sâmbătă, 16 aprilie 2011

Briciul lui Spinoza (2)


După Baruch Spinoza, textul biblic va fi examinat pe criteriul, imanent, al coerenţiei interioare (şi nu prin raport cu altceva). Textul nu mai reproduce un discurs divin într-o înfăţişare particulară, imperfectă. El nu mai trimite la un adevăr transcendent. Întreaga dezbatere despre aproximativul textului şi despre fatala sa precaritate cade în afara problematicii propriu-zis exegetice. Vechile metafore după care era conceput de un Origen (textul-specular, textul-abis sau textul ca înveliş al adevărului, care e miezul său) sînt părăsite. Prioritară devine dimensiunea sa internă şi anume semnificaţia. Exegetul nu mai este ţinut să-şi pună întrebări privitoare la altceva decît textul însuşi. Iar textul se oferă percepţiei ca fiind, de fapt, altceva decît pînă atunci.

Noua viziune hermeneutică pusă în joc de Spinoza, în Tratatul teologico-politic, presupune cîteva achiziţii precise. Le-aş rezuma astfel. Mai întîi, Spinoza desface textul de presupusa lui legătură cu o transcendenţă, îl desprinde de vechea sa relaţie cu instanţa auctorială. Nu are rostul să discutăm despre presupusul autor al textului (sau presupusul său inspirator) şi nici despre ceea ce textul ar fi trebuit să exprime şi nu exprimă decît în chip insuficient (un adevăr intraductibil sau imposibil de cuprins). Textul este, aşa-zicînd, scos din legăturile sale de ordin semantic. El nu mai deţine o referinţă. În al doilea rînd, Spinoza nu mai întreabă dacă textul e just (sau injust) şi nu mai controlează adecvarea sa prin raportare la un reper exterior, la un text ideal, doar închipuit de comentatori, textul ca o manifestare directă şi completă a adevărului, pe care Dumnezeu nu l-a scris, dar pe care numai el l-ar putea scrie (dacă ar avea timp). În articolul "Une critique dialogique?" (publicat în Le Débat, mars 1984, no.29, pp.158-166), Tzvetan Todorov observă că ruptura hermeneutică impusă de Spinoza înseamnă îndeosebi o repliere asupra textului (şi asupra acestui text anume), o exclusivă atenţie acordată literei. Comentariul se păstrează în imanenţa literală. Textele înseşi se despart şi sînt abordate separat: “situat, astfel, în afara oricărei transcendenţe comune, fiecare text devine propriul său cadru de referinţă”. Sarcina exegetului e de a-i explicita semnificaţia, nu de a decide asupra vreunei afinităţi dintre semnificaţie şi adevăr, dintre textul sacru şi textul profan. Funcţia exegetului se epuizează, cum ar veni, în simpla elucidare a sensului, a unui sens particular. Nimic mai mult.

Ruptura e chiar mai radicală decît aceea iniţiată de Luther. Pentru a observa deosebirea, aş rezuma discuţia în chipul următor. Martin Luther desparte scriptura de orice discurs care pretinde să o explice altfel decît pornind de la ea: sola scriptura. El respinge autorităţile exegetice, tradiţia. Păstrează, totuşi, echivalenţa strictă dintre semnificaţie şi adevăr. Spinoza desparte sensul literal de sensul istoric (care fuseseră gîndite mereu împreună) şi rezervă exegetului numai sensul literal. Nu contează adevărul textului. Contează eficacitatea lui. El respinge nu doar autoritatea tuturor textelor propuse de tradiţie, ci şi textul lui Dumnezeu, unicul adevărat. [V. G.]

Niciun comentariu: