joi, 21 aprilie 2011

Cărţile (nu) ne pot duce la pierzanie





Nu sînt deloc sigur că o carte te poate duce la pierzanie. Dacă ar fi aşa, au avut dreptate inchizitorii să pună cărţile pe rug. Dar asta este o barbarie. Cărțile sînt cum sînt. Doar modul nostru de a le interpreta poate fi greșit. Asta e greșala lui Don Quijote sau a Emmei Bovary. Nicolae Manolescu este încă de o altă părere. În numărul 35 (din 4 septembrie 2009) al României literare, criticul a argumentat în chipul următor.


"Cel mai bun exemplu care îmi vine în minte pentru a ilustra titlul articolului îl oferă, desigur, Don Quijote. El întruchipează cel mai bine nocivitatea cărților. Nu de alta, dar fiindcă nu cunoaște jumătăți de măsură. Cărțile îl duc la nebunie. Don Quijote își pierde mințile, nu, cum se crede uneori, din prea mult citit, ci din greșita înțelegere a celor citite. E un prost cititor al romanelor cavalerești: le ia în litera lor. Dacă ar fi fost un cititor bun, ar fi știut că în afara Cărților Sfinte, toate celelalte, și îndeosebi ficțiunile literare, se citesc printre rânduri. Sensul literaturii trebuie căutat în intervalul, adesea infim și de aceea insesizabil, dintre rândurile, paginile sau capitolele unei cărți. Măcar preotul, dintre cei care vor să-l oprească pe Don Quijote de la citit, ar trebui să fie de acord cu felul în care cavalerul ia au pied de la lettre romanele. Doar că preotul e de părerea mult mai radicală că nu se cuvine să citești romane. Se vede că romanele aveau în Spania începutului de secol XVII același „nume prost”, după cuvântul unui contemporan, pe care-l vor avea și în Principatele Române la mijlocul secolului XIX. Un exemplu interesant de educație literară cu efecte nefaste l-am descris în articolul despre Madame Bovary. Altele îmi vin în minte acum. Iată, Julien Sorel. Se știe că eroul lui Stendhal fusese instruit în adolescență de un chirurg major care îl urmase pe Napoleon în campania din Italia și era Cavaler al Legiunii de Onoare. Primarul orășelului îl credea, desigur în mod fals, iacobin. Educatorul, care era chiriașul părinților lui Sorel, i-a pus acestuia în mână „Memoriile de pe Insula Sfânta Elena” ale împăratului. Și e foarte probabil că-i vorbise adesea despre împărat. Ce consecințe pentru destinul țărănușului a avut această educație se știe. Julien și va pierde capul, ca și Don Quijote, dar la propriu. Și tot pentru că a confundat ficțiunea și realitatea, făcând din Napoleon o icoană la care se va închina până la moarte. O posibilă Madame Bovary este Madame de Bargeton, din romanul lui Balzac „Iluzii pierdute”. Diferen]a dintre bovarism și bargetonism stă în felul în care a acționat asupra celor două tinere și frumoase femei educația. Bovarismul este produsul une lecturi literale a romanelor romantice. Emma crede că tot ce zboară în cărți se mănâncă în realitate. Și, voind să trăiască viața personajelor îndrăgite, își pierde viața proprie. Louise, adică Madame de Bargeton, procedează exact invers: își plasează viața în plină ficțiune romantică. Așa se face că vede în fiul unui farmacist de provincie un aristocrat al poeziei după chipul și asemănarea celor cu ale căror versuri se delecta. Balzac își bate cu cruzime joc de modul în care personajul lui citește viața saloanelor provinciale ca și cum ar fi viața din ficțiunile romantismului. Ce e drept, Louise reușește, spre deosebire de Emma, să se sustragă la timp farmecelor naive ale cărților și să-și abordeze propria viață în chip cât se poate de pozitiv.

Nu vreau să mi se ia în nume de rău (sunt pățit!) și de aceea nu dau exemple de nocivitate a cărților, fiind vorba nu de cei care le citesc, ci de cei care le scriu. Nu duc lipsă de exemple de cărți care i-au dus la pierzanie pe atâția scriitori" (România literară, 35, 4 septembrie 2009, Anul XLI, p.1).

Niciun comentariu: