vineri, 22 iulie 2011

Cu Proust, buchisit ani de-a rîndul, nu mi-am permis nici o măgărie



Emil Brumaru a publicat de curînd, în România literară, un frumos articol despre lectură. Îl reproduc în continuare. Este intitulat Tu mereu ai citit într-un scrînciob!

”Cărţile mele de căpătîi, de la o vîrstă la alta, au fost destul de multe. Ceea ce mă face să cred că, de fapt, cititul, întovărăşindu-mi întreaga viaţă, lectura, ea însăşi, mi-a fost de căpătîi. Aproape toate amintirile, de pe la 5-6 ani, se leagă de cîte o carte pe care-o citeam pe-atunci.

Eram în clasa întîi, la Ciceu, cînd, dîndu-mă alene într-un scrînciob aflat în spatele pavilioanelor C.F.R., mă uitam la pozele de pe paginile mari, cartonate, descifrînd textul foarte scurt de sub ele, cu Gulliver. (Mult mai tîrziu, la Dolhasca, povestindu-i prima mea lectură de-adevăratelea, întinşi amîndoi comod în nişte şezlonguri plasate în dosul casei, chiar în livada de meri, fructele putrede căzîndu-ne-n cap, Florin Mugur a rostit aforistic: „Tu mereu ai citit într-un scrînciob.”)

Chestia e că Swift a rămas, mai ales prin Smerita jalbă… şi Jurnal pentru Stella, nemaivorbind de Călătoriile lui Gulliver, o constantă. Îl am în diverse ediţii, cea mai dragă mi-e cea jerpelită, lipită cu scotch, din B.P.T. Şi, bineînţeles, cea în două volume solide, cu supracopertă, din Univers.

Tot pe la şase ani, după raidurile prin gunoaie, cu Ani, o unguroaică plinuţă, împreună cu care mîncam fel de fel de alimente stricate (la iniţiativa ei!; venea în curte şi mă striga, arhetipal, „Băiatule!”), răsfoiam atent o carte luată drept premiu. Era despre puţurile de ţiţei din România! O ţin minte fiindcă foile abia se mai ţineau, cusute la cotor cu aţă, şi bănuiesc că materia vîscoasă m-a urmărit pînă la obsesie şi-n poezie, cu neaşteptatele-i forme prelinse.

Saltul l-am făcut imediat, în clasa a doua şi-a treia, la Belceşti, de data asta însingurat într-o colibă confecţionată de mine, întins pe burtă, sau într-un vagon de marfă, aflat pe linia moartă, cu Robinson Crusoe, Aventurile lui Tom Sawyer, Aventurile lui Gordon Pym, 20.000 de leghe sub mări… A continuat, odată cu mutarea la periferia Iaşului, un şir nesfîrşit de cărţi de aventuri, procurate cu toptanul de la colegul meu de bancă, Gelu, fiul unui mic comerciant, deţinătorul blagoslovit al unui pod cu grămezi de volume împînzite de păianjeni, prăfuite, unele plouate, scorojite, clăi de file foşgăind de detectivi şi blonde cu revolver sub pîntec… Un rai!

Marcat am fost doar de Cei trei muşchetari, dăruită de taică-meu. O recitesc şi acum.

Şi iar ne-am mutat, de data asta în centrul Iaşului, lîngă Teatrul Naţional! Prin clasa a şasea, a şaptea, nu-mi dau seama cum, a ajuns în mîinile mele un compendiu al Istoriei… lui G. Călinescu. Probabil îl adusese maică-mea, încă învăţătoare (dar ea căpătase deja aerul acela luminos, semidivin, de zeiţă cărnosă, cu ochi noptateci şi coapse fruste, rătăcită printre oamenii pricăjiţi ce eram!). A fost o minune! Citeam fără să ştiu nimic despre autori, fermecat, încîntat de neologismele folosite, de caracterizările rapide, ironice. Descopeream o lume feerică şi, datorită autorului, de-un umor inepuizabil, care avea să mă fascineze o viaţă. Asta, da, carte de căpătîi!

Prin ultimele clase de liceu (doar cu 10 clase!) mama, o femeie frumoasă, născută pe malul Nistrului, cu părul în ondule castanii, stăpînite într-un coc bogat, veşnic dispusă să explice (enervîndu-l pe tata!) cum şi-a pierdut chiloţii pe stradă, cam prin preajma Palatului Culturii, şi cum şi i-a recuperat, mama, zic, îmi făcu cunoştinţă cu un profesor de idiş, Eleizer Frenkel, de la şcoala unde funcţiona dînsa, cea alungată din Olimp. Întîlnire providenţială! Poate datorită şi puterii ei de convingere, Eleizer Frenkel admise să am acces la biblioteca lui fantastică. Intram într-o cameră mare, prost luminată, cu rafturi pe toţi pereţii, ticsite cu cîte trei rînduri de volume, cu movile de cărţi uriaşe pe jos, cu frînghii de pe care atîrnau rufe puse la uscat. Mă lăsa singur să-mi aleg absolut orice doream. Stam uneori cîte 2-3 ore scotocind. La urmă el trecea, în cealaltă cameră, cele vreo 20-30 de cărţi pe un carnet şi plecam fericit şi ameţit acasă. Îl uimea flerul meu: de ce luam Kafka? de ce luam Rilke? de ce Blecher? De ce îi depistasem, prin colţuri şi muşuroaie, poeţii interzişi pe atunci, în ediţii princeps, multe cu dedicaţii?! Ca un soi de încununare, Doamne! mi-a împrumutat şi Istoria… mare a lui Călinescu? Am stat ani de zile cu ea la cap, în timpul studenţiei la Medicină, nemaisăturîndu-mă să o citesc, recitesc…

A fost un miracol. Peste tot găseam cărţi importante. Un Baudelaire la anticariat, un Rimbaud (pe care l-am copiat pe foi albe cu creion roşu) la cel mai straniu coleg de-al meu din grupă, Răzvan Cuncic. Părinţii mi-au dat bani să-mi cumpăr Eminescu, Postume, apărut în 1952, în ediţia Perpessicius. La „Gaşca teatrului”, unde băteam mingea, se găsise o fetiţă ciufulită care îmi dădu Hegel (uite, spunea ea, arătîndu-mi cu degetele pline de cerneală, e foarte simplu, am subliniat cu roşu) şi Bietul Ioanide. O mătuşă de la Bucureşti îmi făcu cadou Cronică de familie, eu, prin anul întîi, cumpărasem Groapa, citeam Labiş, Arghezi, Blaga, Fundoianu (îl preţuiam enorm, Privelişti m-au învăţat cît de concret poate fi cuvîntul)…

Cititul în sine, bucuria de a înainta în pagină, în carte, mă ajuta şi la parcurgerea unor tratate de Endocrinologie, Neurologie, Anatomie, Fiziologie etc… în timpul sesiunilor de examene. Am rastofilit Endocrinologia în cîteva zile şi la examen am răspuns sec, spre mirarea profesoarei, că nu am ce spune, întrucît endocrinologia nu-i pusă încă la punct! Bine, zice, dă-mi carnetul. Şi mi-a trîntit un 10! Medic la ţară, cititul (şi scrisul) m-au salvat. Aveam nişte caiete de muzică, pe portative însemnam cuvinte cu diferite culori: Catalog de nimfe. Am ras Stendhal, Balzac, Moraliştii francezi, Cehov, Dostoievski, Tolstoi, Turgheniev, sistematic, cu sîrguinţă, în amănunţime…

Obiceiul de a interveni în text, scriind pe margini sau între rînduri îl am de cîţiva ani buni. De asta nu pot împrumuta cărţi, sînt doldora cu scene intercalate, îndeosebi în cheia Sade! Nu vă puteţi închipui cum arată Adela mea! E faza cititului (recititului mai exact) postmodernist?

O, ce delicios e să dai indicaţii noi de scenă (intră, iese, apare din fund etc.) şi să adaugi replici stupefiante la Shakespeare? Sau să rescrii cu aplomb pasaje din Madame Bovary, sau din Hortensia Papadat-Bengescu, sau, mai ales, din Duiliu Zamfirescu în Viaţa la ţară (la mine romanul se numeşte, modest, Vaca la ţară). Am rezolvat astfel veşnica problemă ce mă măcina din adolescenţă: cînd scriam, doream să citesc, cînd citeam, doream să scriu, o duceam într-un cumplit chin al neîmplinirii în ambele situaţii. Cu Proust, buchisit ani de-a rîndul, nu mi-am permis nici o măgărie.

Rugaţi-vă pentru sufletul meu!”

[Romania literară, nr.27, 2011]

3 comentarii:

Andrei spunea...

Cum pot sa-l contactez pe cel care conduce blogul acesta?

Doru spunea...

Descrierea camerei lui Eleizer Frenkel m-a proiectat, violent, în copilăria-mi petrecută la Fălticeni. Prin intervenţia avocatului Schuller am fost lăsat în podul casei doctorului Segal, undeva în centrul vechiului oraş, câţiva ani, la rând, să-mi aleg cărţile, păstrate în lăzi mare, ca de zestre. Doar că de notat, le nota soţia medicului, într-un registru cu scoarţe groase şi cam jerpelite, pe care, minte de copil, speram mereu să-l piardă şi să-mi rămână mie comorile alea. Apoi, într-o vară, au emigrat în Israel. Cu registru şi muntele de cărţi cu tot.
Vă mulţumesc!

Valeriu Gherghel spunea...

Şi noi vă mulţumim...