marți, 16 august 2011

Ars amandi

Pascal Bruckner, Paradoxul iubirii, traducere de Irina Mavrodin, Bucureşti: Editura Trei, 2011, 256p.

Publicat iniţial în 2009, eseul lui Bruckner reia una din temele obsesive ale autorului: iubirea şi "avatarurile" ei trecute, prezente și viitoare. Teza cărţii este aceea că, în pofida emancipării şi progresului lumii în care trăim, iubirea, ca sentiment şi trăire, nu a evoluat, ba mai mult, îşi păstrează miezul întunecat şi enigmatic.

Iubirea este, aşadar, un sentiment care nu cunoaşte devenire.

Sîntem prinşi, spune Pascal Bruckner, între dorinţa de a fi alături de cineva, de a ne lega printr-o relaţie definitivă, şi aceea – naturală, instinctivă – de a fi cu noi înşine, de a ne conserva propria personalitate, propriul sine (ameninţat, prin iubire, de dizolvare).

Oferim (numai) trei citate din eseul lui Bruckner:

“Există progres în condiţia bărbaţilor şi a femeilor, există perfectibilitatea individului, dar nu există progres în iubire. Ea va rămâne întotdeauna de ordinul surprizelor. Iată vestea bună a secolului care începe”.

“Iubim atît cît pot iubi oamenii, adică imperfect”.

„E la fel de greu să fii complet fidel ca şi să fii complet infidel, pentru că ar trebui să rămîi fidel acestei infidelităţi”.


Niciun comentariu: