vineri, 1 aprilie 2011

Eliade şi Noica: panteism şi ontologie


Mircea Eliade nu a fost niciodată foarte explicit. El şi-a numit viziunea despre lume “panontism”, în sensul că tot ceea ce este e sacru. Tot ceea ce este participă la sacru. Mai potrivit ar fi fost, am impresia, să-şi desemneze viziunea drept panteism. Unii istorici ai religiilor i-au reproşat excesul. Dacă tot ceea ce este e sacru, cum mai putem deosebi sacrul de altceva, de profan, să zicem?

Întîlnim aici o veche problemă de logică. Dacă totul e sacru, nimic nu mai e sacru. Totul e profan. Nimic nu e profan. Altfel spus: dacă totul e sacru, totul e sacru. Sau: dacă totul e profan, totul e profan. Sacrul trebuie să se deosebească de ceva. Dar, în această viziune absolutistă (panteistă), sacrul nu are antonim. Nu are un termen opus. Cînd toţi sînt vinovaţi, nimeni nu mai este vinovat.

Mircea Eliade pare să creadă că, în lumea sensibilă, totul este investit de sacru. Totul participă la sacru, la inteligibil, la fiinţă. Viziunea e una a maximei bunăvoinţe. Dar maxima bunăvoinţă duce la dialuarea sacrului însuşi. În ontologia sa, Constantin Noica a evitat acest pericol. El a spus că distribuţia fiinţei nu este egală pretutindeni. Fiinţa cunoaşte precarităţi. Unele entităţi sînt mai mult fiinţă decît altele. Nu sint sigur însă că acest mod cantitativ de a pune problema e cel corect. Cînd vorbeau de relaţie ca ens minumum (ca fiinţare minimă), medievalii edificau o ontologie asemănătoare, a precarităților.

În imagine: Labirintul din catedrala Sfîntul Martin (duomo San Martino) din Lucca.

2 comentarii:

ioana spunea...

Anumite goluri de fiinta, care trebuie intelese nu cantitativ, ci ca modificari substantiale, sunt posibile pentru ca in filosofia lui Noica nu tot ce e real, e si rational.
Daca totul ar primi validarea fiintei, prin faptul ca poseda sacralitate, sacrul si profanul s-ar epuiza intr-o imposibilitate logica, la fel cum, daca in numele unei bunatati ne-operante tuturor oamenilor(inclusiv bacanului)li s-ar acorda in chip egal si universal statutul unui "a fi", am sfarsi incurcati in atotcuprinderea unei bunatati care grabeste lumea catre propriul ei sfarsit.

ioana spunea...

Bunatatea, in lipsa unei redefiniri critice, termina prin a se autoanula, prin a inceta sa mai fie un bine; iar sacrul care se afla pretutindeni se neaga pe sine.