luni, 28 februarie 2011

Kafka, Scholem, Benjamin


Gershom Scholem (1897-1982), marele specialist în mistica din „Kabbala” (acela care i-a cerut socoteală lui M. Eliade în legătură cu informaţia că făcuse parte din Garda de Fier, cu ocazia invitaţiei pe care i-o adresase de a ţine o conferinţă în Israel) şi Walter Benjamin (1892-1940), cunoscutul filosof şi critic german, au purtat o bogată corespondenţă între anii 1933 şi 1940.

Berlinezi, amândoi, se cunoşteau din 1915. Au emigrat, o dată cu venirea lui Hitler la putere, Scholem în Palestina şi Benjamin în Franţa. Nu s-au mai văzut în tot acest timp decât o singură dată, la Paris, când s-a întâmplat ca Scholem să se afle în capitala Franţei, de unde veşnicul lipsit de resurse financiare Benjamin n-a „evadat” decât rareori, cât să dea curs invitaţiilor lui Bertold Brecht, refugiat, şi el, în Danemarca. Scrisorile schimbate de cei doi erudiţi sunt extraordinare. Nicolas Weill citează, în „Le Monde des Livres”, câteva rânduri dintr-o scrisoare în care Benjamin analizează opera lui Franz Kafka.

Măcar şi pentru această analiză merită citită corespondenţa dintre cei doi savanți, aparută recent sub titlul Théologie et utopie. Correspondance, 1932-1940, Paris: Editions de l'Eclat, 2011, 336p.

Pentru iubitorii lui Kafka, un studiu intitulat "Le crépuscule de la tradition. Benjamin et Scholem, lecteurs de Kafka", semnat de Philippe Simay în Critique, nr. 659, avril 2002, poate fi consultat AICI.

Citiţi în continuare!

duminică, 27 februarie 2011

Ce înseamnă a fi francez? Dar român?


La o anchetă pe această temă din „Le Point” din 13 ianuarie, Jean d’Ormesson, laureatul Marelui Premiu „Ovidius” de la Neptun de anul trecut, a răspuns printr-o atentă și lucidă comparație a Franței cu vecinii ei. La noi, unii specialiști în specificul național au privit natura românilor într-un mod similar. Românii nu au sufletul larg al rușilor și nici melancolia sinucigașă a ungurilor. Nu au, din păcate, exactitatea de meșteșugar a austriecilor, nici pasiunea legumicolă a bulgarilor, nici femeile iubărețe ale ucrainenilor.

Dar scriitorul Jean d’Ormesson, el, ce a spus? A fost mai blând oare cu Franța și francezii lui? Nu prea.

Cităm cu maliție: „Anglia înseamnă marea. Rusia, pământul. Geniul germanilor se revarsă în legendele Nordului. Italia şi Spania încarnează seducţia Sudului. A fi francez înseamnă a fi sfâşiat între Nord şi Sud, între vis şi realitate, între mare şi pământ, între Meuse scumpă lui Péguy şi la langue d’oc a lui Mistral. Franţa e o diversitate, împinsă prea adesea până la divizare. Există culturi pleonastice. Franţa este oximoronică. Adoră să strângă contrariile. Englezul nu se îndoieşte niciodată: ştie că e englez. Germanul nu ezită să se considere german. Francezul, el, nu încetează să-şi pună întrebări. În inima Franţei există ceva care o depăşeşte. Ca şi cum Franţa ar privi necontenit peste umăr. Către alţii. Către lumea care o înconjoară".

Și mai departe: "Mai mult decât oricare altă naţiune, Franţa e bântuită de aspiraţia spre universal. Cu o umbră, poate, de paternalism extern. Malraux ne asigura că Franţa n-a fost cu adevărat Franţa decât când s-a adresat celorlalte naţiuni”. În vremea lui Napoleon?



Citiţi în continuare!

joi, 24 februarie 2011

Littera gesta docet…


Puțini știu, probabil, că părintele Henri de Lubac (a fost cardinal) a redactat o importantă istorie a exegezei medievale în mai multe volume. Lucrarea este intitulată Exégèse médiévale: les quatre sens de l'Écriture, Paris, Aubier, 1959-1963 și a rămas un titlu fundamental, obligatoriu în bibliografia problemei. Henri de Lubac a analizat minuțios practicile de lectură din Evul Mediu și cele patru sensuri posibile, stabilite prin interpretare (literal, alegoric, tropologic, anagogic). Analiza întreprinsă de autor a rămas clasică. Nu există, din păcate o traducere a lucrării în română. Traducerea în limba engleză a acestui op impozant s-a terminat abia în preajma anilor 2000.

Părintele Henri de Lubac a avut un rol important în pregătirea conciliului Vatican II (a fost peritus, consultant). Pentru a ne face o idee cu privire la conținutul volumelor despre exegeza medievală, putem consulta recenzia semnată de René Rocques în Revue de l‘histoire des religions, tomul 158 : 2 (1960), pp. 204-219. Recenzia poate fi consultată AICI.

Titlul acestei note provine de la un faimos distih atribuit comentatorului Nicholas de Lyra: littera gesta docet, quid credas allegoria, / moralis quid agas, quo tendas anagogia...



Citiţi în continuare!

marți, 22 februarie 2011

Demonul tautologiei


În logică, există tautologii şi există contradicţii. Tautologia este propoziţia întotdeauna adevărată (A este A), în timp ce contradicţia (A este non-A) este propoziţia întotdeauna falsă. Uneori, tautologia ia forma identităţii. Omul este om. Zeul este zeu. Găinuşa de munte este găinuşă de munte (ultimul exemplu a devenit deja celebru).

Adeseori, sîntem avertizaţi să ne ferim, în eseurile noastre, de tautologii şi contradicţii. Dacă ne contrazicem, stăm alături de fals. Dacă folosim tautologii, sîntem banali şi neinteresanţi.

Am citat într-o postare mai veche, o cvasi-tautologie ontologică. E vorba de cunoscuta definiţie a lui Martin Heidegger (1889-1976): “Dar fiinţa – ce este fiinţa? Este ea însăşi”. Filosoful nu trebuie să se ferească obligatoriu de tautologie, cum nu trebuie să evite cu încrîncenare contradicţia. Friedrich Nietzsche a vorbit despre un “demon al tautologiei”, dar nu a spus ce divinitate guvernează contradicţia.

Un filosof francez, Clément Rosset, pe numele lui, a publicat, în 1997, o carte avînd ca titlu tocmai sintagma lui Nietzsche. Cartea se numeşte, aşadar, Le démon de la tautologie suivi de Cinq petites pièces morales (Paris: Minuit).

La pagina, 49, Clément Rosset scrie şi eu traduc: “Nimic nu e mai preţios pentru gîndire decît realitatea. Dar realitatea e echivalentă cu propria-i identitate. Deci discursul filosofic care redă cel mai bine realitatea este acela care exprimă cel mai bine identitatea realităţii: adică tautologia. Vreau să sugerez doar că discursul filosofic cel mai puternic este de inspiraţie tautologică”.

Ontologia lui Clément Rosset are ca temei tautologia: A este A. Cine doreşte să ştie mai mult să ia cartea lui Rosset şi s-o citească [V. G.].

N. A. Salvador Dali, Raphaelesque Head Exploding.


Citiţi în continuare!

luni, 21 februarie 2011

Dar fiinţa – ce este fiinţa? Este ea însăşi


Toată lumea ştie. Există multe entităţi (şi multe cuvinte) care nu se pot defini. Nu putem defini, de exemplu, cuvîntul “în”. Sau cuvîntul “pe”. Nu putem defini divinitatea (Principiul), care e - în opinia neo-platonicianului Plotin - “arrheton” (de nespus, indicibilă, inefabilă). Şi nu putem, în fine, defini fiinţa (Sein, être, Being). Nu e nicio problemă. Putem gîndi şi fără să definim riguros totul. Putem gîndi şi fără să definim fiinţa.

În Scrisoare despre umanism (1946), Martin Heidegger spune: “Dar fiinţa – ce este fiinţa? Este ea însăşi”. Avem de a face, în acest enunţ amuzant, cu o definiţie propriu-zisă a fiinţei? Nicidecum. Nu putem defini fiinţa. E logic imposibil.

De ce nu o putem defini a arătat într-un text luminos Blaise Pascal (1623-1662). Iată textul lui: “Sînt oameni care merg pînă la absurditatea de a explica un cuvînt prin cuvîntul însuşi. Ştiu pe unii care au definit lumina în felul următor: lumina este o mişcare luminară a corpurilor luminoase, ca şi cum s-ar putea înţelege cuvintele luminară şi luminoasă prin cel de lumină.

Nu poţi încerca să defineşti fiinţa (être) fără să cazi în aceeaşi absurditate. Căci nu poţi defini un cuvînt fără a începe prin este (c’est), fie că-l exprimi, fie că-l subînţelegi.

Deci pentru a defini fiinţa, ar trebui să spunem pur şi simplu este; şi astfel să întrebuinţăm în definiţie cuvîntul ce avem a defini. De aici vedem că sînt cuvinte cu neputinţă de definit” (Blaise Pascal, Cugetări, partea întîi, capitolul XIII: “Despre spritul geometriei”).

Nu este o tragedie să nu putem defini fiinţa. Dar e o tragedie să nu ştim ce este şi să spunem, de exemplu, că fiinţa este Dumnezeu. Nu e Dumnezeu. Dumnezeu e o fiinţare, fiinţarea supremă, summum ens, dar nu e fiinţa [V. G.]

N. A. René Magritte (1898 – 1967): Le Libérateur (1947)




Citiţi în continuare!

duminică, 20 februarie 2011

A poem should not mean but be


Poetul american Archibald Macleish a compus Ars poetica în ziua de 14 martie 1925. Poemul lui s-a tipărit un an mai tîrziu. Manuscrisul, fără ștersături, s-a păstrat. Ars poetica e frecvent citată pentru că ar prescrie un nou ideal poetic (poezia imagistă). Dar și pentru că ar anunța o literatură care nu mai poate fi interpretată. Versurile care încheie Ars poetica au devenit obsedante în hermeneutică: ”A poem should not mean / but be”. Vă propun, prin urmare, dragii mei hermeneuți, un exercițiu interpretativ. Cum ați comenta acest poem? [Valeriu Gherghel]

Archibald MacLeish: Ars poetica

A poem should be palpable and mute
As a globed fruit,

Dumb
As old medallions to the thumb,

Silent as the sleeve-worn stone
Of casement ledges where the moss has grown --

A poem should be wordless
As the flight of birds.

*

A poem should be motionless in time
As the moon climbs,

Leaving, as the moon releases
Twig by twig the night-entangled trees,

Leaving, as the moon behind the winter leaves,
Memory by memory the mind --

A poem should be motionless in time
As the moon climbs.

*

A poem should be equal to
Not true.

For all the history of grief
An empty doorway and a maple leaf.

For love
The leaning grasses and two lights above the sea --

A poem should not mean
But be.

Citiţi în continuare!

miercuri, 16 februarie 2011

Cauda pavonis


Cei care sînt de acord că universul este guvernat de un principiu al economiei (similar principiului propus, se pare, de William Ockham: entia non sunt multiplicanda praeter necessitatem) vor accepta mai greu principiul risipei. Pentru adepții simplității, natura caută întotdeauna căile cele mai simple de a-și realiza scopurile. Bineînțeles, dacă putem vorbi în natură de scopuri, de finalități. Și nu e justificat să vorbim, fiindcă natura nu deliberează.

Există, cu toate acestea, în jurul nostru, exemple limpezi de risipă și superfluitate. Cine privește, să zicem, la mult invocata de medievali coadă de păun (sensurile Bibliei erau, de obicei, comparate cu multiplele culori din coada păunului), nu poate să nu se întrebe cu privire la justificarea principiului economiei în natură. Dacă natura e guvernată de simplitate, ce-i trebuie păunului cogeamite coada? Firește, un adept al simplității ar spune că numita coadă este calea cea mai simplă a păunului de a ajunge la inima păuniței. Dar acest argument mi se pare precar. De ce ar avea nevoie natura (și păunul) de atîta risipă?

Desigur, putem afla și alte cazuri de risipă. Estetica e domeniul în care risipa e la ea acasa. S-a vorbit recent de aesthetics of superfluity, de o estetică a superfluului. Dar gratuitatea și risipa au însoțit dintotdeauna estetica. Unele figuri retorice, enumerarea, de pildă, țin de curata risipă. Vă amintiți oare de enumerările lui Rabelais?

E bine să amintesc, poate, că, în epoca lui Ockham, un filosof pe nume Walter Chatton a propus un așa-zis principiu al risipei în gîndire și explicații. Principiul nu ne cere să eliminăm (precum prescripția lui Ockham), ci să procedăm prin adăugire. [V. G.]

Citiţi în continuare!

marți, 15 februarie 2011

Aron


Raymond Aron, Mémoires: Edition intégrale inedite, Robert Laffont, 2010, 1023p.

„Avem dreptul să aşezăm comunismul şi nazismul în aceeaşi rubrică a religiilor seculare, a ideocraţiei sau a totalitarismului, în ciuda diferenţelor care sar în ochi?”, se întreabă Tzvetan Todorov într-un extraordinar studiu introductiv la ediţia a II-a (integrală, de data aceasta) a Memoriilor lui Raymond Aron (1905-1983), apărută de curând la editura Robert Laffont. Răspunsul lui Aron este: da.

Avem totodată dreptul să le condamnăm cu aceeaşi severitate? Scrie mai departe Todorov: „O bună bucată de vreme, Aron crede că nu, din cauza opoziţiei dintre proiectele lor şi în pofida vecinătăţii practicilor lor. Crimele naziste sunt traducerea în realitate a proiectului nazist, explică el, crimele comuniste, o trădare a proiectului comunist. Este justificarea ideologică pe care Aron o furniza iniţial exterminării clasei ţărăneşti de către Stalin, care i se părea raţională, aşa cum nu era exterminarea de către Hitler a evreilor. Totuşi, când îşi redactează Memoriile, Aron ajunge la concluzia că deosebirea este în fond iluzorie, programul comunist neavând decât un rol de camuflaj: dintr-o dată, consideraţiile privitoare la cele două regimuri tind să se apropie în gândirea lui Aron”.

Iată ce scrie însuşi filosoful politic francez în Memorii: „Comunismul nu mi se pare astăzi mai puţin odios decât mi se părea ieri fascismul. Argumentul pe care l-am folosit nu o dată ca să diferenţiez mesianismul de clasă de acela de rasă nu mă mai impresionează câtuşi de puţin. Aparentul universalism al celui dintâi se dovedeşte, în ultimă analiză, înşelător”.

Retipărirea Memoriilor lui Aron a fost întâmpinată prin recenzii entuziaste de publicațiile La Croix și L’Express.



Citiţi în continuare!

duminică, 13 februarie 2011

Darnton


Robert Darnton, Apologie du livre: demain, aujourd’hui, hier, de l’anglais par Jean-François Sené, Paris: Gallimard, 2011, 218p.

Robert Darnton a început ca jurnalist la „New York Times”. A fost profesor, între altele, la Princeton, şi director al bibliotecii Universităţii Harvard. Ultimul lui volum tradus recent în limba franceză face apologia cărţii. E chiar titlul unei analize a tehnologiei informaţiei, care se întâlneşte în privinţa esenţialului cu aceea din cartea de convorbiri dintre Jean-Claude Carrière şi Umberto Eco (Nu sperați că veți scapa de cărți, ca și cum un om cu scaun la cap ar putea spera asta).

Ideea centrală a lui Darnton este că nu trebuie să punem semnul egalității între informaţie şi cunoaştere. Într-un interviu acordat hebdomadarului francez „Le Point” şi apărut în primul număr din 2011 (cel din 6 ianuarie), savantul american explică faptul că nu orice informaţie poate fi „numerizabilă” iar, în al doilea rând, că suporturile electronice evoluează într-un asemenea ritm, încât o bună parte din ceea ce a fost stocat pe cele existente în urmă cu decenii sau chiar ani nu mai poate fi citit decât cu mijloacele de ieri, şi asta, cu condiţia de a le fi stocat la rândul lor.

Doar cartea, în sensul gutenbergian, a supravieţuit, nu decenii sau ani, ci secole. E motivul pentru care nu ne putem lipsi de ea. „Mi-ar plăcea să-i urez lui Google viaţă lungă, dar nu contaţi pe faptul că va trăi destul încât să înlocuiască venerabilele noastre biblioteci”, afirmă Darnton. Să sperăm că profeția lui nu va da greș.



Citiţi în continuare!

sâmbătă, 12 februarie 2011

Carnetul auriu


Sînt mirat că vestita carte a lui Doris Lessing, Carnetul auriu, va aparea în limba română abia în acest an, la Polirom. Aveam impresia că s-a tradus deja. Carnetul... lui Doris Lessing se cuvine citit neapărat de noi. Nu numai că e un volum excelent scris, dar propune / a propus (în 1962, cînd a apărut) o problematică foarte la modă astăzi. Un fragment din acest carnet auriu mi se pare elocvent pentru discuția de idei din povestea lui Doris Lessing. 

Caietul auriu (1962) este povestea unei scriitoare, Anna Wulf, a celor patru carnete în care îşi înregistrează viaţa şi a încercării ei de-a le uni, în final, într-un al cincilea carnet, auriu. Anna Wulf este în acelaşi timp personajul unei nuvele intitulate Femei libere, „care scrie patru carnete şi nu doar unul pentru că, după cum ea însăşi recunoaşte, trebuie să separe lucrurile între ele, pentru a evita haosul, informitatea, eşecul...“ – notează, în prefaţa romanului, Doris Lessing. Astfel încît, cele patru carnete ale Annei se împletesc cu fragmente dintr-o realitate aparentă, a vieţii ei, a copiilor ei, a foştilor amanţi. Stilul postmodern este o trăsătură de bază a cărţii, deşi autoarea insistă ca lectura să ţină seama mai degrabă de temele serioase ale romanului. Carnetul negru înregistrează experienţele Annei în timpul războiului, cel roşu, momente din perioada în care era membră a Partidului Comunist, cel galben, povestea unei iubiri, iar cel albastru, amintiri şi visuri. Este un roman cu mai multe poveşti, iar autoarea ne anunţă încă de la început să fim atenţi la o temă anume, a eşecului, „care, uneori, atunci cînd oamenii se prăbuşesc, devine o modalitate de a-şi vindeca propriile false dihotomii şi separări“.

Doris Lessing s-a născut în 1919, într-o familie de origine britanică. Atrasă de ideologia comunistă, se disociază definitiv de aceasta pe la mijlocul anilor ’50, în urma denunţării abuzurilor regimului stalinist. Între 1951 şi 1959 publică ciclul Children of Violence, apoi seria romanelor „despre spaţiul interior“, printre care se numără O coborîre în infern sau Memoriile unei supravieţuitoare, apărute în seria de autor „Doris Lessing“, la Editura Polirom, alături de Al cincilea copil şi Povestiri africane. De-a lungul impresionantei sale cariere, a fost distinsă cu cele mai prestigioase premii literare din Europa, culminînd cu decernarea Premiului Nobel în 2007.

Cînd cele două femei ieşeau în oraş împreună, Anna se dădea intenţionat la o parte, aducîndu-şi contribuţia la sporirea dramatismului lui Molly. Însă cînd rămîneau singure, avea tendinţa să-şi domine prietena. Totuşi, nu la fel stătuseră lucrurile la începutul prieteniei lor. Molly, aspră, directă, lipsită de tact, o domina făţiş pe Anna. Puţin cîte puţin şi cu contribuţia consistentă a serviciilor Mamei Zahăr, Anna învăţase să se impună. Chiar şi după atîta timp, tot mai avea momente cînd ar fi contrazis-o pe Molly şi totuşi n-o făcea. Ea însăşi recunoştea în sinea ei că era laşă, prefera de fiecare dată să cedeze înainte să provoace discuţii şi scene. O ceartă o deprima pe Anna zile la rînd, în vreme ce pe Molly o făcea să se simtă minunat. Izbucnea în lacrimi îmbelşugate, spunea lucruri inadmisibile şi uita totul după numai o jumătate de zi. Între timp, Anna, epuizată, stătea închisă în apartamentul ei ca să-şi vină în fire.

Recunoşteau că erau amîndouă lipsite de „siguranţă” şi de „rădăcini”, cuvinte ce datau din epoca Mamei Zahăr. Dar Anna învăţase, de curînd, să folosească aceste cuvinte într-un alt mod, nu ca motiv pentru care să-şi ceară scuze, ci ca stindarde sau flamuri ale unei atitudini ce reprezenta o filosofie diferită. Îşi închipuia încîntată cum îi va spune lui Molly:
– Am adoptat atitudinea greşită şi totul e din cauza Mamei Zahăr. Ce sînt siguranţa şi echilibrul ăsta care se presupune că sînt atît de bune? Ce-i atît de rău în a trăi emoţional de pe o zi pe alta, într-o lume care se schimbă aşa de repede?
Şi totuşi, în acel moment, cînd stătea de vorbă cu Molly, aşa cum făcuse de sute de ori înainte, Anna ajungea să-şi spună în sinea ei:
– De ce simt nevoia asta îngrozitoare de a-i face pe ceilalţi să vadă lucrurile la fel ca mine? E copilăresc: de ce ar trebui s-o facă? Asta înseamnă, în fond, că mi-e teamă să rămîn singură cu sentimentele mele.
Încăperea în care stăteau cele două femei se afla la primul etaj şi dădea spre o străduţă lăturalnică îngustă, cu ferestrele caselor pline de ghivece cu flori, cu obloanele vopsite şi trotuarele de pe-o parte şi alta decorate cu trei pisici tolănite la soare, un pechinez şi căruciorul lăptarului, care trecea mai tîrziu pentru că era duminică. Lăptarul era îmbrăcat doar în cămaşă şi avea mînecile suflecate, iar fiul său, un băietan de şaisprezece ani, scotea pe rînd sticle albe şi scînteietoare dintr-un coş de sîrmă şi le punea în faţa fiecărei uşi. Cînd ajunse sub fereastra lor, bărbatul îşi ridică privirea şi dădu din cap. Molly zise:
– Ieri a intrat să bea o cafea. Cum se mai umfla în pene! Fiul lui a primit o bursă şi domnul Gates voia să-mi dea de ştire. I-am zis de îndată, înainte să continue: „Fiul meu a avut parte de toate avantajele acestea, de toată educaţia, şi privi-ţi-l, habar n-are încotro s-o ia. În timp ce pentru fiul dumitale n-a fost nevoie să cheltuiţi un sfanţ şi a obţinut o bursă”. „Aşa e – mi-a răspuns el – întocmai aşa stau lucrurile”. Iar atunci mi-am spus în sine mea că pentru nimic în lume n-o să stau cu braţele încrucişate şi i-am zis: „Domnule Gates, fiul dumitale va ajunge în clasa de mijloc acum, alături de noi toţi, şi nu veţi mai vorbi aceeaşi limbă. Dar ştiţi deja asta, nu?”. Iar el mi-a răspuns: „Aşa-i lumea!” „Nu, lumea nu-i aşa deloc – i-am întors-o eu. Aşa e în ţara asta nenorocită, obsedată de diferenţele de clasă.” Fiindcă domnul Gates e unul dintre acei afurisiţi de Tory1 din clasa muncitoare, ştii? Ei bine, atunci mi-a răspuns: „Aşa-i lumea, domnişoară Jacobs. Ziceţi că fiul dumneavoastră nu-şi găseşte calea în viaţă? Ce lucru trist”. Şi a plecat să-şi distribuie laptele mai departe, iar eu m-am dus la etaj să dau cu ochii de Tommy, stînd în pat, fără să facă nimic. Probabil că tot acolo e şi acum, dacă o fi acasă. Fiul domnului Gates e un băiat dintr-o bucată, pune suflet ca să obţină ceea ce vrea. Dar Tommy... de cînd m-am întors, acum trei zile, nici că face altceva, stă în pat şi meditează.
– Hai, Molly, nu-ţi mai face atîtea griji. O să-şi revină el.
Stăteau amîndouă aplecate peste pervazul ferestrei, privindul pe domnul Gates şi pe fiul lui. Tatăl era un bărbat scund, vînjos şi zdravăn, iar fiul era un băiat înalt, voinic şi arătos. Cele două femei se uitau la băiat, care se întorcea cu un coş gol şi înşfăca altul plin din spatele căruciorului, ascultînd ordinele tatălui său cu zîmbetul pe buze şi dînd din cap. În acel moment, exista o înţelegere perfectă între ei, iar cele două femei, după ce ambele îşi crescuseră copiii fără bărbaţi alături, schimbară un surîs strîmb de invidie.
– Problema e că nici una dintre noi nu era dispusă să se mărite doar pentru a le asigura nişte taţi copiilor noştri, zise Anna. Iar acum trebuie să suportăm urmările... dacă există vreo urmare. De ce-ar trebui să existe urmări?
– Pentru tine totul e uşor, replică Molly cu amărăciune. Nimic nu te îngrijorează, tu laşi totul să curgă de la sine.
Anna se abţinu să-i răspundă, dar apoi făcu un efort şi-i zise:
– Nu sînt de acord. Pretindem prea mult. Am refuzat întotdeauna să trăim după reguli şi orînduieli, aşa că de ce să ne facem griji dacă lumea nu ne tratează conform acestor reguli? La asta se reduc lucrurile.
– Iar începem, zise Molly pe un ton potrivnic. Însă eu nu sînt genul care să teoretizeze prea mult. Tu faci asta mereu: de fiecare dată cînd te confrunţi cu ceva, te apuci să faci teorii. Eu pur şi simplu sînt îngrijorată din cauza lui Tommy.
Anna nu mai putu să-i răspundă, tonul prietenei sale era mult prea puternic. Se întoarse să cerceteze strada cu privirea: domnul Gates şi fiul său dispăruseră după colţ, trăgînd după ei căruciorul roşu cu sticle de lapte. La celălalt capăt al străzii apăru însă un nou centru de interes: un bărbat care împingea o roabă, strigînd: „Căpşuni proaspete de la ţară, culese în dimineaţa asta, căpşuni de la ţară proaspăt culese de dimineaţă...”
Molly se uită la Anna, care încuviinţă din cap, rînjind ca o fetişcană. (Însă pe deplin conştientă şi deloc încîntată să admită că zîmbetul de fetiţă era menit să domolească reproşurile lui Molly.)
– O să cumpăr şi pentru Richard, zise Molly şi ieşi în fugă din cameră, luîndu-şi poşeta de pe un scaun.
Anna rămase aplecată peste pervaz, într-un locşor încălzit de soare, privind-o pe Molly, care era deja angajată într-o discuţie înflăcărată cu vînzătorul de căpşuni. Molly rîdea şi gesticula, iar bărbatul scutura din cap în semn de dezacord, în timp ce umplea cîntarul cu fructele roşii şi cărnoase.
– Dumneata nu suporţi costuri suplimentare, auzea Anna, aşa că de ce trebuie să plătim acelaşi preţ ca în magazin?
– În magazin, domnişoară, nu se vînd căpşuni proaspăt culese. Nu ca astea.
– Zău aşa, domnule, zise Molly, făcîndu-se nevăzută cu casoleta ei albă plin de fructe roşii. Asta-i hoţie pe faţă!
Vînzătorul de căpşuni, tînăr, gălbejit, slab şi nevoiaş, îşi înălţă chipul mîrîind, fixînd cu privirea fereastra la care tocmai reapărea Molly. Cînd le văzu împreună pe cele două femei, zise, prefăcînduse că-şi vede de treabă cu cîntarul lui sclipitor:
– Costuri suplimentare! Ce ştiţi dumneavoastră despre aşa ceva?
– Atunci urcaţi la o cafea şi povestiţi-ne, zise Molly, cu chipul însufleţit de provocare.
Bărbatul îşi coborî privirea şi spuse, cu ochii aţintiţi în pavaj:
– Unii oameni trebuie să muncească, dacă alţii nu sînt nevoiţi s-o facă.
– Ei, haide, zise Molly, nu mai fi aşa de morocănos. Vino şi mănîncă nişte căpşuni de-ale dumitale. Fac eu cinste.
Omul nu ştia ce să creadă. Rămase pe loc, încruntat, afişînd o expresie şovăielnică pe chipul lui tînăr, sub o claie deasă de păr bălai şi unsuros.
– Nu sînt genul care să facă aşa ceva, chiar dacă dumneata eşti, spuse el în cele din urmă, cu glas stins.
– Cu atît mai rău pentru tine, răspunse Molly, plecînd de la fereastră şi rîzînd către Anna întrun fel care lăsa să se înţeleagă că refuza să se simtă vinovată.
Însă Anna se aplecă din nou la geam, îşi confirmă părerea despre ce se întîmplase aruncînd o privire la umerii încordaţi şi ostili ai bărbatului şi spuse cu o voce joasă:
– L-ai jignit.
– Ei, asta-i bună! zise Molly, ridicînd din umeri. Uite ce înseamnă să te întorci în Anglia: toată lumeai supărăcioasă, toţi se simt jigniţi imediat, mai că-mi vine să izbucnesc în urlete şi ţipete de fiecare dată cînd pun piciorul pe acest pămînt îngheţat. Mă simt întemniţată din momentul în care trag în piept sfîntul nostru aer.
– Şi totuşi, zise Anna, omul a crezut că ţi-ai bătut joc de el.
Din casa de vizavi se ivise un alt cumpărător – o femeie în haine de casă, pantaloni, cămaşă largă şi basma galbenă pe cap, numai bune pentru o zi de duminică. Vînzătorul de căpşuni o servea cu indiferenţă. Înainte să ridice mînerele roabei pentru a o împinge mai departe, îşi înălţă din nou privirea spre fereastră şi, văzînd-o doar pe Anna, sprijinindu-şi bărbia micuţă şi ascuţită într-un cot, uitînduse la el cu ochii ei negri, zîmbind, mormăi binedispus:
– Costuri suplimentare, auzi la ea...
Şi apoi scoase un uşor fornăit de lehamite. Le iertase pe amîndouă.
__________
1. Membru al partidului conservator din Marea Britanie.
Traducere de Cristiana Vişan şi Ciprian Şiulea
(în curs de apariţie la Editura Polirom, Colecţia „Biblioteca Polirom”)

Citiţi în continuare!

joi, 10 februarie 2011

Verosimil, cvasi-adevăr și alte surogate


Dacă în Antichitate sau Evul Mediu, adevărul nu avea grade, epistemologii moderni consideră că, măcar în unele științe, conceptul de adevăr trebuie nuanțat. E mai util în acest caz înlocuirea adevărului - în sensul plin și foarte sobru al termenului - cu noțiunea de verosimil (asemănător adevărului). Acest drum a fost inaugurat de Karl R. Popper.

Dar se poate vorbi despre adevăr în multe sensuri. Ceva poate fi, să zicem, numai aproximativ-adevărat. Se poate avansa și conceptul de adevăr dialogic (ca acord al spiritelor), nu doar în calitate de conformitate a judecăților noastre cu o presupusă realitate, adequatio rei et intellectus.

Un studiu interesant despre conceptul de verisimilitude în epistemologia lui Popper (dar și la alții) a publicat, în 2005, Jesús P. Zamora Bonilla în volumul editat de R. Festa, A. Aliseda and J. Peijnenburg (eds.), Confirmation, Empirical Progress, and Truth Approximation (Pozna Studies in the Philosophy of the Sciences and the Humanities, vol. 83), Amsterdam/New York, NY: Rodopi, 2005, pp. 361-369. Textul fiind accesibil online, poate fi consultat AICI. [V. G.]

Citiţi în continuare!

marți, 8 februarie 2011

Saint-John Perse, Elogii (IV)


Poetul Saint-John Perse (pseudonimul literar al lui Alexis Léger) s-a născut în 1887. A luat premiul Nobel pentru literatură în 1960. A murit in 1975. Poemele sale ilustrează o imagistică suprarealistă, în care se simte, totuși, suflul vizionar al cărților biblice. Reproducem mai jos un fragment din poemul Elogii.

IV

Azur! caii noştri încărcaţi de-un ţipăt!
Mă trezesc, visând la fructul negru al Anibei în cupa lui ciuntită şi cu negi... Ei bine! crabii au devorat în întregime un copac cu fructe moi. Un altul e numai cicatrici, florile îi spărgeau zemoase, pe trunchi. Iar un altul, nici nu-l poţi atinge cu mâna, cum l-ai lua martor, fără să nu ploaie pe dată cu muşte, culori!... Furnicile fug în toate sensurile. Femei înde ele râd vesel prin floarea-crucii, aceste flori galbene- pătate-cu-negru-purpuriu şi bune-n bolile de pântec la cornute... Şi sexul miroase frumos. Sudoarea-şi taie drum de răcoare. Un om singur şi-ar pune nasu-n îndoitura braţului. Malurile acestea se umflă, se surpă, sub rânduri de insecte în stranii nunţi. Vâsla a-nmugurit în mâna vâslaşului. Un câine viu la vârful cârligului e cea mai bună nadă pentru rechin...
– Mă trezesc visând la fructul negru al Anibei; la flori în mănunchi la subsuoara frunzelor.



Citiţi în continuare!

luni, 7 februarie 2011

Două specii de fericire


Există, să zicem, tipul de fericire activă (acela elogiat de Sartre). Dar mai e unul… Am mai scris despre el, cînd am comentat cu ani în urmă o povestire a lui Henry James, Fiara din junglă. Voi mai scrie.

Noi înţelegem întotdeauna prin miracol ceva uriaş, ceva spectaculos, ca o paradă cu torţe. Spunem, adesea: viaţa noastră ar căpăta sens şi fericirea noastră un conţinut (adică am simţi, în sfîrşit, că trăim), dacă am participa, alături de ceilalţi, la o revoluţie de stradă, dacă am da jos un guvern ori un regim corupt, dacă am fi sub bombardamente sau am asedia palatul ţarului din Sankt Petersburg.

Preferăm, din păcate, aproape întotdeauna chipul spectaculoas, măreţ, strălucitor al miracolului. Nu ne mulţumim niciodată cu miracolul umil, acela care abia poate fi întrezărit. Înţelegem, aşadar, fericirea ca trăire a unor evenimente capitale. Nu e vorba neapărat de o percepţie greşită a fericirii. Ci doar de o percepţie parţială. Uităm că oamenii pot fi fericiţi (nespus de fericiţi) şi în perioadele dintre războaie, dintre revoluţii, în perioadele banale, numite cu o sintagmă franţuzească “la vie en rose”, precum la începutul secolului trecut, cînd Dumnezeu părea să se fi retras din lume. Uităm, prin urmare, miracolele mici. Nu ne plac, vai, decît emoţiile tari!

Eroarea fundamentală a omului modern, spune Andrei Makine în ultimul lui roman, apărut în decembrie 2010 la Seuils, Le livre des brèves amours éternelles (Cartea scurtelor iubiri eterne), este că vrea să trăiască într-un paradis definitiv, fiind obsedat de durată, şi nu bagă în seamă paradisul temporar, singurul la îndemîna noastră pe pămînt (poate şi dincolo). Dorim atît de aprig fericirea viitoare, fericirea inteligibilă, încît ignorăm cu superbie fericirea de aproape, fericirea umilă, fericirea care se ascunde, fiindcă se ruşinează de ea însăşi într-atît este de măruntă şi într-atît pare de “vulgară”. Dar există şi aici o fericire a derizoriului, spune eroul lui Makine: nu o sesizăm pentru că de cele mai multe ori ea sare în ochi. Înţelepciunea e, pînă la urmă, “să te bucuri - pur şi simplu - de zapada care cade sau de mirosul lemnului pus pe foc”. E prea puţin, vor striga cititorii.

Şi nu înseamnă opţiunea pentru o astfel de fericire calmă şi senină un abandon de la datoria noastră de a contesta lumea şi de a o schimba? Se poate. Să luăm aminte la destinul unui personaj din Cartea scurtelor iubiri… Dmitri Ress are ca ideal să lupte împotriva servituţii impuse omului de regimul sovietic. Militează şi face cincisprezece ani de puşcărie. Moare la 44 de ani, îmbătrînit prematur. Dar ceea ce oferă, în definitiv, un sens plin vieţii sale nu e protestul, nu e revolta, nu e nici lupta îndreptăţită pe care a dus-o, ci amintirea unei iubiri care nu poate fi comparată cu alta, întrucît ea seamănă doar cu o iubire posibilă în lumea de dincolo. Sau, oricum, în cu totul altă parte, decît în Uniunea Sovietică.

Intuiesc, fireşte, o contradicţie acută între elogiul fericirii efemere şi al seninătăţii (fericire ilustrată în roman prin cuplul de ruşi albi octogenari, care nu au ştiut niciodată ce este ura), şi responsabilitatea noastră faţă de modul în care e aşezată o societate. Cînd eşti oare fericit cu adevărat: cînd lupţi împotriva nedreptăţii şi servituţii sau cînd contempli senin înflorirea smerită a unui trandafir? Cele două fericiri (una activă, cealaltă contemplativă) sînt posibile împreună?

Nu am încă un răspuns. Şi, oricum, nu de la Andrei Makine îl aşteptam.

Valeriu Gherghel

Citiţi în continuare!