sâmbătă, 30 aprilie 2011

Regressus ad infinitum




Deşi mărturisesc adesea că se tem de regresul la infinit, filosofii au plăcerea vinovată de a construi astfel de infinituri regresive. Nici nu e foarte dificil. Există cîteva verbe, precum a şti, a reflecta, a gîndi, care au însuşirea de a se întoarce asupra lor însele şi de a-şi schimba complementul direct. Poţi spune, de exemplu, că ştii că 2 plus 2 fac 4, dar poţi spune şi că ştii că ştii că 2 plus 2 fac 4. Unii filosofi foarte subtili au numit enunţurile de tipul “ştiu că ştiu că 2 plus 2 fac 4” conoaştere de ordinul 2.


În cele ce urmează ofer numai două exemple de regres la infinit cu ajutorul verbelor a şti şi a gîndi. Primul e din Tratatul despre îndreptarea intelectului al lui Baruch Spinoza: “Petru este ceva real; dar ideea adevărată a lui Petru este esenţa obiectivă a lui Petru, ceva real în sine şi cu totul deosebit de Petru însuşi. Fiindcă deci ideea lui Petru este ceva real, avînd esenţa sa proprie, va fi şi ea ceva inteligibil, adică obiectul altei idei, care idee va cuprinde în sine obiectiv tot ceea ce ideea lui Petru cuprinde formal. Iar la rîndul ei, ideea despre ideea lui Petru are şi ea esenţa sa, care, la fel, poate fi obiectul altei idei, şi aşa la infinit. Oricine poate constata aceasta singur, văzînd că ştie ce este Petru, apoi că ştie că ştie, şi tot aşa că ştie ceea ce ştie etc. De aici rezultă că, pentru a cunoaşte esenţa lui Petru nu este nevoie să cunoaştem însăşi ideea lui Petru şi, încă mai puţin, ideea ideii lui Petru. Ceea ce este tot una cu a spune că, pentru a şti, nu este nevoie de a şti că ştiu, şi încă mai puţin de a şti că eu ştiu că ştiu”.

Al doilea exemplu l-am ales din Noi eseuri asupra intelectului omenesc (II: 1) de G. W. Leibniz: “Nu e posibil ca noi să reflectăm întotdeauna în mod expres asupra tuturor cugetărilor noastre; altminteri, spiritul nostru ar reflecta asupra fiecărei reflecţii la infinit, fără a putea vreodată să treacă la o nouă cugetare. De exemplu, luînd cunoştinţă de o anume percepţie prezentă, ar trebui întotdeauna să gîndesc că eu gîndesc asupra ei şi să gîndesc, încă, faptul că eu gîndesc că gîndesc şi tot aşa la infinit. Dar e necesar să încetez de a reflecta asupra tuturor acestor reflecţii şi este necesar să existe, în cele din urmă, o cugetare care să ne îngăduie să trecem mai departe fără a ne gîndi la ea; altminteri, am rămîne permanent la acelaşi lucru”.

Nu aţi ameţit deja? [V. G.]

Un comentariu:

Gabriel spunea...

Eu cred că am credinţă şi nădăjdui că nu-mi voi pierde nădejdea în nădejdea...