sâmbătă, 13 august 2011

Plăceri şi cărţi

Despre ancheta României literare cu privire la „cartea de căpătîi” am mai scris pe acest blog. Am reprodus, de asemenea, răspunsul poetului Emil Brumaru. Revenim pentru a consemna precizările făcute de Nicolae Manolescu într-un editorial (tipărit în numărul 27 al revistei), intitulat chiar „Cartea de căpătîi”. În definitiv, ce semnificaţie are sintagma din titlu? Ce reprezintă o "carte de căpătîi"? Iată răspunsul criticului. Cităm:
”Înţelesul care trebuie dat expresiei este legat nu de caracterul fundamental al cărţii, nici de aportul ei în formarea noastră ca cititori, ci de un raport intim al nostru cu cartea, de afecţiune, aş preciza, de nevoia de a o avea alături într-un moment al zilei în care sîntem numai noi cu ea.

Cartea de căpătîi e o carte de seară, de la care nu ne aşteptăm să ne înveţe ceva, nici să ne surprindă cu ceva şi, cu atît mai puţin, să ne tulbure. Acest rol îl rezervăm dintotdeauna cărţilor de zi. Ea trebuie să ne placă. Pur şi simplu să ne facă plăcere lectura ei. Cartea de căpătîi este un prieten drag şi statornic pe care îl regăsim cînd ceilalţi prieteni ne-au părăsit. O ştim acolo unde am lăsat-o. E mai fidelă decît un cîine. Şi nu pleacă decît dacă o alungăm, niciodată de bună voie”.

Şi iată ce mai spune Nicolae Manolescu (la sfîrşitul articolului) despre cartea lui de plăcere: „Prima mea carte de căpătîi au fost Poveştile lui Andersen”.

Să nu ne ferim aşadar de poveşti. Să nu ne ferim de plăcerile statornice...


Niciun comentariu: