda), de Julie a lui Jean-Jacques Rousseau şi, în fine, de Frédéric Moreau al lui Gustave Flaubert.

Prima observaţie a eseistului francez se referă la faptul că sentimentul iubirii (şi ceea ce înţelegem, de obicei, prin termenul “iubire”, care l-a înlocuit, definitiv probabil, pe vechiul substantiv “amor”), cunoaşte o evoluţie în sensul secularizării, ca şi alte sentimente umane, pe măsura trecerii timpului. Așadar, iubirea se laicizează.

Doar în cazul primelor trei personaje, transcendenţa joacă un rol important în iubire. În cazul ultimelor două, ”transcendenţa e goală”, pentru a folosi expresia criticului literar Hugo Friedrich.
O caracteristică, de asemenea, comună doar ultimelor două personaje este aceea că iubirea sfîrşeşte prost. Am putea face ipoteza că, în absenţa divinităţii, iubirea adevărată nu se poate împlini. Poate nu întâmplător subtitlul cărţii este Iubire şi religie. Dacă Dumnezeu a murit, nici iubirea nu o duce prea bine. Să fie oare adevărat?


Addendum

Frédéric Moreau e protagonistul romanului Educaţia sentimentală. N-am recitit de mult acest roman al lui Gustave Flaubert (1821-1880). Asta nu ma împiedică să ofer un citat care mă obsedează. E din penultimul capitol al cărţii:

“Călători. Cunoscu melancolia vapoarelor, trezirea îngheţată sub cort, ameţeala peisajelor şi a ruinelor, amărăciunea simpatiilor întrerupte. Se întoarse. Frecventă lumea bună şi avu şi alte iubiri. Dar amintirea neîncetată a celei dintîi i le făcera serbede; şi apoi violenţa dorinţei, floarea însăşi a senzaţiei se pierduse, chiar şi ambiţiile minţii lui scăzuseră. Anii trecură; îşi suportă inactivitatea inteligenţei şi inerţia inimii”.

Cît de frumos!

În imagine: Gaston Bussiere, Salammbo (1907).

Citiţi în continuare!

vineri, 18 martie 2011

Din chaos: gazul


Am scris recent despre destinul ciudat al cuvintelor. Cuvintele au o pasionantă evoluţie semantică, îşi pierd semnificaţiile sau cîştigă unele noi, neaşteptate. Se mută de la un popor la altul. Călătoresc. De curînd, am găsit un exemplu amuzant (şi elocvent). Ştiţi de unde provine termenul “gaz”? Dacă nu ştiţi, citiţi, rogu-vă, mai departe.

În româneşte, termenul “gaz” e un neologism şi provine din limba franceză (sau din germană, unde există numele “Gas”). În Dicţionarul de neologisme (autori Marcu şi Maneca, ediţia a III-a din 1978), termenul este explicat în felul următor: gazul este “un nume dat corpurilor fluide, care au o coeziune moleculară foarte mică”. În limba obişnuită, termenul “gaz” a desemnat multă vreme petrolul lampant.

Lingviştii au crezut, pînă nu demult, că termenul “gaz” a fost inventat de medicul flamand Jean-Baptiste van Helmont (1577-1644), în secolul al XVI-lea. Complet fals! Substantivul “gaz” provine din termenul grec “chaos”, fiind doar o deformare a lui.

Vă amintiţi ce spune Hesiod în Theogonia, cînd se adresează Muzelor de pe muntele Helicon: “Muze, acestea să-mi spuneţi voi, doamne-n olimpice case / Şi la-nceput povestiţi-mi ce-a fost înainte de toate. / Haos a fost la-nceput...”.

Aşadar, un termen ilustru, invocat adesea în cosmogonie (haos), a dat banalul gaz (lampant), folosit, timp îndelungat, la iluminatul din case. Bizar (dar şi fascinant!) este, dragii mei, destinul cuvintelor! [Valeriu Gherghel]

Referinţe:
Alexandrian, Istoria filosofiei oculte, Bucureşti: Humanitas, 1994, pp.271-276 (biografia lui van Helmont).
Karl Bühler, Sprachtheorie: Die Darstellungsfunktion der Sprache, Jena: Gustav Fischer, 1934, p.290 (etimologia cuvîntului Gas).

În imagine: Salvador Dali (1904-1989), Don Quijote.

Citiţi în continuare!

joi, 17 martie 2011

Destin, căutare, pelerinaj


Eseul este un gen literar care a fost inaugurat de Michel Eyquem de Montaigne (1533-1592). Forma eseului nu este una sistematică. E digresiv, liber, subiectiv (autobiografic chiar), dezordonat, ironic, amuzant. Adeseori, eseistul parodiază nemilos pedanteria şi seriozitatea ţeapănă a gîndirii academice. Eseul a fost ilustrat de autori importanţi: Robert Burton (Anatomia melancoliei), Sir Thomas Browne (Pseudodoxia epidemica), Francis Bacon, Jonathan Swift (autorul lui Gulliver), Miguel de Unamuno (Agonia creştinismului), Aldous Huxley, Jorge Luis Borges (1899-1986), Umberto Eco. Iar la noi: Paul Zarifopol, Alexandru Paleologu, Nicolae Manolescu, Şerban Foarţă.

Pentru frumuseţea lui, vom reproduce mai jos un eseu redactat de Jorge Luis Borges.

Cele patru cicluri
[Destin] Istoriile acestea sînt în număr de patru. Una, cea mai veche dintre ele, vorbeşte despre o puternică cetate pe care o împresoară şi o apără bărbaţi viteji. Apărătorii ştiu prea bine cum că cetatea va cădea pradă fierului şi focului, lupta lor fiind zadarnică; cel mai vestit dintre cuceritori, Ahile, ştie că soarta lui este să moară înainte de a fi cucerit biruinţa. Veacurile au adăugat şi elemente de magie. S-a spus că Elena din Troia, pentru care au pierit oştiri, era doar un nour, o umbră; s-a spus că uriaşul cal, pe dinăuntru gol, în care grecii s-au ascuns viclean, era şi el o nălucire. Homer nu ar fi fost primul poet care a povestit fabula faimoasă; un om, în veacul al patrusprezecelea, a lăsat vorbele acestea care îmi stăruie în minte: The borgh brittened and brent to bronzes and askes. Dante Gabriel Rossetti avea să imagineze că destinul Troiei a fost pecetluit în acea clipă în care Paris s-a simţit cuprins de flacăra iubirii pentru Elena; Yeats va alege clipa unirii dintre Leda şi lebăda care era un zeu.

[Întoarcere] Povestea cea de a doua, care se leagă de aceea dintîi, este cîntarea unei întoarceri. A lui Ulise, care, după zece ani lungi de rătăciri pe mări primejdioase şi de zăbave în insule vrăjite, se întoarce în Ithaca lui; a zeităţilor din nord nord, care, odată nimicit pămîntul, îl văd înălţat iar din mări, verde şi înflorit, şi găsesc rătăcite pe o pajişte, în iarbă, piese din jocul lor de şah de odinioară.

[Căutare; deşertăciune, eşec] Cea de a treia poveste este a unei căutări. Putem vedea în ea o variaţie a formei anterioare. Yason şi Lîna de Aur; cele treizeci de păsări ale persanului, care colindă munţi şi mări şi văd în sfîrşit chipul dumnezeului lor, Simurgh, şi aceasta-i fiecare dintre ei şi ei toţi laolaltă. În trecut, orice ispravă se încheia cu o biruinţă. Pînă la urmă, cineva izbutea să răpească interzisele mere de aur; pînă la urmă, cineva se dovedea vrednic de cucerirea Graalului. Acum, însă, căutările sînt menite eşecului. Căpitanul Ahab găseşte într-adevăr balena, dar balena îl nimiceşte; eroii lui James şi ai lui Kafka nu pot să aştepte altceva decît înfrîngeri. Sîntem atît de săraci – în curaj ca şi în credinţă -, încît un happy-ending a ajuns să însemne o consolare industrială. Nu putem crede în ceruri, dar, în schimb, credem în infern.

[Sacrificiu] Cea din urmă istorie vorbeşte despre sacrificiul unui zeu. Attis, în Frigia, se mutilează şi îşi ia viaţa; Odin, sacrificat lui Odin. El Singur Sieşi, spînzură de un copac nouă nopţi lungi şi e rănit de lance; iar Christ e răstignit de romani.

Patru sînt, aşadar, istoriile acestea. De-a lungul vremii care ne-a rămas, le vom istorisi fără încetare, cu neînsemnate variaţii.



Citiţi în continuare!

miercuri, 16 martie 2011

Numiri divine


Se cunoaşte tratatul în care Pseudo-Dionisie Areopagitul vorbeşte despre aşa-zisele “numiri divine”. E analizează în special termenii prin care este numit (simbolizat, comparat) Dumnezeu în Biblie. Mulţi dintre ei sînt metaforici, simbolici. Pseudo-Dionisie consideră că numele cele mai potrivite sînt acelea foarte îndepărtate de fiinţa divină. Între simbol şi simbolizat trebuie să fie un raport de maximă incongruenţă.

Într-o altă lucrare, Ierarhia celestă, Pseudo-Dionisie consideră că tocmai nepotrivirea dintre numele metaforic şi fiinţa desemnată (Dumnezeu) produce desfătarea interpretativă. Cu cît numele este mai îndepărtat şi mai insolit (precum leul, ursoaica, pantera etc.) cu atîta spune mai mult despre divinitate. Nu e nici un paradox la mijloc. Tocmai distanţa uriaşă dintre simbol (vierme, să zicem, căci şi acest termen apare în Biblie) şi simbolizat pune mintea hermeneutului la lucru pentru a intui natura aparte a divinităţii.

Filosofii au încercat, la rîndul lor, să găsească numiri divine elocvente. Exemplul cel mai interesant este, probabil, acela al lui Nicolaus Cusanus (1401-1464). El a redactat două tratate care se referă la Dumnezeu încă din titlu. Dar într-un mod indirect. Cel dintîi este De non aliud (titlul s-ar traduce prin “Despre ceea ce nu este altceva decît el însuşi”). Aşadar, Dumnezeu este non aliud: nu altul decît el însuşi. Numele e negativ.

Celălalt tratat se intitulează De possest. Termenul “possest” (intraductibil în română) provine din contopirea cuvintelor latinești posse şi est şi vrea să semnifice virtualitatea care e complet actualizată. Nu numai că Dumnezeu e posibil (poate să), dar el este atît posibil cît şi imediat real (poate să fie și este). În cazul lui, posibilitatea de a fi şi împlinirea acestei posibilităţi coincid perfect. Dumnezeu este possest. De această dată, numele e pozitiv [V. G.].



Citiţi în continuare!

duminică, 13 martie 2011

În ce limbă s-au înțeles Adam și Eva?


Am menţionat aiurea limba adamică şi i-am subliniat însuşirile (non-echivocitate, transparenţă cognitivă, desăvîrşire). În ce idiom s-au înţeles, totuşi, Adam, Eva, Dumnezeu, şarpele? Unii savanţi au argumentat că acest idiom originar a fost ebraica. Alţii venit cu propuneri interesante şi bizare: greaca, latina, araba, flamanda, franceza, germana, suedeza etc.

Să citim un fragment din lucrarea lui Maurice Olender Limbile Pardisului: “Dacă sfîntul Augustin (354 - 430) propovăduieşte, în De civitate dei, XVI: 11, 1), versiunea oficială a ebraicei ca ‘limbă omenească a originilor’, Antichitatea avea deja disidenţii ei faţă de cauza ebraică. Astfel Theodoret de Cyr (393 - 466) pariază pe siriacă împotriva ebraicei, iar Grigore de Nyssa (330 -394) afirmă cu tărie că această limbă [limba adamică] nu e cea mai veche. De altfel, precizează el, Dumnezeu nu este acel ‘dascăl de şcoală’, pe care ni-l închipuim învăţîndu-i alfabetul pe [Adam şi Eva]. Începînd din Renaştere, [disputa cu privire la] limbile Paradisului prosperă în toate părţile Europei”.

Olender spune că suedezul Andreas Kempe (1622-1689) a redactat o broşură de 47 de pagini, intitulată chiar Limbile Paradisului. În acest studiu, Andreas Kempe povesteşte (şi îl putem bănui de ironie) că ‘voluptuoasa Evă’ a cedat unui şarpe a cărui “seducţie diavolească împrumută cuvintele limbii franceze. Această poveste a păcatului originar se petrece într-o grădină unde, alături de şarpele francofon, Adam vorbeşte daneza, iar Dumnezeu suedeza”.

Şi G. W. Leibniz (1646-1716) a căutat să identifice limba adamică (sau limba originară). În Nouveaux essais sur l’entendement humain (1704), Leibniz prezintă într-o pagină celebră pe un erudit medic din Anvers, Jan Van Gorp (1518-1572), care “nu s-a înşelat prea mult pretinzînd că limba germanică, pe care el o numeşte cimbrică, are tot atîtea şi [chiar] mai multe urme arhaice decît ebraica însăşi”. În opinia lui G. W. Leibniz, limba vorbită de Adam şi Eva în Eden a fost, fără dubii, o limbă indo-europeană.

Dacă s-au făcut ipoteze extravagante în legătură cu limba adamică a originilor, putem să ne întrebăm foarte bine ce limbă vor vorbi preafericiţii în cer, după Judecata de Apoi. Care va fi limba eschatologică? Ebraica, greaca veche, latina, araba, germana sau o limbă cu totul nouă? Vom muri şi vom vedea… [V. G.]
Referinţe
Maurice Olender, Limbile Paradisului. Arieni şi semiţi: un cuplu providenţial, Bucureşti: Editura Nemira, 1999.

Citiţi în continuare!

sâmbătă, 12 martie 2011

Voltaire: un filosof de viitor


Guillaume Metayer, Nietzsche et Voltaire: De la liberté de l'esprit et de la civilisation, préface de Marc Fumaroli, Paris: Flammarion, 2011, 432p.

Guillaume Métayer a publicat de curînd o lucrare cu titlul Nietzsche et Voltaire. Jean-Louis Jeannelle o recenzează în „Le Monde des Livres” din 28 ianuarie. E vorba de o tentativă (fericită, se pare) de a-l privi pe Voltaire prin ochii (și concepția) lui Friedrich Nietzsche.

Guillaume Métayer argumentează că Nietzsche nu numai că l-a citit de timpuriu pe Voltaire, dar a și meditat la multe din temele înaintașului său. Am putea identifica, astfel, în Ecce homo (1878), cîteva idei susținute de gînditorul francez, îndeosebi critica și refuzul creștinismului. Pe de altă parte, o sursă importantă a Nașterii tragediei s-ar afla în prefaţa scrisă de Voltaire la tragedia lui din 1748, Semiramida.

În Omenesc, prea omenesc, Friedrich Nietzsche citează un aforism voltairean binecunoscut: „Cînd populaţia se apucă să gîndească, totul e pierdut”. În alt loc, Guillaume Métayer parafrazează o spusă a lui Malraux în chipul următor: "Secolul XXI va fi voltairean sau nu va fi deloc". Asta înseamnă că, pentru a supraviețui, oamenii trebuie să învețe de la Voltaire scepticismul, detașarea, ironia, bunăvoința, toleranța. Așa va fi oare ?

Reproducem în continuare cuprinsul cărții:

Nietzsche a-t-il lu Voltaire?
La maître de danse de Nietzsche
De la liberte de l'esprit
Voltaire et ses "Nouvelles aurores"
Le gout des cours europeennes
La republique des genies
De Zadig a Zarathoustra
Un gai savoir pessimiste
L'anti-Platon
Une reforme anti-chretienne
Une reforme dionisiaque

Citiţi în continuare!

joi, 10 martie 2011

Dicționar Jorge Luis Borges


Cititorii care prețuiesc literatura lui Jorge Luis Borges vor fi, cu siguranță, recunoscători pentru oferta de astăzi. Adăugăm în biblioteca blogului, un cunoscut dicționar al universului literar al lui Borges. Lucrarea la care facem trimitere, A Dictionary of Borges, a fost realizată de Evelyn Fishburn și Psiche Hughes și poate fi consultată AICI. Nu o neglijați...

Citiţi în continuare!

sâmbătă, 5 martie 2011

Viața cuvintelor


Cît de ciudate sînt cuvintele pe care le folosim, de obicei, fără a medita prea mult asupra lor! Nici unul nu stă pe loc și toate călătoresc de-a lungul și de-a latul lumii. Și mai ales prin timp. Se metamorfozează, se modifică (termenul ”nimic” vine, de pildă, din ne-mica, nici o farîmă), apar, dispar, re-apar. Cine mai știe că ”ins” vine din latinescul ipse? Un text interesant, pe tema cuvintelor călătoare, citesc în numărul 8 al României literare, sub semnătura criticului literar Nicolae Manolescu. Aleg pentru cititorii blogului cîteva fragmente [V. G.].

Așadar : ”Ştiaţi că algebră şi algoritm provin din arabă? Dar că, tot din arabă, şi încă din acelaşi cuvânt, provin cifră şi zero? Dar că argoticul benga, adică drac, îşi are originea tocmai în sanscrită şi ne-a parvenit prin limba romani a ţiganilor?

Ce să mai vorbim de alcov, atestat la mijlocul secolului XIX în poezia lui Costache Conachi, care l-a descoperit în rusă sau în franceză, dar care este la origine persan? Sunt sigur că nu ştiaţi (nu ştiu nici eu, cu toată istoria limbii făcută în facultate cu Byck, Rosetti şi Graur) prin câte transformări poate trece un cuvânt în decursul călătoriei lui prin timp.

De exemplu, chiar alcovul poetului. În persană, avea forma gumbad şi nu-i ştim sensul , de unde l-a luat araba, în forma qubba, care însemna, între altele, cort. E împrumutat apoi de spaniolă, prin 1280, care îi adaugă articolul proclitic arab al, aşa încât capătă forma alcoba. În franceză, îl găsim încă de la mijlocul secolului XVII ca alcove, exportat apoi în rusă şi germană.

Tot cu sensul iniţial, dar schimbat fonetic, zero a primit înţelesul actual sub influenţa sanscritului sunia, gol în limba matematicienilor indieni, pentru ca, în secolul XII, un celebru matematician din Pisa, Fibonacci, autorul şirului de numere care îi poartă numele, să-l latinizeze în zefirum, de unde pronunţia italiană l-a prefăcut în zefiro, zefro, zero.

Dar sunt şi cuvinte care, în călătoria lor peste mări şi ţări, nu-şi modifică doar forma, ci şi înţelesul. Bunăoară, canapea vine de foarte departe, tocmai din egipteana veche, în care hams însemna ţânţar. Ce legătură poate să fie între două cuvinte atât de diferite ca formă şi ca sens? Ei bine, grecii l-au pronunţat kónopos, cu acelaşi sens, dar l-au derivat în konópion, care însemna pat cu perdea contra ţânţarilor. Latinul conopeun păstra sensul din urmă, dar franceza (canapé), italiana (canape), neogreaca (kanapés) şi turca (kanape) i l-au dat pe cel actual. De unde l-a împrumutat româna? Atestat în 1792, putea proveni din oricare dintre limbile din urmă.

În fine, să nu uit să vă spun că româna, ca, de altfel, orice limbă, nu doar a importat, dar a şi exportat cuvinte. Exemplul cel mai uimitor este mămăligă: a trecut în, nu mai puţin de, unsprezece limbi: bulgară, macedoneană, maghiară, neogreacă, polonă, rusă, săsească, sârbă, slovacă, turcă şi ucraineană. Cine ar fi crezut?

Nu vreau să vă închipuiţi că am descoperit eu însumi toate acestea. Le-am citit într-o carte pe care o recomand tuturor celor care iubesc limba şi sunt interesaţi de viaţa ei: „101 cuvinte moştenite, împrumutate şi create”. A fost scrisă de Marius Sala, lingvist binecunoscut, şi a apărut la Editura Humanitas în 2010, inaugurând o serie consacrată lexicului românesc, privit din mai multe perspective”.

Citiţi în continuare!

joi, 3 martie 2011

Dar femeia – ce este femeia? Este ea însăşi


Nu peste mult se va face sărbătoare şi vom citi peste tot discursuri de omagiere a eternului feminin. Nu a fost dintotdeauna aşa. Femeia nu a fost venerată mereu. Pînă tîrziu, discursul obişnuit a fost unul misogin. Nu are rostul că căutăm originile “teoretice” ale acestei antipatii faţă de femeie într-o învăţătură anume. Antipatia e, cu siguranţă, mai veche decît creştinismul, unde culminează, totuşi (în oraţiile şi diatribele “anti-feministe” ale Sfinţilor Părinţi).

Pentru a ne face o idee despre puterea acestui discurs cvasi-oficial, timp de aproape două milenii, e bine să recitim lucrările istoricului francez Georges Duby, Evul Mediu masculin (o traducere a acestui eseu a apărut în 1992, la Editura Meridiane) ori Doamne din veacul al XII-lea (lucrarea a fost tradusă la aceeaşi editură în anul 2000).

Recitind de curînd lucrarea lui Augustin, De doctrina christiana, am căzut peste un pasaj pe care autorul îl reproduce, în scopul de a ilustra stilul înalt al oratoriei, un pasaj dintr-un discurs despre virginitate al episcopului Ambrosius (care i-a fost magistru lui Augustin). Notez, în treacăt, că sfîntul Augustin vorbeşte în De doctrina…, pe urmele oratorilor greci, de trei stiluri de elocinţă: simplu (sau umil), temperat şi înalt. În pasajul menţionat, Ambrosius foloseşte, cum vom observa imediat, un stil înalt, vehement.

Să vedem despre cine vorbeşte. Ghiciți? Citez: “iată originea acestor imbolduri către viciu, să îşi picteze faţa în căutate culori: teama că nu sînt plăcute de soţii lor, iar de la alterarea chipului plănuiesc alterarea castităţii lor. Ce mare nebunie să îţi schimbi trăsăturile fireşti, să cauţi unele contrafăcute şi, de teama judecăţii soţului, să ţi-o abandonezi pe a ta! De fapt, prima care să se pronunţe depre sine este aceea care doreşte să schimbe trăsăturile fireşti, cu care s-a născut. În felul acesta străduindu-se să îi placă altuia, [femeia] ajunge să nu îşi placă în primul rînd sieşi.

Ce judecător mai adevărat al urîţeniei tale să căutăm, femeie, decît pe tine însăţi, care te temi să fii văzută [aşa cum eşti]? Dacă eşti frumoasă, de ce te-ai ascunde? Iar dacă eşti urîtă, de ce te minţi că eşti frumoasă, o dată ce minciuna ta nu va fi iertată nici de propria-ţi conştiinţă, nici de a altuia? Pentru că în tine el iubeşte o altă femeie, iar tu vrei să placi altuia; şi te mai superi că ajunge să iubească o alta [bărbatul] acela care ia lecţiile de adulter de la tine!

Din păcate eşti reaua profesoară a unei insulte aduse chiar ţie. Într-adevăr, pînă şi prostituata care a avut un codoş refuză să ajungă mijlocitoare şi, măcar că este femeie decăzută, nu păcătuieşte pentru altul, ci pentru sine. Faptele rele sînt aproape mai suportabile în cazul adulterului, în care cea alterată este castitatea; în cazul nostru însă - natura”.


Citiţi în continuare!