duminică, 11 decembrie 2011

Magiștri și discipoli


Internetul le oferă elevilor, studenților mult mai multe informații decît școala. Dar este nevoie și de cineva care să-i ajute să le caute și să pună o ordine acolo unde domnește haosul. Oare cine este acest individ? Umberto Eco a spus, într-un eseu de acum cîțiva ani, că acest individ prețios este profesorul. Să vedem argumentele lui:

”În avalanșa de articole cu privire la huliganismul din școli am citit un episod pe care nu l-aș defini neapărat ca huliganism, ci cel mult ca impertinență; este vorba, totuși, de o impertinență semnificativă. Așadar, se spunea în acel articol că un elev, pentru a-l provoca pe un profesor, l-ar fi întrebat: „Mă scuzați, dar in epoca Internetului care mai e rostul dumneavoastră?“

Studentul spunea o jumătate de adevăr, pe care, de altfel, profesorii înșiși o spun de cel puțin 20 de ani, și anume că pe vremuri școala trebuia să transmită, desigur, informații, dar mai ales noțiuni - de la bețișoarele din clasele primare, pînă la știrile despre capitala Madagascarului în gimnaziu și pînă la Războiul de 30 de ani la liceu. Odată cu apariția, nu spun a internetului, ci a televiziunii și chiar a radioului, probabil deja de la apariția cinematografiei, mare parte dintre aceste noțiuni erau asimilate de copii în cursul vieții extrașcolare.

Cînd era mic, tatăl meu nu știa că Hiroshima se află în Japonia, nici că ar exista Guadalcanal; deținea niște informații imprecise despre Dresda și știa despre India ceea ce îi povestea Slagari. Eu am învățat aceste lucruri de la radio și din inserturilor din cotidiene încă din timpul războiului [al doilea război mondial], în vreme ce copiii mei au văzut la televizor fiordurile norvegiene, deșertul Gobi, cum polenizează albinele florile, cum arată un Tyrannosaurus Rex; practic, un tînăr de astăzi știe totul despre ozon, fotoni, Irak și Afganistan. Probabil că un tînăr din ziua de azi nu știe bine ce sînt acelea celule stem, dar a auzit vorbindu-se despre ele, în timp ce pe vremea mea nu ne spunea așa ceva nici măcar profesoara de științe ale naturii. Și atunci care mai este rostul profesorilor?

Am precizat că spusele studentului pe care l-am pomenit nu erau decît o jumătate de adevăr, pentru că, pe lîngă a informa, profesorul trebuie înainte de toate să formeze. Ceea ce face dintr-o clasă o clasă bună nu este învățarea pe de rost a datelor și a cifrelor, ci stabilirea unui dialog continuu, a unei confruntări de opinii, a unei discuții cu privire la ceea ce se învață la școală și la ceea ce se întîmplă în afara acesteia.

Desigur, ceea ce se întîmplă în Irak aflăm și de la televizor, dar de ce se întîmplă acolo întotdeauna cîte ceva încă din timpurile civilizației mesopotamiene, și nu în Groenlanda, nu ne-o poate spune decît școala. Mass-media ne spun multe lucruri și ne transmit chiar niște valori, dar școala ar trebui să știe a discuta modul în care ne sînt transmise și să evalueze tonul și forța argumentațiilor care sînt prezentate în presa scrisă și la televiziune.

Și apoi mai e și verificarea informatiilor transmise de mass-media: de exemplu cine, dacă nu un dascăl, poate corecta pronunțiile greșite din acea engleză ambiguă, pe care fiecare crede că o învață de la televizor?

Studentul însă nu-i spunea profesorului că nu avea nevoie de el, pentru că radioul și televiziunea îi ziceau de-acum încolo unde se afla Timbuctu sau că au avut loc dezbateri cu privire la fuziunea la rece; cu alte cuvinte, nu-i spunea că rolul lui fusese preluat de discursurile așa-zis dezinvolte, care circulă în mod accidental și haotic zi de zi în diferite medii.

Studentul spunea că astăzi există internetul, muma tuturor enciclopediilor, unde găsești Siria, fuziunea la rece, Războiul de 30 de ani și interminabila discuție despre cel mai mare dintre numerele impare. Îi spunea că informațiile pe care internetul i le pune la dispoziție sînt incomensurabil mai ample și de cele mai multe ori mai aprofundate decît cele de care dispune profesorul. Și trecea cu vederea un punct important: faptul ca internetul ii spune "aproape tot", în afară de cum să caute, să filtreze, să selecționeze, să accepte și să refuze acele informații. Oricine poate înmagazina noi informații, cu condiția să aibă o memorie bună. Dar a decide ce trebuie memorat (și ce nu) este o arta subtilă. Este ceea ce face diferența între cel care a trecut printr-o școala (chiar și prost) și un autodidact (chiar și genial).

Problema dramatică este cu siguranță aceea că probabil nici profesorul nu știe să predea arta selecției, cel puțin nu în orice domeniu al cunoașterii. Dar cel puțin știe ceea ce trebuie să știe; iar dacă nu știe să dea instrucțiuni precise cu privire la a selecționa, poate furniza exemplul aceluia care se trudește să compare și să judece de fiecare dată ceea ce internetul ii pune la dispoziție. Și în cele din urmă poate lua truda de la capăt în fiecare zi pentru a reorganiza și ordona într-un sistem ceea ce internetul îi transmite în ordine alfabetică, zicînd ca există Tamerlan și monocotiledonate, dar nu și care este raportul logic dintre aceste două noțiuni. Sensul acestor raporturi îl poate da numai școala, iar dacă nu știe să o facă, va trebui să se echipeze pentru a o face. Altminteri, litera I cu care începe cuvîntul Internet va rămîne doar prima parte dintr-un răget măgăresc, care nu va ajunge niciodată la cer”.


Un comentariu:

Gabriel spunea...

Internetul e un supermarket în care găseşti de toate. Profesorul îţi oferă doar alimente "eco-logice".