marți, 20 septembrie 2011

Regele și poetul


Am citit de curînd o parabolă scrisă cîndva de Jorge Luis Borges. Parabola este intitulată Oglinda și masca. Povestește destinul nefericit al unui poet și destinul nefericit al unui rege. Amîndoi au sfidat limitele libertății omenești. Amîndoi au visat imposibilul. L-au obținut. Soarta lor înfricoșătoare e consecința acestei temerități și a lipsei de măsură. Vă rog sa citiți, așadar, parabola lui Borges.

Oglinda şi masca

După încheierea bătăliei de la Clontarf, în care umilit a fost norvegul, Preaînaltul Rege şi-a chemat poetul şi i-a spus:
– Isprăvile cele mai strălucite îşi pierd lumina dacă nu sunt pecetluite prin cuvinte. Voiesc să-mi cînţi biruinţa şi slava. Deci fi-voi eu Eneas; iar tu îmi vei fi Vergiliu. Te simţi în stare să porneşti la astă înfăptuire, ce ne va face pe amîndoi nemuritori?
– Da, Rege, i-a răspuns poetul. Eu sunt Ollan. Dousprezece ierni în şir deprins-am ştiinţa metricii cu de-amănuntul. Pot spune pe de rost cele trei sute şaizeci de alcătuiri ce stau la temelia adevăratei poezii. Ciclurile din Ulster şi din Munster supuse-s, toate, strunelor harfei mele. Canoanele mă îndrituiesc a mînui străvechile cuvinte ale limbii ca şi metaforele cele mai dibace. Stăpînesc tainica scriitură ce ocroteşte meşteşugul nostru de curioasa iscodire a plebei. Pot cînta deopotrivă iubirile, furtul de vite, isprăvile pe mare sau războiul. Ştiu stirpea mitologică a tuturor caselor domnitoare din Irlanda. Cunosc virtuţile ierburilor, astrologia judiciară, matematicile şi dreptul canonic. Mi-am înfrînt, în publică întrecere, adversarii. Am deprins iscusinţa în ale satirei, speţă care pricinuieşte vătămarea pielii, chiar şi lepra. Cunosc şi mînuirea spadei, aşa cum dovedit-o-am în bătălia ta. Un singur lucru nu-mi stă în puteri: să mulţumesc pentru darul ce-mi faci.
Regele, care ostenea lesne în faţa discursurilor lungi şi neobişnuite, îi spuse cu uşurare:
– Cunosc prea bine aceste lucruri. Am aflat că în hotarul anglilor privighetoarea a şi început să cînte. Cînd se va fi încheiat din nou ploi şi zăpezi, cînd iar se va fi întors privighetoarea de pe meleagurile ei din sud, îţi vei rosti cîntarea în faţa curţii şi a Sfatului Poeţilor. Un an întreg îţi las. Vei şlefui fiece literă şi fiece cuvînt. Răsplata, ştii prea bine, nu va să fie nevrednică nici de regeasca noastră rînduială şi nici de veghile-ţi pline de har.
– Rege, răsplata cea mai mare e să-ţi văd chipul, spuse poetul, care era, totdeodată, curtean.
Se închină şi se duse, întrezărind, deja, cîte un vers.
Cînd se împlini anul – tot, numai molime şi răzvrătiri – înfăţişă cîntarea. O declară cu lentă siguranţă, fără o privire către manuscris. Regele încuviinţa din cap. Iar toţi în jurul lui făceau la fel, pînă şi aceia care, îngrămădiţi la uşi, nu desluşeau nici un cuvînt. În cele din urmă, Regele grăi:
– Primesc opera ta. E o victorie mai mult. Ai redat fiecărei vorbe miezul ei nestricat şi fiecărui nume epitetul pe care i-l dăruiseră poeţii cei dintîi. În tot poemul n-ai găsi nici măcar o imagine care să nu fi fost folosită de clasici. Războiul e frumoasa întreţesere de oameni, iar apa spadei este sîngele. Marea îşi are zeul ei, iar norii prezic viitorul. Ai mînuit cu iscusinţă rima, aliteraţia, asonanţa, cantităţile, artificiile doctei retorici, înţeleapta alternare a metrilor. Dacă s-ar pierde întreaga literatură a Irlandei – omen absit – ea s-ar putea reconstrui, fără nici o omisiune, prin mijlocirea clasicei tale ode. Treizeci de scribi o vor transcrie de cîte două ori.
Urmă o tăcere şi apoi continuă.
– Totu-i desăvîrşit, însă, cu toate acestea, nimic nu s-a întîmplat. În vine sîngele n-a prins să curgă mai năvalnic. Mîinile n-au tresărit în căutarea arcului. Şi nimeni n-a pălit. Nimeni n-a slobozit răcnetul luptei, nimeni nu şi-a repezit pieptul drept stavilă în faţa vikingului. De astăzi într-un an aplauda-vom o nouă laudă, poete. Ca semn al mulţumirii noastre, primeşte această oglindă care e din argint.
– Mă închin şi înţeleg, spuse poetul.
Stelele cerului îşi reluară limpedea cale. Din nou cîntă privighetoarea în pădurile saxone şi poetul se întoarse iar cu codicele său, mai puţin lung decît acela dinainte. Nu-l spuse pe de rost; îl citi cu vădită şovăială, înlăturînd anumite frînturi, de parcă el însuşi nu le-ar fi înţeles pe deplin sau n-ar fi voit să le pîngărească. Pagina era stranie. Nu era o descriere a bătăliei, era chiar bătălia. În vălmăşagul luptei se zbuciumau Dumnezeul care e Trei şi totdeodată Unu, zeii păgîni ai Irlandei şi aceia care aveau să se înfrunte peste veacuri, la începutul Eddei celei Mari. Forma era la fel de curioasă. Un substantiv la singular putea admite un verb la plural. Prepoziţiile erau străine normelor comune. Asprimea se învecina cu armonia. Metaforele erau arbitrare sau, cel puţin, aşa păreau.
Regele schimbă cîteva cuvinte cu învăţaţii care îi stăteau în preajmă şi apoi vorbi astfel:
– Despre întîia ta cîntare am spus că este esenţa fericită a tot ce s-a cîntat cîndva în Irlanda. Aceasta le întrece, însă, pe toate cîte-au fost pînă la ea şi totdeodată le ucide. Te minunează, te farmecă şi te descumpăneşte. De n-o vor preţui nepricepuţii, vor preţui-o în schimb, din plin, cei ştiutori, nu mulţi la număr. Un sipet din ivoriu va fi străjerul unicului exemplar. Iar de la pana care a zămislit o operă atît de strălucită putem nădăjdui una şi mai măreaţă.
Adăogi cu un zîmbet:
– Suntem figuri ale unei fabule cu toţii, şi se cuvine să ne amintim că în fabule-i stăpînitor numărul trei.
Poetul îşi îngădui să şoptească:
– Cele trei daruri ale vrăjitorului, triadele şi neîndoielnica Treime.
Regele continuă:
– Iar drept zălog al preţuirii noastre, primeşte în dar această mască de aur.
– Mă închin şi înţeleg, rosti poetul.
Sorocul se împlini din nou. La palat, străjile observară că poetul n-avea cu sine nici un manuscris. Nu fără uimire Înaltul Rege îl privi: era aproape alt om. Ceva ce nu putea fi timpul îi adîncise şi îi preschimbase chipul. Ochii păreau să privească foarte departe ori să fi rămas fără vedere. Poetul ceru îngăduinţa să-i vorbească. Slujitorii părăsiră încăperea.
– N-ai compus oda? întrebă Regele.
– Ba da, răspunse trist poetul. De nu mi-ar fi îngăduit Atotputernicul s-o fac!
– Poţi s-o repeţi?
– Nu mă încumet.
– Îţi dau curajul care îţi lipseşte, spuse Regele.
Poetul rosti poemul. Era alcătuit doar dintr-un singur rînd.
Fără a îndrăzni să-l spună cu glas tare, poetul şi Regele său îl murmurară în şoaptă, ca pe o rugăciune tainică ori un blestem. Regele nu era nici mai puţin uimit, nici mai puţin cutremurat decît poetul. Se priviră amîndoi, palizi la chip.
– În anii tinereţii mele, spuse apoi Regele, am navigat înspre apus. Pe o insulă am văzut ogari de argint care ucideau mistreţi de aur. În alta ne-am îmbătat de aroma merelor fermecate. În alta am văzut ziduri de foc. În cea mai depărtată dintre toate, un rîu boltit, atîrnînd în văzduh, brăzda cerul iar apele lui erau pline de peşti şi de corăbii. Acestea toate sunt minuni, desigur, dar nu se pot asemui cu poemul tău, care într-un fel le cuprinde pe toate. Ce vrăji ţi l-au dezvăluit?
– În zorii zilei, răspunse poetul, m-am pomenit rostind nişte cuvinte pe care întîi nu le-am putut pricepe. Cuvintele acestea sunt în poem. Am simţit că făptuisem un păcat, acela, poate pe care Spiritul nu-l iartă.
– Şi pe care acum îl împărtăşim amîndoi, şopti Regele. Acela de a fi cunoscut Frumuseţea, care-i un har neîngăduit oamenilor. Acum va trebui să ne primim osînda. Ţi-am dăruit o oglindă şi o mască de aur; iată cel de al treilea dar, care va fi şi cel din urmă.
Îi puse în mîna dreaptă un pumnal.
Despre poet se ştie că şi-a dat singur moartea îndată ce a părăsit palatul; despre Rege că-i cerşetor şi rătăceşte pe drumurile Irlandei, care i-a fost cîndva regat, şi că n-a mai rostit poemul niciodată.

2 comentarii:

atdoru spunea...

Vă mulţumesc, domnule Gherghel pentru această lectură ce obligă la încă o lectură şi încă o lectură, cel puţin ...

Toate cele bune!

Valeriu Gherghel spunea...

Asa este! O parabola excelenta...